Capitolul XVIII. Ayrton sau Ben Joyce?

Ayrton apăru. El străbătu puntea cu un pas sigur şi urcă scara dunetei. Ochii îi erau întunecaţi, dinţii strânşi, pumnii închişi în mod convulsiv. Persoana lui nu exprima nici şiretenie, nici umilinţă. Când a fost în prezenţa lordului Glenarvan, îşi încrucişă braţele mut şi calm, aşteptând să fie interogat.

— Ayrton, zise Glenarvan, iată-ne, deci, dumneata şi noi, pe acest Duncan pe care voiai să-l predai ocnaşilor lui Ben Joyce!

La aceste cuvinte, buzele caporalului se mişcară uşor. O roşeaţă subită coloră trăsăturile sale imposibile. Nu roşeaţa remuşcării, ci ruşinea insuccesului. Pe acest iaht, pe care voia să-l comande ca stăpân, nu era decât prizonier şi soarta trebuia să i se hotărască în câteva clipe. Totuşi nu răspunse. Glenarvan aşteptă cu răbdare. Dar Ayrton se încăpăţâna să păstreze o tăcere absolută.

— Vorbeşte, Ayrton, ce ai de zis? reluă Glenarvan. Ayrton ezita; cutele frunţii lui se încruntară; apoi cu o voce liniştită:

— N-am nimic de zis, milord, replică el. Am înfăptuit prostia de a mă lăsa prins. Faceţi cum vă va plăcea! Răspunzând, Ayrton îşi îndreptă privirile către coasta care se întindea spre vest şi arăta o adâncă indiferenţă pentru tot ce se petrecea în jurul lui. Văzându-l, l-ai fi crezut cu totul străin de această gravă afacere. Însă Glenarvan hotărâse să rămână liniştit. Un interes puternic îl îndemna să cunoască oarecare amănunte asupra misterioasei existenţe a lui Ayrton, mai ales în legătură cu Harry Grant şi cu Britannia. Îşi reluă interogatoriul, vorbind cu o extremă blândeţe şi impunând calmul cel mai complet violentelor sale iritaţii.

— Cred, Ayrton, reluă el, că nu vei refuza să răspunzi la câteva întrebări pe care vreau să ţi le pun. Şi mai întâi, trebuie să te numesc Ayrton sau Ben Joyce? Eşti sau nu caporalul Britanniei?

Ayrton rămase impasibil, privind coasta, surd la orice întrebare. Glenarvan, ai cărui ochi se înflăcărau, continuă să întrebe:

— Vrei să-mi spui cum ai părăsit Britannia, pentru ce erai în Australia?

Aceeaşi tăcere, aceeaşi nepăsare.

— Ascultă-mă, Ayrton, reluă Glenarvan. Dumneata ai interes să vorbeşti. Se va ţine seamă de sinceritate, care este ultima dumitale resursă. Pentru ultima oară, vrei să răspunzi întrebărilor mele?

Ayrton întoarse capul către Glenarvan şi îl privi în ochi.

— Milord, zise el, n-am nimic de răspuns. Justiţia, şi nu eu, trebuie să caute dovezi împotriva mea.

— Dovezile vor fi uşor de găsit!

— Uşor, milord? reluă Ayrton cu un ton batjocoritor. Îmi pare că înălţimea voastră se înşeală. Eu afirm că cel mai bun judecător din Temple Bar se va găsi încurcat! Cine va spune de ce am venit în Australia, odată ce căpitanul Grant nu era acolo? Cine va dovedi că sunt acel Ben Joyce urmărit de poliţie, odată ce poliţia nu m-a prins niciodată, iar tovarăşii mei sunt liberi? Cine mă va acuza în afară de dumneavoastră, nu de o crimă, ci de o faptă rea? Cine poate să afirme că am vrut să pun mâna pe această corabie şi s-o dau ocnaşilor? Nimeni, mă înţelegeţi, nimeni! Aveţi bănuieli, bine, dar trebuie fapte sigure ca să condamni un om şi dovezile vă lipsesc. Până la proba contrarie eu sunt Ayrton, caporal al Britanniei.

Ayrton se însufleţise vorbind şi apoi se întoarse la nepăsarea de la început. Îşi închipuia, desigur, că declaraţia sa va pune capăt interogatoriului. Dar Glenarvan reluă:

— Ayrton, eu nu sunt un judecător însărcinat să te cerceteze. Nu e treaba mea. Trebuie ca situaţiile noastre să fie pe deplin lămurite. Nu-ţi cer nimic care ar putea să te compromită, aceasta e treaba justiţiei. Dar dumneata ştii ce urmăresc eu şi poţi să mă pui pe urmele pierdute. Vrei să vorbeşti?

