Capitolul XIV. Muntele tabu.

Creştetul muntelui se mai înălţa cu încă vreo sută de picioare. Fugarii aveau interesul să-l atingă, ca să se ascundă pe povârnişul celălalt de vederea maorilor. Sperau că vreun creştet practicabil le va permite să ajungă la culmile vecine care se cufundau într-un sistem orografic, căruia bietul Paganel, dacă ar fi fost, i-ar fi descurcat iţele fără îndoială.

Urcuşul a fost deci grăbit sub ameninţarea strigătelor care se apropiau. Hoarda năvălitoare era la piciorul muntelui.

— Curaj! Curaj, prieteni! strigă Glenarvan, îndemnându-şi tovarăşii cu vorba şi cu fapta.

În mai puţin de cinci minute, atinseră vârful muntelui; aici, se întoarseră ca să judece situaţia şi să apuce o direcţie care ar putea lăsa în urmă pe maori.

De pe înălţime, privirile lor dominau întregul lac Taupo, care se întindea spre est înconjurat de munţi pitoreşti. Spre nord culmile lui Pirongia; spre sud, craterul înroşit al lui Tongariro. Dar spre răsărit, privirea se opri la bariera culmilor şi coastelor care leagă munţii Wahiti, acest mare lanţ, ale cărui inele neîntrerupte străbat toată insula de nord, de la strâmtoarea lui Cook până la Capul Oriental. Trebuiau să coboare coasta opusă şi să se afunde în văi înguste, poate fără ieşire.

Glenarvan aruncă o privire speriată în jurul lui; ceaţa se împrăştiase la ivirea razelor soarelui şi privirea lui străbătea în cele mai mici cavităţi ale pământului. Nici o mişcare a maorilor nu-i scăpa. Indigenii nu erau decât la cinci sute de picioare de ei, când ajunseră pe platoul pe care se înălţa vârful singuratic.

Glenarvan nu mai putea să stea locului câtuşi de puţin. Istovit sau nu, trebuia să fugă, sub ameninţarea de a fi împresurat.

— Să coborâm! strigă el, să coborâm înainte ca drumul să ne fie tăiat!

Dar în momentul când sărmanele femei se ridicau printr-o sforţare supremă, Mac Nabbs le opri, şi zise:

— E inutil, Glenarvan. Priveşte.

Şi toţi, întradevăr, văzură inexplicabila schimbare, care se produsese în mişcarea maorilor. Urmărirea fusese întreruptă. Urcuşul muntelui încetase, ca dintrun imperios contraordin. Bandele de indigeni îşi potoliseră avântul şi se opriseră ca valurile mării înaintea unor stânci de netrecut. Toţi aceşti sălbatici, lacomi de sânge, acum înşiruiţi la poalele muntelui, urlau, gesticulau, agitau puşti şi topoare, dar nu înaintau măcar cu un pas. Câinii, ca şi ei, lipiţi parcă de pământ, lătrau cu furie.

Ce se petrecea deci? Ce putere nevăzută reţinea pe indigeni? Fugarii priveau fără să înţeleagă, temându-se ca farmecul care înlănţuia tribul lui Kai Kumu să nu se rupă. Deodată, John Mangles scoase un strigăt, care făcu pe tovarăşii săi să se întoarcă. Cu mâna, le arăta o mică fortăreaţă ridicată în vârful conului.

— Mormântul şefului Kara Tete! strigă Robert.

— Adevărat, Robert? întrebă Glenarvan.

— Da, milord. E mormântul! II recunosc.

Robert nu se înşela. La cincizeci de paşi mai sus, în vârful muntelui, stâlpi de curând zugrăviţi formau o mică îngrăditură. Glenarvan recunoscu, la rândul său, mormântul şefului zeelandez.

Lordul, urmat de tovarăşii săi, urcă ultimul povârniş al vârfului, până la poalele mormântului. O deschizătură largă, acoperită de rogojini, te lăsa să intri în interior. Glenarvan se pregătea să intre în udupa, când deodată să dădu înapoi:

— Un sălbatic, zise el.

— Un sălbatic în acest mormânt? întrebă maiorul.

— Da, Mac Nabbs.

— Ce are a face. Să intrăm.

