Capitolul XV. Marile mijloace ale lui Paganel.

A doua zi, 17 februarie, soarele care răsărea trezi cu primele lui raze pe cei care dormeau pe Maunganamu. Maorii de mult timp se învârteau în jurul muntelui tabu, fără să se depărteze de linia lor de observaţie. Strigăte furioase salutară apariţia europenilor, care ieşeau din îngrădirea profanată.

Fiecare îşi aruncă prima căutătură spre munţii din vecinătate, spre văile adânci, încă înecate în ceaţă, la suprafaţa lacului Taupo, pe care vântul de dimineaţă o agita uşor. Apoi cu toţii, curioşi să cunoască noile proiecte ale lui Paganel, se adunară în jurul lui, întrebându-l din ochi. Paganel răspunse îndată curiozităţii tovarăşilor săi:

— Prieteni, zise el, proiectul meu are o calitate: dacă nu produce tot efectul pe care-l aştept, chiar dacă nu reuşeşte, situaţia noastră nu va fi înrăutăţită. Dar trebuie să izbutească şi va izbuti.

— Ce proiect? întrebă Mac Nabbs.

— Iată-l, răspunse Paganel. Superstiţia indigenilor a făcut din acest munte un loc de refugiu; trebuie ca tot superstiţia să ne înlesnească fuga. Dacă izbutesc să conving pe Kai Kumu că am fost victimele profanării săvârşite de noi, că ne-a lovit urgia cerească, într-un cuvânt, că suntem morţi şi încă de o moarte groaznică, credeţi că va părăsi platoul şi că se va reîntoarce în satul său?

— Fără nici o îndoială, zise Glenarvan.

— Şi cu ce moarte îngrozitoare ne ameninţaţi? întrebă lady Helena.

— Cu moartea pe care o merită profanatorii, răspunse Paganel. Flăcările răzbunătoare sunt sub picioarele noastre. Să le dăm drumul!

— Cum? Voieşti să deschizi un vulcan? strigă John Mangles.

— Da, un vulcan artificial, un vulcan improvizat, ale cărui furii le vom conduce noi! Se află aici o mare cantitate de vapori şi de flăcări subterane, care nu vor decât să iasă! Să organizăm o erupţie artificială în folosul nostru.

— Ideea e bună, zise maiorul.

— Înţelegi, reluă geograful, că vom simula a fi mistuiţi de flăcările platoului zeelandez şi că vom dispare în mod spiritual în mormântul lui Kara Tete.

— Unde vom rămâne trei zile, patru zile, cinci zile, dacă vă fi nevoie, răspunse Glenarvan, adică până în clipa când sălbaticii, convinşi de moartea noastră, vor părăsi locul.

— Dar dacă le vine în gând să constate pedepsirea noastră, zise miss Grant, dacă urcă muntele?

— Nu, scumpa mea Mary, zise Paganel, ei nu vor face asta. Muntele e tabu şi chiar când îşi va fi înghiţit pe profanatori, tabu-ul său va fi ţinut cu o asprime şi mai mare!

— Planul acesta e cu adevărat bine chibzuit, zise Glenarvan. Nu e decât o obiecţie contra lui, că sălbaticii se vor încăpăţâna să rămână aici până când ne vor lipsi alimentele. Însă acest lucru e puţin probabil, mai ales dacă vom juca noi cu iscusinţă piesa.

— Şi când vom încerca această ultimă şansă? întrebă lady Helena.

— Astă-seară, răspunse Paganel, când va fi bezna mai adâncă.

— Ne-am înţeles, zise Mac Nabbs. Paganel, eşti un adevărat geniu şi eu, care de obicei nu mă pasionez de nimic, răspund de succes. Ah! Ticăloşii! Le vom oferi o minune, care va întârzia convertirea lor cu un secol! Se ne-o ierte misionarii!

Planul lui Paganel era adoptat şi întradevăr, cu ideile superstiţioase ale maorilor, putea, trebuia să reuşească. Rămânea să fie executat. Ideea era bună, dar punerea ei în practică era grea. Oare vulcanul nu va înghiţi pe acei care îi vor săpa un crater? Se va putea şi stăpâni, conduce această erupţie, când se vor fi dezlănţuiţi vaporii, flăcările şi lava? Oare nu se va prăbuşi totul într-o prăpastie de foc? Trebuia să atingi aici fenomene, al căror monopol şi-l rezervase numai natura. Paganel prevăzuse aceste dificultăţi, dar socotea să lucreze cu prevedere şi fără să împingă lucrurile la extrem. Era destul o aparenţă ca să amăgeşti pe maori, iar nu realitatea teribilă a unei erupţii.

