Capitolul XIX. O învoială.

De îndată ce caporalul se găsi în prezenţa lordului, păzitorii săi se retraseră.

— Ai dorit să-mi vorbeşti, Ayrton? întrebă Glenarvan.

— Da, milord.

— Mie, singur?

— Da, dar cred că ar fi mai bine dacă ar asista la convorbirea noastră şi maiorul Mac Nabbs şi domnul Paganel.

— Pentru cine?

— Pentru mine.

Ayrton vorbea liniştit. Glenarvan îl privea ţintă; apoi porunci să fie chemaţi Mac Nabbs şi Paganel, care apărură îndată…

— Te ascultăm, zise Glenarvan, după ce prietenii săi luară loc la masă.

Ayrton se reculese câteva clipe, apoi zise:

— Milord, e obiceiul ca la orice contract sau învoială survenită între două părţi, să asiste şi martori. Iată de ce am cerut prezenţa domnilor Mac Nabbs şi Paganel. Căci, vorbind de ceea ce vreau să vă propun, nu e decât o afacere.

Glenarvan, obişnuit cu purtarea lui Ayrton, nu clinti, măcar că o afacere între el şi acest om ar părea ceva ciudat.

— Ce afacere? zise el.

— Iat-o, răspunse Ayrton. Dumneavoastră doriţi să aflaţi de la mine oarecare amănunte care v-ar putea folosi. Eu doresc să obţin de la dumneavoastră oarecare avantaje care îmi vor servi mult. Daţi, milord, dau şi eu. Aceasta vă convine sau nu?

— Care sunt aceste detalii? întrebă repede Paganel.

— Nu, reluă Glenarvan, care sunt aceste avantaje? Ayrton, cu o înclinare a capului, arătă că înţelege nuanţa lui Glenarvan.

— Iată, zise el, avantajele pe care le cer. Tot mai aveţi intenţia, milord, de a mă preda autorităţilor engleze?

— Da, Ayrton.

— Eu nu zic nu, răspunse liniştit caporalul. Aşadar, dumneavoastră nu veţi consimţi la a-mi reda libertatea?

Glenarvan ezită înainte de a răspunde unei întrebări atât de limpede pusă. De ceea ce avea să zică, depindea poate soarta lui Harry Grant! Totuşi, sentimentul de datorie faţă de justiţia omenească îl cuprinse şi zise:

— Nu, Ayrton, nu pot să-ţi redau libertatea.

— Eu n-o cer, răspunse caporalul cu mândrie.

— Atunci ce vrei?

— O situaţie de mijloc, milord, între spânzurătoarea care mă aşteaptă şi libertatea pe care-nu mi-o puteţi da.

— Adică?

— De a mă abandona într-una din insulele pustii ale Pacificului, cu obiecte de primă necesitate. Voi ieşi din încurcătură cum voi putea şi mă voi pocăi dacă voi avea timp!

Glenarvan, neaşteptându-se la această întorsătură, privi pe cei doi prieteni, care rămaseră tăcuţi. După ce reflectă câteva clipe, el răspunse:

— Ayrton, dacă îţi primesc cererea, îmi vei spune tot ce ne interesează?

— Da, milord, adică tot ce ştiu despre căpitanul Grant şi despre Britannia.

— Întregul adevăr?

— Da.

— Dar cu ce-mi dovedeşti?

— Ah! Văd ceea ce vă nelinişteşte, milord. Va trebui să vă bizuiţi pe cuvântul unui răufăcător, e adevărat! Dar ce vreţi? Asta e situaţia. Sau o primiţi sau nu.

— Mă voi încrede în dumneata, Ayrton, zise simplu Glenarvan.

— Şi bine veţi face, milord. Dealtfel, dacă vă înşel, veţi avea totdeauna mijlocul de a vă răzbuna!

— Care?

— Venind să mă luaţi din insula din care n-aş fi putut să fug.

Ayrton avea răspuns la toate. El trecea peste orice dificultăţi, furniza împotriva lui argumente fără replică. După cum se vede, părea că tratează „afacerea sa” cu bună-credinţă. Era cu neputinţă de a se bizui pe el cu o încredere mai perfectă. Şi, totuşi, găsi mijlocul de a merge şi mai departe pe drumul dezinteresării.

— Milord, încă n-am cuvântul dumneavoastră că aţi primit propunerea mea dar gândiţi-vă la faptul că eu joc acum ultima carte. Nu caut să vă înşel şi vă voi da o nouă probă de sinceritatea în această afacere. Eu lucrez pe faţă fiindcă mă încred în cinstea dumneavoastră.

— Vorbeşte Ayrton, răspunse Glenarvan.

— Milord, încă n-am cuvântul dumneavoastră că aţi primit propunerea mea şi, totuşi, nu ezit să vă spun că ştiu puţine lucruri despre Harry Grant.

