Capitolul XX. Un strigăt în noapte.

Echipajul află că misterioasa situaţie a căpitanului Grant nu fusese lămurită de mărturisirile lui Ayrton. Descurajarea a fost mare la bord, căci se bizuiseră pe caporal şi acesta nu ştia nimic care ar fi putut pune Duncanul pe urmele Britanniei. Direcţia iahtului a fost deci menţinută. Rămânea să se aleagă insula în care avea să fie debarcat Ayrton.

Paganel şi John Mangles cercetară hărţile de la bord. Exact pe a treizeci şi şaptea paralelă se află o mică insulă cunoscută sub numele de MariaTereza, stâncă pierdută în mijlocul Pacificului, aşezată la trei mii cinci sute de mile de coasta americană şi la o mie cinci sute de mile de Noua Zeelandă. La nord, cel mai apropiat era arhipelagul Pomotu, sub protectoratul francez. Spre sud, nimic până la banchiza veşnic îngheţată a polului sud. Nici o corabie nu venea să cerceteze această insulă singuratică. Nici un ecou din lume n-ajungea până la ea. Singure păsările furtunilor se odihneau în timpul lungii lor călătorii; multe hărţi nici nu semnalau această stâncă bătută de valurile Pacificului.

Dacă trebuia să se întâlnească vreodată izolarea absolută pe pământ, era în această insulă aruncată în afară de drumurile oamenilor. I se făcu imediat cunoscut lui Ayrton poziţia ei. Ayrton primi să trăiască aici, departe de semenii săi şi corabia se îndreptă spre această insulă. În acest moment, o linie cu adevărat dreaptă ar fi trecut prin axa Duncanului, prin insulă şi prin golful Talcahuano.

Mai târziu cu două zile, la ora două, se semnală pământul. Era MariaTereza, joasă, lungă, abia ieşită din valuri, apărând ca un enorm cetaceu. Încă treizeci de mile o mai despărţeau de iahtul a cărui proră despica valurile cu o viteză de şaisprezece noduri pe oră. Puţin câte puţin, profilul insulei se lămuri la orizont. Soarele coborând spre apus, profila în plină lumină silueta ei ciudată. Câteva culmi, nu prea înalte, se ridicau ici şi colo, luminate de razele soarelui. La ora cinci, John Mangles observă un fum subţire care urca spre cer.

— E, oare, vreun vulcan? întrebă el pe Paganel, care cu luneta la ochi, cerceta acest pământ nou.

— Nu ştiu ce să cred, răspunse geograful. MariaTereza e un loc puţin cunoscut. Totuşi, n-ar trebui să ne mire dacă originea sa ar fi datorată unui cutremur submarin şi prin urmare vulcanic.

— Dar atunci, zise Glenarvan, dacă a fost produsă de o erupţie, nu e de temut ca tot o erupţie s-o distrugă?

— E puţin probabil, răspunse Paganel. Existenţa sa e cunoscută de mai multe secole, ceea ce este o garanţie. Insule noi, de pildă insula Julia, care se ridică din Mediterana, n-a rămas mult timp deasupra valurilor şi a dispărut câteva luni după naşterea sa.

— Bine, zise Glenarvan. Ce crezi, John, vom putea acosta înainte de a se întuneca?

— Nu, înălţimea voastră. Nu trebuie să riscăm în mijlocul întunericului spre o coastă necunoscută. Voi ţine presiunea mică, mergând încet, iar mâine în zori, vom trimite o barcă la ţărm.

La ora opt seara, MariaTereza, măcar că era numai la cinci mile, nu mai apărea decât ca o lungă umbră, de-abia vizibilă. Duncanul se tot apropia. La ora nouă, o lumină destul de vie, un foc se văzu în întuneric. Era nemişcat şi continuu.

— Iată ceea ce confirmă prezenţa vulcanului, zise Paganel, privind cu atenţie.

— Totuşi, răspunse John Mangles, la această distanţă trebuia să auzim vuietul ce însoţeşte totdeauna o erupţie şi vântul de răsărit n-aduce nici un zgomot la urechea noastră.

— Într-adevăr, zise Paganel, acest vulcan străluceşte, dar nu face zgomot. Ai putea zice chiar că are şi întreruperi ca un far.

— Ai dreptate, reluă John Mangles, şi totuşi nu ne aflăm pe un ţărm luminat, Ah! strigă el, un alt foc! De data aceasta pe ţărm! Uită-te! Se mişcă! Îşi schimbă locul!

John nu se înşela. Apăruse un nou foc, care părea câteodată că se stinge, apoi se reaprindea din nou.