Ayrton mişcă uşor capul ca un om decis să tacă.

— Vrei să-mi spui unde e căpitanul Grant? reluă Glenarvan.

— Nu, milord, răspunse Ayrton.

— Vrei să-mi spui unde a naufragiat Britannia?

— Deloc.

— Ayrton, reluă Glenarvan cu un ton aproape rugător, vrei cel puţin, dacă ştii unde e Harry Grant, so spui bieţilor lui copii, care nu aşteaptă decât o vorbă din gura dumitale?

Ayrton ezită. Trăsăturile i se contractară. Apoi, încet:

— Nu pot, milord, murmură el.

Şi adăugă cu violenţă, ca şi cum şi-ar fi reproşat un moment slăbiciunea:

— Nu! Nu voi vorbi! Spânzuraţi-mă, dacă vreţi!

— Să te spânzur! strigă Glenarvan, stăpânit de o furie bruscă.

Apoi, stăpânindu-se, răspunse cu o voce groasă:

— Ayrton, aici nu sunt nici judecători, nici călăi. La prima oprire, vei fi predat autorităţilor engleze.

— Asta cer şi eu! replică imediat caporalul.

Apoi se întoarse cu pasul liniştit la cabina care îi servea de închisoare şi doi mateloţi au fost puşi la uşa sa, cu ordinul de a supraveghea cele mai mici mişcări. Martorii acestei scene se retraseră indignaţi.

Odată ce Glenarvan nu izbutise nimic cu Ayrton, ce-i mai rămânea de făcut? Fără îndoială, să urmeze proiectul făcut la Eden de a se întoarce în Europa şi de a relua mai târziu întreprinderea neizbutită acum, căci urmele Britanniei păreau să fie definitiv pierdute; documentul nu putea fi altfel interpretat, nici o altă ţară nu se mai găsea pe a treizeci şi şaptea paralelă şi Duncanul nu avea altceva de făcut decât să se reîntoarcă.

Glenarvan, după ce îi consultase pe prietenii săi, se întreţinu mai pe larg cu John Mangles, asupra chestiunii reîntoarcerii. John îşi inspectă magaziile; depozitul de cărbuni putea să ajungă cel mult cincisprezece zile. Deci se impunea aprovizionarea cu combustibil la cea dintâi oprire. John propuse lui Glenarvan să se îndrepte spre golful Talcahuano unde Duncanul se mai oprise o dată înainte de a întreprinde călătoria. Era un drum fără ocol şi exact pe a treizeci şi şaptea paralelă. Apoi, iahtul, aprovizionat din belşug, va porni spre sud, să înconjoare Capul Horn şi să ajungă în Scoţia prin Atlantic.

Acest plan fiind primit, mecanicul şef primi ordinul să dea drumul aburilor. După o jumătate de oră, iahtul se îndreptă spre Talcahuano, pe o apă vrednică de numele de Pacific şi la ora şase seara, ultimii munţi ai Noii Zeelande dispăreau la orizont. Începea, deci, drumul reîntoarcerii. Tristă călătorie pentru aceşti curajoşi călători, care reveneau fără să-l aducă pe Harry Grant! Astfel, echipajul, aşa de vesel la plecare, aşa de încrezător la început, acum învins şi descurajat, reluă trist drumul Europei. Dintre bravii mateloţi, niciunul nu se simţea emoţionat că-şi va revedea patria şi toţi, mult timp încă, ar fi înfruntat primejdiile mării pentru a-i regăsi pe căpitanul Grant.

Aşadar, uralelor care-l întâmpinaseră pe Glenarvan la întoarcere, urmă în curând descurajarea. De acum nici comunicări neîncetate între călători, nici convorbiri, care altădată înveseleau călătoria. Fiecare se retrăsese în singurătatea cabinei sale şi foarte rar apărea cineva pe puntea Duncan-ului.

Omul, în care, de obicei, sentimentele din timpul călătoriei, fie vesele sau triste, se exagerau, Paganel, el care la nevoie ar fi inventat speranţa, Paganel rămânea posomorât şi tăcut. De abia era zărit. Vorbăria lui naturală, vioiciunea sa franceză se schimbaseră în mutism şi tristeţe. Părea chiar mai descurajat decât tovarăşii lui. Dacă Glenarvan vorbea de reînceperea cercetărilor, Paganel dădea din cap ca un om care nu mai spera nimic şi a cărui convingere părea făcută asupra soartei naufragiaţilor de pe Britannia. Se simţea că el îi credea pierduţi pentru totdeauna.