— Puţine lucruri! strigă Glenarvan.

— Da, milord, detaliile pe care sunt în măsură să le comunic mă privesc mai mult pe mine, şi nu vor contribui cu nimic ca să vă pună pe urmele pierdute.

O vie dezamăgire se zugrăvi pe faţa lui Glenarvan şi a maiorului. Ei credeau că totuşi, caporalul e posesorul unui însemnat secret şi acesta mărturisea că destăinuirile sale nu vor folosi la nimic. Cât despre Paganel, rămase liniştit. Oricum ar fi fost, mărturisirea lui Ayrton, care se preda, ca să zicem aşa, fără nici o condiţie, mişcă pe cei trei, mai ales când caporalul adăugă, pentru a termina:

— Astfel milord, sunteţi prevenit; afacerea va fi mai puţin avantajoasă pentru dumneavoastră decât pentru mine.

— Nu contează, răspunse Glenarvan. Primesc propunerea dumitale, Ayrton. Îţi dau cuvântul meu că te voi debarca într-o insulă din Pacific.

— Bine, milord, răspunse caporalul.

Acest om ciudat fu oare mulţumit de hotărârea aceasta? Puteai să te îndoieşti, căci înfăţişarea sa nepăsătoare nu arăta nici o emoţie.

— Sunt gata să răspund, zise el.

— Noi nu-ţi vom pune întrebări, zise Glenarvan. Spune-ne ce ştii, Ayrton, începând prin a arăta cine eşti.

— Domnilor, răspunse Ayrton, eu sunt cu adevărat Tom Ayrton, caporalul Britanniei. Am părăsit Glasgow, pe corabia lui Harry Grant, în 12 martie 1861. Timp de paisprezece luni am străbătut mările Pacificului, căutând o poziţie potrivită, spre a întemeia o colonie scoţiană. Harry Grant era un om capabil de fapte mari, însă, adesea, se stârneau certuri între noi. Caracterul său nu-mi plăcea. Nu ştiu să mă plec în faţa nimănui; or, faţă de Harry Grant, când a luat o hotărâre, orice rezistenţă e cu neputinţă, milord; acest om e de fier pentru el şi pentru alţii. Totuşi, am îndrăznit să mă răzvrătesc. Am încercat să aţâţ echipajul, să pun stăpânire pe corabie. Dacă am făcut rău sau nu, puţin îmi pasă. Oricum a fost, Harry Grant nu şovăi, şi la 8 aprilie 1862 mă debarcă pe coasta de vest a Australiei.

— A Australiei, zise maiorul, întrerupând povestirea lui Ayrton, şi prin urmare ai părăsit Britannia, înainte de oprirea sa la Callao, de unde sunt datate ultimele ştiri?

— Da, răspunse Ayrton, căci Britannia nu s-a oprit niciodată la Callao în timp ce mă aflam la bord. Şi dacă v-am vorbit de Callao la ferma lui Paddy O’Moore, e fiindcă povestirea dumneavoastră îmi arătase acest amănunt.

— Continuă, Ayrton, zise Glenarvan.

— Mă aflam părăsit, pe un ţărm aproape pustiu, dar numai la douăzeci de mile de închisorile din Perth, capitala Australiei Occidentale. Rătăcind pe ţărm, am întâlnit o bandă de ocnaşi care evadaseră. M-am unit cu ei. Mă veţi scuti, milord, de a vă povesti viaţa mea, timp de doi ani şi jumătate. Aflaţi numai, că am devenit şeful evadaţilor, sub numele de Ben Joyce. În luna lui septembrie 1864 am venit la ferma irlandeză. Am fost primit ca servitor sub adevăratul meu nume. Aici aşteptam prilejul de a pune mâna pe o corabie. Era supremul meu ţel. După două luni, sosi Duncanul. În timpul vizitei dumneavoastră la fermă, aţi povestit, milord, întreaga istorie a căpitanului Grant. Am aflat atunci ceea ce nu ştiam: oprirea Britanniei la Callao, ultimele sale ştiri din iunie 1862, două luni după debarcarea mea, afacerea documentului, pierderea vasului pe un punct de pe a treizeci şi şaptea paralelă, şi în sfârşit motivele pentru care îl căutaţi pe Grant prin continentul Australian. N-am ezitat. Am hotărât să pun mâna pe Duncan, o minunată corabie, care ar fi lăsat în urmă cele mai bune vase ale marinei britanice. Dar era cam avariat. L-am lăsat să plece spre Melbourne, dându-mă dumneavoastră drept caporal, oferindu-mă să vă călăuzesc spre locul naufragiului, fixat de mine în mod fictiv pe coasta estică a Australiei. Astfel, urmat la distanţă şi câteodată precedat de banda mea am îndreptat expediţia dumneavoastră de-a curmezişul provinciei Victoria. Oamenii mei au comis la Camden Bridge o crimă inutilă, pentru că Duncanul, odată dus la coastă, nu putea să-mi scape şi fiindcă numai cu acest iaht eram stăpânul oceanului. V-am condus astfel cu încredere din partea dumneavoastră, până la Snowy River. Caii şi boii pieriră cu încetul, otrăviţi de gastrolobium. Am împotmolit căruţa în mlaştinile râului. În urma stăruinţelor mele. Dar, restul îl ştiţi, milord, şi puteţi fi sigur că, fără distracţia domnului Paganel, eu comandam acum la bordul Duncan-ului. Asta e povestirea mea, domnilor; destăinuirile mele, din nenorocire, nu pot să vă pună pe urmele lui Harry Grant şi vedeţi că, tratând cu mine, aţi făcut o afacere proastă.