— Insula e, deci, locuită? zise Glenarvan.

— Desigur că de sălbatici, răspunse Paganel.

— Nu, răspunse maiorul; aceasta ar însemna să faci un cadou prea urât locuitorilor insulei.

— Vom căuta o altă insulă pustie, zise Glenarvan, care nu se putu împiedica să surâdă de „delicateţea” lui Mac Nabbs. Am făgăduit lui Ayrton că-l voi lăsa în viaţă şi vreau să-mi ţin cuvântul.

— În orice caz, să ne păzim, adăugă Paganel. Zeelandezii au obiceiul barbar de a înşela corăbiile cu focuri mişcătoare, ca altădată locuitorii din Cornouailles. Or, indigenii din MariaTereza pot să cunoască acest procedeu.

— Un om de veghe, strigă John matelotului de la cârmă. Mâine, la răsăritul soarelui, vom şti ce să facem.

La ora unsprezece, călătorii intrară în cabinele lor. În faţă, matelotul de pază se plimba pe puntea iahtului. În dos, timonierul era singur la postul lui.

În acea clipă, Mary Grant şi Robert se urcară pe dunetă. Cei doi copii ai căpitanului, rezemaţi de grilaj, priviră trişti marea fosforescentă şi brazda luminoasă a Duncanului. Mary se gândea la viitorul lui Robert; Robert se gândea la viitorul surorii lui. Amândoi se gândeau la tatăl lor. Mai trăia, încă, părintele iubit? Trebuiau să renunţe? Dar nu, fără el, ce ar fi fost viaţa? Fără el ce vor deveni ei? Ce s-ar fi făcut ei fără lord Glenarvan, fără lady Helena? Băiatul ghicea gândurile ce nelinişteau pe sora lui! Luă mâna lui Mary într-a sa.

— Mary, îi zise el, nu trebuie niciodată să deznădăjduieşti. Aminteşte-ţi lecţiile pe care ni le dădea tatăl nostru: „Curajul înlocuieşte totul pe pământ”, zicea el. Să avem deci şi noi acest curaj încăpăţânat, care-l făcea superior tuturor. Până acum ai lucrat tu pentru mine, surioară; de acum voi lucra eu pentru tine.

— Scumpul meu Robert! răspunse tânăra fată.

— Trebuie să-ţi destăinuiesc un lucru, reluă Robert. Tu nu te vei supăra, Mary?

— Pentru ce să mă supăr?

— Şi nu mă vei împiedica?

— Ce vrei să zici? întrebă Mary neliniştită.

— Surioară! Eu voi fi marinar.

— Mă vei părăsi Robert! strigă fata, strângând mâna fratelui ei.

— Da, voi fi marinar ca tatăl meu, ca John, scumpa mea Mary! Căpitanul John n-a pierdut orice speranţă! Vei avea, ca şi mine, încredere în devotamentul său! El va face din mine, mi-a promis-o, un bun, un mare marinar şi până atunci îl vom căuta împreună pe tata. Cât era de bun, tatăl nostru!

— Şi aşa de nobil, aşa de generos! reluă Mary.

Fata îl îmbrăţişă pe Robert. Copilul simţi că lacrimi curg pe fruntea sa.

— Mary! Mary! strigă el, prietenii noştri pot să vorbească, pot să tacă, eu sper încă şi voi spera mereu! Un om ca tata nu moare înainte de a-şi atinge scopul! Mary Grant nu putu să răspundă. Plânsul o înăbuşea. Mii de sentimente se ciocneau în sufletul ei, la gândul că noi încercări vor fi făcute pentru a-l regăsi pe Harry Grant şi că devotamentul tânărului căpitan era fără margini.

— Domnul John mai speră? întrebă ea.

— Da, răspunse Robert. E ca un frate, care nu ne va părăsi niciodată. Eu voi fi marinar, nu e aşa, marinar, ca să caut împreună cu el pe tata! Vrei?

— Dacă vreau? răspunse Mary. Dar să ne despărţim! murmură tânăra fată.

— Nu vei fi singură, Mary! Ştiu asta! Prietenul meu John mi-a spus-o. Doamna Helena nu-ţi va permite so părăseşti. Tu eşti o femeie, tu poţi şi trebuie să primeşti binefacerile sale. Să le refuzi ar fi ingratitudine! Dar un bărbat, tata mi-a zis de sute de ori acest lucru, un bărbat trebuie să-şi croiască singur drum în viaţă!

— Dar ce se va face cu scumpa noastră casă din Dundee, aşa de plină de amintiri?