Glenarvan, maiorul, Robert şi John Mangles pătrunseră înăuntru. Aici se afla un maor, îmbrăcat cu o mare manta de phormium; umbra mormântului nu îngăduia să i se deosebească trăsăturile. Părea foarte liniştit şi dejuna cu cea mai perfectă nepăsare. Glenarvan voia tocmai să-i vorbească atunci când, băştinaşul luându-i înainte, îi zise amabil într-o engleză desăvârşită:

— Luaţi loc, scumpul meu lord, dejunul vă aşteaptă.

Era Paganel. La vocea sa, toţi năvăliră în udupa şi toţi trecură prin braţele excelentului geograf, Paganel fusese regăsit! În persoana sa, se înfăţişa parcă mântuirea comună. Voiau să-l întrebe, să afle cum şi pentru ce se află pe vârful Maunganamu, însă, Glenarvan opri cu un cuvânt această curiozitate inoportună:

— Sălbaticii, zise el.

— Sălbaticii, răspunse Paganel, ridicând din umeri. Iată indivizi pe care îi dispreţuiesc cu totul.

— Dar nu pot ajunge până la noi?

— Ei! Aceşti imbecili! Veniţi să-i vedeţi!

Fiecare urmă pe Paganel, care ieşi din udupa. Zeelandezii erau în acelaşi loc, înconjurând vârful şi scoţând urlete înfiorătoare.

— Strigaţi! Urlaţi! Rupeţi-vă plămânii, fiinţe idioate! zise Paganel. Vă desfid de a urca muntele!

— Şi pentru ce?

— Pentru că şeful e înmormântat aici, fiindcă muntele e tabu!

— Tabu?

— Da! Şi iată pentru ce m-am refugiat aici, ca întrunui din acele aziluri din evul mediu deschise nenorociţilor.

— Domnul e cu noi! strigă lady Helena, ridicând mâinile la cer.

Întradevăr, muntele era tabu şi prin sfinţirea sa, scăpă pe călători de superstiţioşii sălbatici. Nu era încă mântuirea deplină, ci o odihnă trecătoare, de care căutau să profite.

Glenarvan, în prada unei emoţii de nespus, nu scotea nici un cuvânt, iar maiorul dădea din cap, cu un aer întradevăr satisfăcut.

— Şi acum, prieteni, zise Paganel, dacă aceste brute se bizuie pe noi, ca să-şi exercite răbdarea, se înşeală. În mai puţin de două zile, vom fi afară de ameninţările acestor ticăloşi.

— Vom fugi! zise Glenarvan. Dar cum?

— Nu ştiu nimic, răspunse Paganel, dar ştiu că vom fugi de îndată.

Fiecare voi să cunoască aventurile geografului. Lucru ciudat şi neobişnuit la un om atât de vorbăreţ, trebui, ca să zicem aşa, să i se smulgă cuvintele din gură. El, căruia îi plăcea atât să povestească, nu răspunse decât şovăielnic la întrebările prietenilor săi.

— Paganel al meu, mi-a fost schimbat, îşi zicea Mac Nabbs.

Întradevăr, fizionomia vrednicului savant nu mai era cea de dinainte. El se învăluia cu autoritate în marele său şal de phormium şi părea să evite privirile prea curioase. Felul său de a se purta, curios şi încurcat, când era vorba de el, nu scăpă nimănui, dar din discreţie, nimeni nu păru să-l observe. Dealtfel, nu era vorba decât despre când Paganel acesta îşi va relua buna dispoziţie. Cât despre aventurile sale, iată ce crezu nimerit să povestească tovarăşilor săi, când toţi se aşezară în jurul lui.

După omorârea lui Kara Tete, Paganel ca şi Robert profitase de învălmăşeala indigenilor şi o luase la fugă. Dar, mai puţin fericit decât tânărul Grant, era cât peaci să nimerească într-un lagăr de maori. Aici era mai mare un şef înalt, cu aerul inteligent, vădit superior tuturor războinicilor din tribul său. Acest şef vorbea corect englezeşte şi îi ură bun-venit, frecându-şi nasul său de cel al geografului.

Paganel se întreba dacă trebuie să se considere ca prizonier sau nu. Dar văzând că nu putea face un pas, fără să fie însoţit cu politeţe de şef, ştiu în curând la ce să se aştepte.