Totuşi, la bord se afla un om care putea spune ultimul cuvânt asupra acestei catastrofe şi a cărui tăcere se prelungea. Era Ayrton. Nu era nici o îndoială că mizerabilul n-ar fi cunoscut, dacă nu adevărul asupra situaţiei actuale a căpitanului, cel puţin locul naufragiului. Dar, evident, Grant odată regăsit, va fi un martor grozav contra lui. De aceea, tăcea cu încăpăţânare. De aici o violentă furie, mai ales în marinari, care voiau să-i facă de petrecanie.

De mai multe ori Glenarvan îşi reînnoi încercările pe lângă caporal. Făgăduieli şi ameninţări erau zadarnice. Încăpăţânarea lui Ayrton era dusă atât de departe şi era aşa de puţin explicabilă, încât maiorului îi venea să creadă că nu ştia nimic. Părere împărtăşită, dealtfel, şi de geograf. Dar dacă Ayrton nu ştia nimic, pentru ce nu mărturisea aceasta? Ea nu putea să-i strice. Tăcerea sa mărea greutatea de a se face un plan nou. Fiindcă totuşi caporalul fusese întâlnit în Australia, oare şi Harry Grant se afla pe acelaşi continent? Trebuiau să-l determine cu orice preţ pe Ayrton, de a se explica asupra acestui punct.

Lady Helena, văzând insuccesul soţului ei, îi ceru la rândul său să lupte contra încăpăţânării lui Ayrton. Acolo unde nu izbutise un bărbat, poate că va reuşi o femeie, prin blândeţe. Oare nu e aceasta eterna poveste a uraganului din fabulă, care nu poate smulge mantaua de pe umerii călătorului, pe când cea mai slabă rază de soare i-o îndepărtează îndată. Glenarvan, cunoscând inteligenţa tinerei sale soţii, îi lăsă toată libertatea de a lucra.

În acea zi, 5 martie, Ayrton a fost adus în apartamentul lady-ei Helena. Mary Grant trebuia şi ea să asiste, căci influenţa tinerei fete putea să fie mare şi lady Helena nu voia să neglijeze nici o şansă de succes… Timp de o oră, cele două femei rămaseră închise cu caporalul Britanniei, dar nimic nu transpiră din convorbirea lor. Ceea ce spuseră ele, argumentele întrebuinţate spre a smulge secretul ocnaşului, toate amănuntele interogatoriului rămaseră necunoscute. Dealtfel, când părăsiră pe Ayrton, ele nu păreau să fi reuşit şi fata arăta o adevărată descurajare.

Când caporalul a fost condus la cabina sa, mateloţii îl întâmpinară cu ameninţări violente. El se mulţumi să dea din umeri, ceea ce mări furia echipajului şi, pentru a-i potoli, a fost nevoie de intervenţia lui John Mangles şi a lui Glenarvan. Dar lady Helena nu se dădu bătută. Ea voia să lupte până la capăt contra acestui suflet nemilos şi a doua zi se duse ea însăşi în cabina lui Ayrton, ca să evite scenele provocate de trecerea lui pe punte.

Timp de peste două ore, buna şi blânda scoţiană rămase singură, faţă în faţă, cu şeful ocnaşilor. Glenarvan, în prada unei agitaţii nervoase, se învârtea în jurul cabinei, când decis să ducă până la sfârşit încercările sale, când gata să-şi smulgă soţia din această penibilă convorbire. Însă, de data aceasta, când apăru, faţa lady-ei Helena arăta încrederea. Smulsese secretul şi mişcase în inima mizerabilului ultimele fibre ale milei? Mac Nabbs, care-l zări mai întâi, nu-şi putu reţine un gest de neîncredere. Totuşi, de îndată se răspândi prin echipaj zvonul că, în sfârşit, Ayrton cedase insistenţelor lady-ei Helena. A fost ca o zguduitură electrică. Toţi mateloţii se adunară pe punte mai repede decât i-ar fi chemat fluierul lui Tom Austin la exerciţii.

În acest timp Glenarvan ieşi înaintea soţiei sale.

— A vorbit? întrebă el.

— Nu, răspunse lady Helena. Dar, cedând rugăminţilor mele, Ayrton doreşte să te vadă.

— Ah! Scumpa mea Helena, ai izbutit!

— Aşa sper, Edward!

— Ai făcut vreo promisiune, pe care trebuie s-o întăresc şi eu?

— Una singură, dragul meu, că vei întrebuinţa toată influenţa ta spre a uşura soarta rezervată acestui nenorocit.

— Bine, scumpa mea Helena. Să vină imediat Ayrton.

Lady Helena se retrase în camera sa, însoţită de Mary Grant, iar caporalul a fost condus în careu, unde-l aştepta lordul.