— O vom păstra, surioară! Toate acestea sunt aranjate, şi încă bine, de prietenul nostru John şi chiar de lordul Glenarvan. El te va ţine la castelul Malcolm, ca pe propria sa fiică! Lordul a spus-o prietenului meu John şi John mi-a repetat-o mie! Vei fi ca la tine acasă; găsind cu cine să vorbeşti despre tata, aşteptând ca John şi cu mine să, ţi-l readucem într-o zi! Ah! Ce zi frumoasă va fi aceea! strigă Robert, a cărui frunte strălucea de entuziasm.

— Dar cum vom răsplăti bunătatea familiei Glenarvan? reluă Mary.

— Ah! Nu va fi greu! strigă Robert, cu încrederea sa de copil. Îi iubeşti, îi cinsteşti, le spui asta, îi îmbrăţişezi şi într-o zi, la prima ocazie, te sacrifici pentru ei!

— Dimpotrivă, trăieşti pentru ei! strigă tânăra fată, acoperind cu sărutări fruntea fratelui său. Le va plăcea mult aceasta, şi mie de asemenea!

Apoi, lăsându-se în voia unor visuri de nedescris, cei doi copii ai căpitanului se priviră în tăcere în bezna nopţii. În acest timp, prin gând, ei vorbeau, se întrebau şi chiar îşi răspundeau. Marea calmă se legăna în lungi ondulări şi elicea făcea în umbră o roată luminoasă.

Atunci se produse un incident ciudat şi cu adevărat supranatural. Fratele şi sora, prin una din acele comunicaţii magnetice care leagă în mod misterios sufletele între ele, au trăit în aceeaşi clipă o aceeaşi halucinaţie. Din mijlocul acestor valuri, pe rând întunecate şi luminoase, Mary şi Robert crezură că aud ridicându-se până la ei o voce al cărui sunet adânc şi plângător făcu să tresară toate fibrele inimii lor.

— Ajutor! Ajutor! striga acea voce.

— Mary, zise Robert, ai auzit?

Şi ridicându-se deodată deasupra grilajului, amândoi, aplecaţi, cercetau bezna nopţii. Dar nu văzură nimic decât întunericul, care se întindea fără sfârşit înaintea lor.

— Robert, zise Mary galbenă de emoţie, mi s-a părut. Da, mi s-a părut ca şi ţie. Aiurăm amândoi, Robert!

Dar o nouă chemare ajunse până la ei şi de data aceasta iluzia a fost aşa de mare, încât acelaşi strigăt ieşi deodată din inimile lor:

— Tata! Tata!

Era prea mult pentru Mary Grant. Zdrobită de emoţie, căzu leşinată în braţele lui Robert.

— Ajutor! strigă Robert. Sora mea! Tata! Ajutor! Omul de la barcă se îndreptă să ridice pe fată. Marinarii de veghe alergară, apoi veniră John Mangles, lady Helena şi Glenarvan treziţi deodată.

— Sora mea moare şi tata e acolo! striga Robert arătând valurile.

Nu se înţelegea mai nimic din cuvintele sale.

— Da, repetă el. Tatăl meu e acolo! Am auzit vocea tatălui meu! Şi Mary a auzit-o!

În acest moment, Mary Grant revenindu-şi în fire, rătăcită, nebună, striga şi ea:

— Tata! Tata e acolo!

Nenorocita fată, ridicându-se şi plecându-se deasupra grilajului, voia să se arunce în mare.

— Milord! Lady Helena! repeta ea împreunându-şi mâinile, vă spun că tata e acolo! Vă afirm că am auzit vocea lui, ieşind din valuri, ca o plângere, ca un ultim adio!

Atunci, sărmana copilă a fost din nou apucată de spasme şi convulsii. Ea se zbătea. Trebuia să fie transportată în cabina sa şi lady Helena o urmă ca s-o îngrijească, în timp ce Robert repeta mereu:

— Tatăl meu! Tata e acolo! Sunt sigur, milord! Martorii acestei scene dureroase sfârşiră prin a înţelege că cei doi copii ai căpitanului au fost victimele unei halucinaţii. Dar cum să linişteşti simţurile aşa de puternic înşelate? Glenarvan încercă totuşi. El luă mâna lui Robert şi îi zise:

— Ai auzit vocea tatălui tău, copilul meu?

— Da, milord. Acolo, în mijlocul valurilor! El striga: Ajutor! Ajutor!

— Şi ai recunoscut vocea?