Acest şef, numit „Hihi” adică „Rază de soare”, nu era un om rău. Ochelarii şi luneta geografului păreau să-i facă o părere înaltă despre Paganel; şi-l ataşă lui, nu numai prin binefacerile sale, dar şi cu frânghii puternice de phormium, mai ales noaptea. Această nouă situaţie dură trei lungi zile. În timpul acesta, Paganel fusese bine sau rău tratat?

— Da şi nu, zise el, fără să explice mai mult.

Pe scurt, era prizonier şi fără perspectiva unui supliciu imediat, condiţia sa nu-i părea mai de invidiat decât aceea a nenorociţilor săi prieteni.

Din fericire, într-o noapte reuşi să-şi roadă frânghiile şi să fugă. Asistase de departe la înmormântarea şefului, ştia că fusese îngropat în vârful lui Maunganamu şi că muntele devenea tabu prin acest fapt. Atunci hotărî să se refugieze aici, nevoind să părăsească ţinutul unde erau reţinuţi tovarăşii săi. Reuşi în periculoasa lui întreprindere. În timpul nopţii din urmă, ajunsese la mormântul lui Kara Tete şi aşteptă, recăpătându-şi forţele, ca cerul să-i elibereze prietenii.

Aceasta a fost povestirea lui Paganel. Lăsase la o parte unele împrejurări din şederea la indigeni? Încurcătura sa făcea să se creadă că da. Oricum ar fi fost, el primi unanime felicitări şi, odată cunoscut trecutul, reveniră la prezent.

Situaţia era tot atât de gravă. Indigenii, dacă nu îndrăzneau să urce pe Maunganamu, se bizuiau pe foamea şi setea prizonierilor, pentru a pune mâna pe ei. Această cerea timp, şi sălbaticii ştiau să rabde.

Glenarvan îşi dădea seama de dificultăţile poziţiei sale; dar hotărî să aştepte împrejurări mai favorabile şi la nevoie sa le şi provoace.

Mai întâi, Glenarvan voi să cerceteze amănunţit muntele, adică cetatea sa improvizată, nu ca s-o apere, căci nu era vorba de vreun asediu, ci pentru a fugi. Maiorul, Robert, John, Paganel şi cu dânsul luară un plan exact al muntelui; observară direcţia cărărilor, unde se sfârşeau şi înclinarea lor. Culmea lungă de o milă, care lega pe Maunganamu cu lanţul Wahiti, se micşora cu încetul spre câmpie. Creasta sa, profilată în chip îngust şi capricios, prezenta singurul drum practicabil, în cazul când evadarea va fi cu putinţă. Dacă fugarii vor trece pe aici, nezăriţi, favorizaţi de noapte, poate că vor reuşi să se afunde în văile adânci ale munţilor şi să lase în urmă pe războinicii maori.

Dar acest drum oferea foarte multe primejdii. În partea lui de jos, trecea în bătaia puştilor maorilor. Gloanţele indigenilor, postaţi în josul muntelui, puteau să se încrucişeze aici şi să formeze o reţea de foc pe care nimeni n-ar putea-o trece rămânând în viaţă.

Glenarvan şi prietenii lui, aventurându-se în partea primejdioasă a muntelui, au fost întâmpinaţi cu o salvă de gloanţe care nu-i atinse. Câteva dopuri, ridicate de vânt, ajunseră până la ei. Erau făcute din hârtie imprimată, pe care Paganel le ridică din curiozitate şi le descifra fără greutate.

— Bun! zise el, ştiţi cu ce-şi fultuiesc animalele puştile?

— Nu, Paganel, răspunse Glenarvan.

— Cu foi din Biblie! Dacă aceasta e întrebuinţarea pe care o dau versetelor sfinte, deplâng pe misionarii lor! Vor avea multă bătaie de cap ca să formeze o bibliotecă maoră.

— Şi cu ce pasaj din cartea sfântă ne-au tras în inimă aceşti băştinaşi? întrebă Glenarvan.

— Un cuvânt al atotputernicului, răspunse John Mangles, care citise la rându-i hârtia mototolită de explozie. Acest cuvânt ne spune să nădăjduim în El, adăugă tânărul căpitan, cu nestrămutata convingere a credinţei sale de scoţian.