Ayrton tăcu, îşi încrucişă braţele, după obiceiul lui şi aşteptă. Glenarvan şi prietenii săi tăceau. Simţeau că întregul adevăr fusese spus de acest răufăcător ciudat. Prinderea Duncan-ului nu reuşise decât dintr-o cauză independentă de voinţa sa. Complicii săi veniseră pe ţărmul golfului Twofold, cum arăta haina de ocnaş găsită de Glenarvan. Aici, credincioşi ordinului şefului lor, pândiseră iahtul, şi, în sfârşit, plictisiţi de aşteptare, se apucaseră fără îndoială din nou de jafuri prin câmpiile Noii Galii de Sud.

Maiorul reluă cel dintâi interogatoriul, ca să se precizeze datele privitoare la Britannia.

— Aşadar, întrebă el pe caporal, în 8 aprilie 1863 ai fost debarcat pe coasta vestică a Australiei?

— Exact, răspunse Ayrton.

— Şi ştii care erau atunci proiectele lui Harry Grant?

— Prea puţin!

— Vorbeşte mai departe, Ayrton, zise, Glenarvan. Cel mai mic indiciu ne poate fi de folos.

— Iată ceea ce pot să vă spun, milord, răspunse caporalul. Căpitanul Grant avea intenţia să viziteze Noua Zeelandă. Or, această parte din program n-a fost îndeplinită cât timp am fost eu la bord. N-ar fi cu neputinţă ca Britannia, părăsind Callao, să fi pornit spre Noua Zeelandă. Asta ar putea concorda cu data de 28 iunie 1862, indicată de document la naufragiul corăbiei.

— Desigur, zise Paganel.

— Dar, reluă Glenarvan, nimic din aceste părţi de cuvinte păstrate pe document nu poate să se aplice la Noua Zeelandă.

— La asta nu pot să răspund, zise caporalul.

— Bine, Ayrton, zise atunci Glenarvan. Dumneata ţi-ai ţinut cuvântul, mi-l voi ţine şi eu pe al meu. Voi hotărî în ce insulă te voi lăsa.

— Ah! Puţin îmi pasă, milord.

— Întoarce-te în cabina dumitale şi aşteaptă decizia noastră.

Ayrton se retrase sub paza a doi mateloţi.

— Acest scelerat ar fi putut să fie un om, zise maiorul.

— Da, răspunse Glenarvan. E o fire puternică şi inteligentă! De ce oare să se fi dedat crimei?

— Dar Harry Grant?

— Mă tem să nu fie pierdut pentru totdeauna. Sărmanii copii, cine le-ar putea spune unde e tatăl lor?

— Eu! răspunse Paganel. Da, eu!

De observat că geograful, aşa de vorbăreţ, aşa de nerăbdător de obicei, de-abia spusese câteva vorbe în timpul interogatoriului. El asculta fără să deschidă gura. Însă ultimul cuvânt pe care-l pronunţase, valora cât multe altele şi făcu pe Glenarvan să sară în sus.

— Dumneata! strigă el, dumneata, Paganel, ştii unde se află Harry Grant?

— Da, pe cât se poate şti, răspunse geograful.

— Şi prin ce o ştii?

— Prin acest veşnic document.

— Ah! făcu maiorul, cu tonul celei mai perfecte neîncrederi.

— Mai întâi ascultă, Mac Nabbs, şi după aceea vei da din umeri. Eu n-am vorbit mai devreme, fiindcă naş fi fost crezut. Apoi, era zadarnic. Dar dacă mă decid astăzi, e pentru că părerea lui Ayrton vine s-o întărească pe a mea.

— Astfel Noua Zeelandă? întrebă Glenarvan.