Cât de lungă păru ziua! Fiecare număra orele nesfârşite. Totul era pregătit pentru fugă. Merindele din udupa fuseseră împărţite şi formau pachete foarte uşoare. Câteva rogojini şi armele completau acest bagaj uşor, răpit din mormântul şefului. Nu trebuie să mai spunem că pregătirile au fost făcute în interiorul mormântului, fără ca sălbaticii să vadă ceva.

La ora şase după-amiaza, Olbinett servi o masă întăritoare. Unde şi când vor mai mânca, în văile ţinutului, nimeni nu putea să prevadă. Deci, mâncară şi pentru mai târziu. Felul principal era compus din vreo şase şobolani mari, prinşi de Wilson şi fripţi în cenuşă. Lady Helena şi Mary Grant refuzară să guste din acest vânat aşa de căutat în Noua Zeelandă, dar bărbaţii se ospătară ca nişte adevăraţi maori. Carnea era cu adevărat excelentă şi cei şase rozători au fost roşi până la oase.

Sosi şi amurgul. Soarele dispăru după un pâlc de nori groşi care prevesteau o furtună. Câteva fulgere luminau orizontul şi un tunet depărtat bubuia în adâncimile cerului.

Paganel salută furtuna care venea în ajutorul planului şi completa punerea sa în scenă. Neozeelandezii cred că tunetul e vocea înfuriată a lui Nui-Atua şi că fulgerul nu e decât scânteia mânioasă a ochilor săi. Divinitatea părea că vine în persoană să pedepsească pe profanatorii tabu-ului.

La ora opt, creştetul lui Maunganamu dispăru întro beznă sinistră. Cerul dădea un fond negru amestecului de flăcări pe care trebuia să le arunce mâna lui Paganel. Maorii nu mai puteau zări pe prizonieri. Momentul de a lucra venise.

Trebuiau să procedeze cu iuţeală. Glenarvan, Paganel, Mac Nabbs, Robert, Olbinett şi cei doi marinari se puseră deodată pe lucru. Locul craterului a fost ales la treizeci de paşi de mormânt. Era important, întradevăr, ca udupa să fie respectată de erupţie, căci odată cu ea ar fi dispărut şi tabu-ul muntelui. Aici, Paganel observase un bloc enorm de piatră, în jurul căruia vaporii ţâşneau cu o oarecare intensitate. Acest bloc acoperea un mic crater natural, săpat în con şi se opunea numai cu greutatea sa ieşirii flăcărilor subterane. Dacă reuşeau să-l arunce în afara alveolei sale, vaporii şi lava ar fi ţâşnit imediat prin deschizătură.

Lucrătorii îşi făcură pârghii cu parii smulşi din udupa şi atacară cu putere bolovanul. Sub sforţările lor simultane, stânca nu întârzie să se desprindă. Îi săpară un fel de şănţuleţ pe povârnişul muntelui, ca să poată aluneca pe povârniş. Pe măsură ce-l ridicau, zguduiturile pământului se întăreau.

Mugete surde de flăcări şi şuierături de cuptor alergau sub scoarţa subţiată. Îndrăzneţii lucrători, adevăraţi ciclopi, meştereau focurile pământului, muncind în tăcere. În curând, câteva ţâşnituri şi coloane de aburi le arătară că locul devine primejdios. Dar o sforţare supremă smulseră blocul, care se rostogoli pe povârniş şi dispăru. Imediat, pătura subţire cedă. O coloană incandescentă ţâşni spre cer cu detunături asurzitoare, în timp ce pârâiaşe de apă fierbinte şi lavă se rostogoleau către tabăra indigenilor şi către văile inferioare. Întregul con se cutremură şi se putea crede că se va prăbuşi într-o prăpastie fără fund.

Glenarvan şi tovarăşii săi de abia avură timpul să se depărteze. Fugiră către udupa, nu fără să fi primit câteva stropituri de apă la temperatura de 94°. Această apă răspândi mai întâi un uşor miros de gaze, care se schimbă în curând în miros de sulf. Atunci nămolul, lava, sfărâmăturile vulcanice se amestecară în acelaşi mănunchi. Torente de foc brăzdară coastele lui Maunganamu. Munţii apropiaţi se luminară de focul erupţiei; văile adânci se luminară de intensa reverberaţie.