— Citeşte John, zise Glenarvan.

Şi John citi acest verset respectat de aprinderea prafului: Psalmul 90.

— Fiindcă a nădăjdui în mine, îl voi mântui.

— Prieteni, zise Glenarvan, trebuie să ducem aceste cuvinte de nădejde, bravilor şi scumpilor noştri tovarăşi, căci le vor întări inima.

Glenarvan şi tovarăşii săi urcară cărările prăpăstioase ale conului şi se îndreptară spre mormântul, pe care voiau să-l examineze.

Mergând, au fost uimiţi de faptul că din timp în timp pământul parcă se cutremura. Nu era un cutremur, ci acea vibraţie continuă pe care o resimt pereţii unei căldări sub presiunea apei clocotitoare. Vapori puternici, născuţi din acţiunea focului din adâncuri, erau, fără îndoială, adunaţi sub învelişul muntelui.

Această particularitate nu putea să surprindă pe aceia care trecuseră printre izvoarele calde ale lui Waikato. Ştiau că regiunea centrală a insulei Ika-NaMaui e în întregime vulcanică. E o adevărată sită a cărei ţesătură lasă să străbată aburii din pământ prin izvoarele fierbinţi şi solfatare.

Paganel, care observase de acum aceasta, atrase atenţia prietenilor săi asupra naturii vulcanice a muntelui. Maunganamu nu era decât unul din acele numeroase conuri care acoperă partea centrală a insulei, adică un viitor vulcan. Cea mai mică acţiune mecanică putea să determine formarea unui crater în pereţii săi făcuţi dintrun tuf silicos şi alburiu

— Întradevăr, zise Glenarvan, poate fi aşa, dar nu suntem aici într-un pericol mai mare decât lângă Duncan.

— De acord, răspunse maiorul, dar o acumulare de acest fel sfârşeşte prin a exploda în timp.

— Mac Nabbs, reluă Paganel, eu nu cer să rămânem aici. Numai să ne arate cerul un drum bun şi-l părăsim imediat.

— Ah! Pentru ce Maunganamu nu poate să ne ducă singur, răspunse John Mangles, căci în pereţii lui e închisă atâta forţă mecanică. Sub picioarele noastre se află, fără îndoială, o forţă de mai multe milioane de cai, nefolosită, pierdută! Duncanul n-ar fi cerut nici a mia parte din ea, ca să ne ducă până la capătul lumii.

Această amintire a Duncan-ului, evocată de John Mangles, avu ca efect readucerea celor mai triste gânduri în mintea lui Glenarvan, căci oricât de disperată era propria lui situaţie, nu putea să uite soarta nenorocită a echipajului său. Se mai gândea încă la dânsul, când regăsi în vârful lui Maunganamu pe tovarăşii săi de nenorocire.

Lady Helena, de îndată ce-l zări, veni către el.

— Scumpul meu Edward, zise ea, ai cercetat poziţia noastră? Trebuie să sperăm sau să ne temem de ceva?

— Să sperăm, scumpa mea Helena, răspunse Glenarvan. Indigenii nu vor sui niciodată muntele şi timpul nu ne lipseşte ca să ne facem un plan de fugă.

— Dealtfel, doamnă, zise John Mangles, însuşi Dumnezeu ne îndeamnă să nădăjduim.

John Mangles dădu lady-ei Helena foaia aceea care conţinea versetul sfânt. Tinerele femei, cu inima încrezătoare, cu sufletul deschis tuturor intervenţiilor cerului, văzură în aceste cuvinte ale cărţii sfinte, un îndemn al mântuirii.

— Acum la udupa, strigă vesel Paganel; ea e fortăreaţa noastră, castelul nostru, sala noastră de mâncare, cabinetul nostru de lucru! Nimeni nu ne va tulbura! Doamnelor, îngăduiţi-mi să fac onorurile acestei încântătoare locuinţe!

Urmară pe amabilul Paganel. Când sălbaticii văzură din nou pe fugari, profanând mormântul tabu, traseră numeroase focuri de puşcă şi scoaseră urlete îngrozitoare, tot aşa de puternice ca şi focurile. Dar, din fericire, gloanţele nu căzură decât pe la jumătatea drumului, pe când vociferările se pierdeau în văzduh.