— Ascultaţi şi judecaţi, răspunse Paganel. Eroarea care ne-a salvat n-am comis-o fără motiv. În clipa când scriam scrisoarea la dictarea lordului Glenarvan, cuvântul „Zeelandă” îmi umbla prin cap. Iată de ce. Vă amintiţi că eram în car. Mac Nabbs povestea lady-ei Helena istoria ocnaşilor; el îi dăduse numărul din Australian and New Zealand Gazette, care relata catastrofa de la Camden Bridge. Or, în momentul în care scriam, ziarul zăcea pe jos şi îndoit astfel că se vedeau numai două silabe din titlul său. Aceste două silabe erau aland. Ce lumină se făcu în mintea mea! aland era tocmai un cuvânt al documentului englez, pe care noi îl tradusesem până atunci cu „ţărm” şi care trebuia să fie terminaţia numelui propriu Zealand.

— Cum? făcu Glenarvan…

— Da, reluă Paganel, cu o adâncă convingere. Această interpretare îmi scăpase şi ştiţi de ce? Pentru că cercetările mele se îndreptau mai ales spre documentul francez, mai complet, decât celelalte şi unde lipseşte acest cuvânt important.

— Ah! Ah! zise maiorul, prea multă imaginaţie, Paganel, şi uiţi cam uşor deducţiile dumitale de mai înainte.

— Mac Nabbs, sunt gata să-ţi răspund.

— Atunci, reluă Mac Nabbs, ce înseamnă cuvântul austral?

— Ceea ce era mai întâi. Înseamnă numai ţinuturile australe.

— Bine. Şi această silabă indi, care fu întâi radicalul cuvântului indieni şi a doua oară radicalul cuvântului indigeni?

— Ei bine, a treia şi ultima oară, răspunse Paganel, va fi prima silabă a cuvântului indigence{69}.

— Şi contin? strigă Mac Nabbs, înseamnă tot continent?

— Nu! Fiindcă Noua Zeelandă nu e decât o insulă.

— Atunci? întrebă Glenarvan.

— Scumpul meu lord, răspunse Paganel, vă voi traduce documentul, după cea de a treia interpretare şi veţi judeca. Nu vă fac decât două observaţii: 1. Uitaţi pe cât posibil interpretările precedente şi eliberaţi-vă mintea de orice preocupare anterioară. 2. Unele pasaje vă vor părea „trase de păr” şi e posibil să le fi tras rău, dar ele n-au nici o importanţă. Între altele, cuvântul agonie, care mă încurcă, dar pe care nu-l pot explica altfel. Documentul francez, dealtfel, serveşte drept bază interpretării mele şi nu uitaţi că el a fost scris de un englez care putea să nu fie deprins cu subtilităţile limbii franceze. Acum încep.

Şi, Paganel, articulând încet fiecare silabă, rosti următoarele fraze:

— La 27 iunie 1864, corabia Britannia, din Glasgow, s-a scufundat după o lungă agonie în mările australe, pe coastele Noii Zeelande – în englezeşte Zealand – doi mateloţi şi căpitanul Grant au putut să abordeze. Acolo, continuu în prada unor crude chinuri, au aruncat acest document, la. longitudine şi 37°11’ latitudine. Veniţi-le în ajutor sau sunt pierduţi.” Paganel se opri. Interpretarea sa era admisibilă. Dar tocmai fiindcă ea părea mai verosimilă decât celelalte, putea fi tot aşa de falsă. Deci, Glenarvan şi maiorul nu căutară s-o discute. Totuşi, deoarece urmele Britanniei nu se găsiseră nici pe coastele Patagoniei, nici pe cele ale Australiei, la locul unde aceste două ţinuturi sunt tăiate de a treizeci şi şaptea paralelă, şansele erau pentru Noua Zeelandă. Mai ales această observaţie făcută de Paganel lovi pe prietenii săi.

— Acum, Paganel, zise Glenarvan, îmi vei spune de ce de aproape două luni, ai ţinut în secret această interpretare?

— Pentru că nu voiam să vă dau speranţe zadarnice. Dealtfel, noi mergeam la Auckland, exact la locul indicat de latitudinea de pe document.

— Dar de când am părăsit acest drum, pentru ce nai vorbit?

— Fiindcă, oricât ar fi această interpretare de justă, ea nu poate contribui la salvarea căpitanului.

— Pentru ce motiv, Paganel?

— Fiindcă admiţând ipoteza că poate căpitanul Grant ar fi naufragiat pe coastele Zeelandei, odată ce au trecut doi ani fără să se fi ivit, înseamnă că sau a fost victima naufragiului, sau a zeelandezilor.

— Aşadar, părerea dumitale este că. zise Glenarvan.

— Că s-ar putea regăsi câteva rămăşiţe ale naufragiului, dar că naufragiaţii Britanniei sunt definitiv pierduţi!

— Tăcere asupra acestor lucruri, prietenii mei, zise Glenarvan, şi lăsaţi-mă pe mine să aleg momentul când voi destăinui această tristă ştire copiilor căpitanului Grant!