Toţi sălbaticii se treziseră, urlând sub arsura acestei lave care clocotea în mijlocul taberei. Aceia pe care fluviul de foc nu-i atinsese, fugeau şi se urcau pe dealurile din vecinătate. Apoi, se întorceau înspăimântaţi şi priveau fenomenul îngrozitor, vulcanul în care mânia zeului lor prăbuşea pe profanatorii muntelui sacru. Şi în unele momente, când vuietul erupţiei mai slăbea, se auzea strigătul lor sacramental:…

— Tabu! Tabu! Tabu!

În acest timp, o mare cantitate de vapori, de pietre încinse şi de lavă ţâşnea din craterul lui Maunganamu. Nu mai era un simplu gheizer, ca aceia care învecinau muntele Hecla din Islanda, ci însuşi muntele Hecla. Toată această supuraţie vulcanică stătuse până atunci sub învelişul conului, pentru că supapele lui Tongariro ajungeau expansiunii sale; însă, fiindcă i se deschidea o nouă ieşire, ea profita cu o vehemenţă extremă şi în această noapte, printr-o lege a echilibrului, celelalte erupţii din insulă, trebuiră să piardă din intensitatea lor obişnuită. După o oră, râuri mari de lavă incandescentă curgeau pe coastele sale. Se vedeau legiuni de şobolani ieşind din găurile lor cu neputinţă de locuit şi fugind de pământul cuprins de flăcări.

În timpul nopţii întregi şi sub furtuna care se dezlănţuia în înălţimile cerului, conul funcţiona cu o violenţă care nelinişti continuu pe Glenarvan. Erupţia rodea marginile craterului. Prizonierii ascunşi după îngrăditura mormântului, urmăreau progresele înspăimântătoare ale fenomenului.

Sosi dimineaţa. Furia vulcanică nu se potolea. Vapori deşi, gălbui, se amestecau cu flăcările. Torentele de lavă şerpuiau în toate părţile. Glenarvan, cu ochii la pândă, cu inima palpitândă, îşi plimba privirea peste toate acestea, prin crăpăturile îngrăditurii şi cerceta tabăra indigenilor.

Maorii fugiseră pe platourile vecine, în afara razei vulcanului. Câteva cadavre, care zăceau la poalele conului, erau carbonizate de foc. Mai departe, către pah, lava cuprinsese vreo douăzeci de colibe, care mai fumegau încă. Zeelandezii, formând ici şi colo grupuri, priveau creştetul învăluit în fum al lui Maunganamu, cu o spaimă religioasă.

Kai Kumu era în mijlocul războinicilor săi şi Glenarvan îl recunoscu. Şeful înaintă până la piciorul muntelui, în partea cruţată de lavă, dar nu-l urcă. Aici, cu braţele întinse, ca un vrăjitor care blesteamă, făcu imediat câteva strâmbături, al căror înţeles nu scapă prizonierilor. După cum prevăzuse Paganel, Kai Kumu aruncă asupra muntelui răzbunător un tabu şi mai aspru. Puţin după aceea, indigenii porneau în şiruri pe cărările şerpuitoare, care duc spre pah.

— Se retrag! strigă Glenarvan. Îşi părăsesc veghea! Domnul fie lăudat! Stratagema noastră a reuşit! Scumpa mea Helena, bravii mei tovarăşi, iată-ne morţi, iată-ne îngropaţi! Dar astă-seară vom învia din nou, ne vom părăsi mormântul, vom fugi de aceşti sălbatici! Oricine îşi poate uşor închipui bucuria care domni în udupa. Speranţa cuprinsese din nou inimile. Curajoşii călători uitau trecutul, uitau de viitor, ca să nu se gândească decât la prezent! Şi totuşi nu prea era uşor să ajungi în vreo localitate europeană, în mijlocul acestor ţinuturi necunoscute. Dar odată scăpaţi de urmărirea lui Kai Kumu, se credeau scăpaţi de toţi sălbaticii Noii Zeelande.

Maiorul, în ceea ce-l privea, nu ascunse dispreţul suveran pe care i-l cauzau maorii, şi expresiile nu-i lipsiră ca să-i califice. A fost o întrecere între Paganel şi el. Ei îi tratară de brute, de măgari, idioţi, tâmpiţi ai Pacificului, de sălbatici din Bedlam, de cretini ai Antipozilor etc.