Lady Helena, Mary Grant şi tovarăşii lor, liniştiţi acum, văzând că superstiţia maorilor era mai puternică decât furia lor, intrară în încăperea aceea funebră.

Aceasta era o îngrăditură formată din stâlpi zugrăviţi în roşu. Figuri simbolice, un adevărat tatuaj în lemn, istoriseau nobleţea şi marile isprăvi ale răposatului. Şiragurile de amulete, scoici sau pietre cioplite spânzurau de la un par la altul. În centru, o movilă, puţin înaltă, arăta mormântul de curând săpat. Aici, zăceau armele şefului, puştile încărcate şi cu fitilul gata, lancea, măreţul său topor de jad, cu o provizie de praf şi de plumbi, îndestulătoare pentru vânătorile veşnice.

— Iată un arsenal întreg, zise Paganel, pe care noi îl vom întrebuinţa mai bine decât răposatul. Bună idee au sălbaticii, să-şi ia armele cu ei pe lumea cealaltă!

— Ah! Dar sunt puşti de fabricaţie engleză, zise maiorul.

— Desigur, răspunse Glenarvan, şi este atât de rău obiceiul de a dărui sălbaticilor arme de foc! Ele servesc apoi împotriva năvălitorilor şi pe drept cuvânt. În orice caz, aceste puşti pot să ne fie utile!

— Dar cele ce ne vor folosi şi mai mult, zise Paganel, vor fi merindele şi apa destinate lui Kara Tete.

Întradevăr, rudele şi prietenii lui Kara Tete, făcuseră totul ca nişte buni gospodari. Aprovizionarea mărturisea stima lor pentru mort. Se aflau aici merinde îndestulătoare pentru zece persoane timp de două săptămâni sau mai degrabă care ar fi ajuns răposatului pentru veşnicie. Aceste alimente, de natură vegetală erau de fapt rădăcini de ferigă, gulii dulci, „convolvulus batatas” indigen şi cartofi, aduşi de mult în ţară de europeni. Vase mari conţineau apa limpede întrebuinţată de zeelandezi la masă şi vreo duzină de coşuri, artistic împletite, erau pline cu nişte bucăţi de o gumă verde cu totul necunoscută.

Fugarii erau apăraţi câteva zile de foame şi sete. Niciunul dintre ei nu se lăsă mult rugat ca să ia prima masă pe socoteala şefului.

Glenarvan aduse alimentele necesare tovarăşilor săi şi le încredinţă domnului Olbinett. Acesta mereu formalist, chiar în cele mai grave împrejurări, găsi meniul puţin cam sărac. Dealtfel, el nu ştia cum se prepară aceste rădăcini şi foc nu avea.

Însă Paganel îl scoase din încurcătură, sfătuindu-l să înfigă pur şi simplu rădăcinile şi guliile în pământ. Întradevăr, temperatura păturilor superioare era foarte ridicată şi un termometru înfipt în pământ ar fi arătat desigur o căldură de 60-65°. Olbinett se fripse chiar destul de rău, când săpă o gaură ca să-şi depună rădăcinile, căci o coloană de vapori ţâşni în sus la înălţimea de un metru. Olbinett căzu pe spate, îngrozit.

— Închideţi robinetul! strigă maiorul, care ajutat de cei doi mateloţi, alerga şi astupă gaura cu nişte bolovani, în timp ce Paganel, privind cu un aer ciudat acest fenomen, murmură:

— Stai! Stai! He! He! Pentru ce e bun?

— Nu sunteţi rănit? întrebă Mac Nabbs pe Olbinett.

— Nu, domnule Mac Nabbs, răspunse el, dar nu mă aşteptam la aşa ceva.

— La atâtea binefaceri ale cerului! strigă Paganel vesel. După apa şi merindele lui Kara Tete, focul pământului! Dar acest munte e un adevărat rai! Propun să fondăm o colonie, s-o cultivăm şi să rămânem aici pentru tot restul vieţii! Vom fi Robinsonii lui Maunganamu! Întradevăr, caut în zadar ce ne-ar putea lipsi pe acest confortabil munte!

— Nimic, dacă ar fi solid, răspunse John Mangles.

— Nu e făcut de ieri, de alaltăieri, răspunse Paganel; el rezistă de mult timp focurilor interioare şi va ţine până la plecarea noastră.