— Ah! Dacă i-am recunoscut vocea, milord? Da! V-o jur! Şi sora mea a auzit-o şi a recunoscut-o ca şi mine! Cum se poate să ne fi înşelat amândoi? Milord, haidem în ajutorul tatălui meu! O barcă!

Glenarvan văzu că nu poate linişti pe sărmanul copil. Totuşi, făcu o ultimă încercare şi chemă matelotul de la cârmă,

— Hawkins, îl întrebă el, erai la cârmă în momentul când miss Mary fu aşa de ciudat impresionată.

— Da, înălţimea voastră, răspunse Hawkins.

— Şi n-ai auzit nimic, n-ai văzut nimic?

— Nimic!

— Vezi, Robert?

— Dacă ar fi fost tatăl lui Hawkins, răspunse băiatul cu o energie neîmblânzită, el n-ar fi spus că na auzit nimic. Era tatăl meu, milord! Tatăl meu! Tatăl meu!

Vocea lui Robert se pierdu într-un hohot de plâns. Palid şi tăcut, la rândul lui, îşi pierdu cunoştinţa.

Glenarvan ordonă să fie transportat în patul său şi copilul, zdrobit de emoţie, căzu într-o adâncă toropeală.

— Sărmani orfani! zise John Mangles, Dumnezeu îi pune la grele încercări!

— Da, răspunse Glenarvan, excesul durerii va fi produs la amândoi, în acelaşi timp, o halucinaţie asemănătoare.

— La amândoi! murmură Paganel, e ciudat! Ştiinţa pură n-ar admite-o.

Apoi, plecându-se la rândul său peste grilaj şi, ascultând, făcu tuturor semn să tacă. Tăcerea domnea pretutindeni. Paganel strigă cu o voce puternică. Nimic nu-i răspunse.

— E ciudat! repetă geograful, intrând în cabina sa. O afinitate de gânduri şi dureri nu e de ajuns spre a explica un fenomen!

A doua zi, pe 8 martie, la ora cinci dimineaţa, în zori, călătorii, cu Robert şi Mary printre ei, căci fusese cu neputinţă a-i reţine, erau reuniţi pe puntea Duncanului. Fiecare voia să cerceteze acest ţărm, de abia zărit în ajun. Lunetele se plimbară curioase asupra punctelor principale din insulă. Iahtul mergea paralel cu ţărmul, la o distanţă de o milă. Privirea putea prinde cele mai mici amănunte.

Deodată, Robert scoase un strigăt. Copilul pretindea să fi văzut doi oameni, care alergau şi gesticulau, în timp ce un al treilea agita un steag.

— Pavilionul Angliei! strigă John Mangles, care privea prin lunetă.

— E adevărat! strigă Paganel, întorcându-se spre Robert.

— Milord, zise Robert, tremurând de emoţie, milord, dacă nu vreţi să ajung la insulă înotând, porunciţi să se coboare o barcă. Ah, milord! Vă cer în genunchi, ca eu să fiu primul care pune piciorul pe ţărm.

Nimeni de la bord nu îndrăznea să vorbească acum. Cum? Pe această insulă neînsemnată, tăiată de a treizeci şi şaptea paralelă, să se găsească trei oameni naufragiaţi? Englezi! Şi fiecare, amintindu-şi evenimentele din ajun, gândea la vocea auzită în noapte de Robert şi de Mary! Copiii nu se înşelaseră decât asupra unui singur punct: o voce putuse să ajungă până la ei, dar această voce era oare a tatălui lor? Nu, de o mie de ori nu; vai! Şi fiecare gândind la grozava decepţie care-i aştepta, tremura ca această nouă încercare să nu fie mai presus de forţele lor! Dar cum să-i opreşti? Glenarvan n-avu curajul.

— Barca! strigă Glenarvan.

Într-un minut, barca a fost pe mare. Cei doi copii, Glenarvan, John Mangles, Paganel se aruncară în ea şi sub îndemnul a şase vâslaşi vânjoşi, barca se îndreptă spre ţărm.

La zece metri de ţărm, Mary scoase un ţipăt sfâşietor:

— Tata!

Un om se alia pe coastă, între alţi doi oameni. Talia sa înaltă şi puternică, înfăţişarea sa totodată blândă şi îndrăzneaţă, oferea un amestec expresiv al trăsăturilor lui Mary şi ale lui Robert. Era chiar bărbatul, aşa de des zugrăvit de cei doi copii. Inima nu-i înşelase! Era tatăl lor! Era căpitanul Grant!

Căpitanul auzi strigătul lui Mary, desfăcu braţele şi căzu pe nisip, ca trăsnit.