Încă o zi mai trebuia să treacă până la fuga definitivă. A fost întrebuinţată pentru discutarea unui plan de fugă. Paganel păstrase cu multă grijă harta sa şi putu căuta acolo cele mai sigure drumuri. După o îndelungată discuţie, fugarii hotărâră să pornească spre est, către golful Plenty. Trebuiau să treacă prin regiuni necunoscute, dar cu totul pustii. Călătorii, obişnuiţi de acum să se descurce prin dificultăţile naturale, să ocolească obstacolele fizice, nu se temeau decât de întâlnirea cu maorii. Voiau deci să-i evite cu orice preţ şi să ajungă la ţărmul oriental, unde misionarii au fondat câteva stabilimente. Mai mult, această parte a insulei scăpase până atunci de nenorocirile războiului.

Cât despre distanţa ce separa lacul Taupo de golful Plenty, putea fi cam vreo sută de mile. Zece zile de mers, câte zece mile pe zi. Aceasta se va face nu fără oboseală, dar curajoşilor călători nu le păsa. Ajunşi la misiuni, se vor odihni aşteptând vreo ocazie favorabilă, ca să pornească spre Auckland, căci tot acest oraş le era ţinta.

Aceste hotărâri fiind luate, continuară să observe pe indigeni până seara. Niciunul nu mai rămăsese la poalele muntelui şi când întunericul cuprinse văile lui Taupo, nici un foc nu arăta prezenţa maorilor aici. Drumul era liber.

La ora nouă, printr-o beznă adâncă, Glenarvan dădu semnalul plecării. Tovarăşii săi, înarmaţi şi echipaţi pe socoteala lui Kara Tete, începură să coboare cu prevedere povârnişul lui Maunganamu. John Mangles şi Wilson erau în frunte, cu ochii şi cu urechile la pândă. Se opreau la cel mai mic zgomot, cercetau cea mai mică lumină. Fiecare se lăsa să alunece pe povârnişul muntelui, ca să se confunde mai bine cu el.

Cu două sute de paşi mai jos de vârf, John Mangles şi marinarul atinseră periculosul teren apărat cu atâta îndârjire de indigeni. Dacă din nenorocire maorii, mai şireţi decât fugarii, se prefăcuseră numai că se retrag, pentru a-i atrage până la ei, dacă nu fuseseră înşelaţi de fenomenul vulcanic, trebuiau să se afle în acest loc. Glenarvan, nu se putu opri să nu tremure. Salvarea lor trebuia să se hotărască în timpul celor zece minute necesare pentru trecerea acestui loc. Simţea cât de tare bate inima lady-ei Helena. Dealtfel, nici nu se gândea să dea înapoi. John, la fel. Tânărul căpitan, urmat de toţi şi protejat de o beznă completă, alunecă pe cărare oprindu-se când vreo piatră atinsă se rostogolea până în josul povârnişului. Dacă sălbaticii mai erau adunaţi la poale, aceste zgomote neobişnuite trebuiau să provoace din ambele părţi, numeroase împuşcături.

Totuşi, alunecând ca un şarpe pe această creastă înclinată, fugarii nu înaintau repede. Când John Mangles ajunse în punctul cel mai de jos, de abia douăzeci şi cinci de picioare îi despărţeau de platoul unde în ajun tăbărâseră băştinaşii, apoi cărarea se ridica printr-un povârniş destul de înclinat şi urca brusc către un tufiş, cam pe o distanţă de vreun sfert de milă.

Cu toate acestea, partea periculoasă a fost trecută fără nici un accident şi călătorii începură din nou să urce în linişte. Păduricea nu se vedea, însă ştiau că există şi, numai dacă nu se pregătise acolo vreo cursă, Glenarvan spera să se găsească la loc sigur. Totuşi, observă că din această clipă, nu mai era protejat de tabu. Povârnişul, pe care-l urcau, nu aparţinea lui Maunganamu, ci sistemului orografic din partea răsăriteană a lacului Taupo. Deci, erau de temut nu numai gloanţele indigenilor, ci chiar şi un atac corp la corp.

Timp de zece minute, mica trupă urcă spre platourile superioare. John nu zărea încă păduricea, dar socotea că trebuie să fie la mai puţin de două sute de picioare. Deodată, se opri şi dădu chiar înapoi puţin. I se păruse că auzise un zgomot în umbră. Şovăiala sa bruscă, opri mersul tovarăşilor săi. Rămase nemişcat destul timp ca să fi neliniştit pe cei ce-l urmau. Aşteptară. În ce chinuri, nu se poate spune! Vor fi oare siliţi să se reîntoarcă pe creştetul lui Maunganamu?

Dar John, văzând că zgomotul nu se mai repetă, reîncepu urcuşul pe cărarea strâmtă.

În curând, păduricea se arătă difuz în umbră După câţiva paşi, ajunseră la ea şi se ghemuiră sub frunzişul des al arborilor.