— Masa e servită, anunţă domnul Olbinett, tot aşa de grav ca şi cum ar fi fost în exerciţiul funcţiunii sale la castelul Malcolm.

Imediat fugarii, aşezaţi lângă îngrăditură, începură una dintre acele mese pe care Providenţa, de câtva timp, le trimitea în cele mai grave împrejurări. Nu se arătă nimeni pretenţios în privinţa merindelor, dar părerile au fost împărţite asupra rădăcinii de ferigă comestibilă. Unii îi găseau o savoare dulce şi plăcută, alţii un gust de mucegai, cu totul insipid şi foarte tare. Guliile dulci, fripte în pământul fierbinte, erau excelente. Geograful observă că decedatul Kara Tete nu era de plâns. Apoi, foamea fiind potolită, Glenarvan propuse să se discute imediat un plan de fugă.

— Aşa de repede? zise Paganel cu un ton întradevăr de plâns. Cum, vă şi gândiţi să părăsiţi aceste locuri atât de delicioase?

— Dar, domnule Paganel, răspunse lady Helena, admiţând că suntem la Capua, ştiţi că nu trebuie să-l imităm pe Hannibal!

— Doamnă, răspunse Paganel, nu-mi voi permite să vă contrazic şi fiindcă voiţi să discutaţi, să discutăm.

— Cred mai întâi, zise Glenarvan, că trebuie să încercăm să fugim înainte de a fi ameninţaţi de foame. Puterile nu ne lipsesc şi trebuie să ne folosim de ele. În noaptea viitoare, vom încerca să răzbatem prin văile dinspre răsărit, trecând printre indigeni, sub scutul întunericului.

— Foarte bine, răspunse Paganel, dacă maorii ne vor lăsa să trecem.

— Şi dacă ne împiedică? zise John Mangles.

— Atunci vom întrebuinţa marile mijloace, răspunse Paganel.

— Aveţi şi mijloace mari? întrebă maiorul.

— Nici nu mai ştiu ce să fac cu atâtea! replică Paganel, fără să spună mai multe.

Nu mai rămânea decât să se aştepte noaptea ca să se încerce răzbaterea peste liniile indigenilor. Aceştia erau pe acelaşi loc. Rândurile lor păreau chiar să se fi îngroşat cu cei rămaşi în urmă. Ici şi colo, focuri formau ca un brâu de foc în jurul conului muntelui. Când întunericul cuprinse văile învecinate, Maunganamu părea că iese din mijlocul unui mare foc, în timp ce creştetul i se pierdea în beznă. Auzeau, la şase sute de paşi dedesubt, agitaţia, strigătele, murmurul taberei duşmane.

La ora nouă, într-un adânc întuneric, Glenarvan şi John Mangles hotărâră să facă o recunoaştere înainte de a aduce pe ceilalţi pe un drum aşa de periculos. Coborâră fără zgomot timp de zece minute şi apucară pe strâmta culme care trecea prin linia indigenilor, la cincizeci de paşi mai sus de tabără.

Până acum totul mersese bine. Maorii întinşi pe lângă focuri, nu păreau să zărească pe cei doi fugari, care mai făcură câţiva paşi. Însă, deodată, de la dreapta şi de la stânga culmii, izbucniră împuşcături.

— Înapoi, zise Glenarvan, bandiţii au ochi de pisică şi puşti de briganzi!

John Mangles şi cu dânsul urcară imediat povârnişul muntelui şi liniştiră pe prietenii lor, speriaţi de detunături. Pălăria lui Glenarvan fusese străbătută de două gloanţe. Era cu neputinţă să te aventurezi pe culmea dintre cele două rânduri de puşcaşi.

— Pe mâine, zise Paganel, şi fiindcă nu putem înşela vigilenţa acestor indigeni, îmi veţi îngădui să le servesc un mijloc special.

Temperatura era destul de scăzută. Din fericire, Kara Tete luase cu el în mormânt cele mai bune haine de noapte, călduroase pături de phormium cu care se înveliră toţi fără multe mofturi şi, în curând, fugarii, păziţi de superstiţia indigenă, dormeau liniştiţi pe pământul cald şi cutremurat de zbuciumările interioare.