Capitolul XVI. Între două focuri.

Noaptea favoriza fuga. Trebuiau deci să profite de ea ca să părăsească funestele ţinuturi ale lacului Taupo. Paganel luă conducerea şi minunatul său instinct de călător se relevă din nou în timpul grelei rătăciri prin munţi. Îi conducea cu o îndemânare surprinzătoare în beznă, alegând fără să ezite cărările aproape invizibile, mergând mereu în aceeaşi direcţie.

Nyctalopia, e adevărat, îi servea foarte mult şi ochii lui de pisică îi permiteau să distingă cele. mai mici lucruri în bezna cea mai adâncă. Timp de trei ore, merseră fără să se oprească pe povârnişurile coastei răsăritene. Paganel se întoarse puţin spre sud-est, ca să ajungă la trecătoarea strâmtă dintre Kaimanawa şi Wahiti Ranges, pe unde trecea drumul de la Auckland la golful Haukes. Odată trecută această strâmtoare, avea de gând să se depărteze de drum ui mare şi apărat de munţii înalţi, să meargă spre ţărm, de-a curmezişul regiunilor nelocuite ale provinciei.

La ora nouă dimineaţa, douăsprezece mile erau străbătute în douăsprezece ore. Nu se putea pretinde mai mult de la curajoasele femei. Dealtfel, locul părea potrivit pentru popas. Fugarii ajunseră la defileul care desparte cele două şiruri de munţi. Drumul spre Oberland rămânea la dreapta şi apuca spre sud; Paganel, cu harta în mână, făcu o ocolire spre nord-est şi, la ora zece, convoiul atinse un fel de întăritură abruptă, formată de o ieşitura a muntelui.

Merindele au fost scoase şi consumate cu cea mai mare poftă; Mary Grant şi maiorul, pe care ferigile nu îi prea mulţumiseră până atunci, se ospătară regeşte în acea zi.

Popasul se prelungi până la ora două după amiaza, apoi drumul spre răsărit a fost reluat şi călătorii se opriră seara, la vreo opt mile de munţi. Nu se lăsară mult rugaţi, ca să se culce sub cerul liber.

A doua zi, drumul prezentă dificultăţi destul de serioase. Trebuiau să străbată ciudatul ţinut al lacurilor vulcanice, al gheizerelor şi solfatarelor, care se întind la răsărit de munţii Wahiti. Aici, ochii erau mai satisfăcuţi decât picioarele. La fiecare sfert de milă erau ocoluri, obstacole, întorsături foarte obositoare; însă ce privelişte ciudată şi ce varietate infinită dă natura marilor sale scene!

Pe această vastă întindere de douăzeci de mile pătrate, acţiunea forţelor subterane se producea sub toate formele. Izvoare saline, de o transparenţă ciudată, populate de insecte, ieşeau dintre tufişurile indigene de copăcei de ceai. Ele răspândeau un miros pătrunzător de praf ars, şi depuneau pe pământ o pătură albă ca o zăpadă scânteietoare. Apele limpezi erau duse până la fierbere, în timp ce alte izvoare vecine ţâşneau aproape îngheţate. Ferigi gigantice creşteau pe malurile lor şi în condiţii asemănătoare celor ale vegetaţii siluriene.

Din toate părţile, coloane lichide, amestecate cu vapori, ţâşneau din pământ ca jocurile de apă dintrun parc, unele continui, altele intermitente şi supuse bunului plac al unui Pluton capricios. Ele se aranjau ca un amfiteatru pe terase naturale suprapuse în felul bazinelor moderne; apele lor se confundau cu coloane de fum alb şi, erodând treptele semidiafane ale acestor scări gigantice, alimentau lacuri întregi cu cascadele lor clocotitoare.

Mai departe, izvoarele calde ale gheizerelor zgomotoase erau succedate de solfatare. Terenul a apărut băşicat în întregime de ridicături mari. Erau tot atâtea cratere, pe jumătate stinse şi crăpate de numeroase găuri, pe unde se degajau diferite gaze. Atmosfera era saturată de mirosul pătrunzător şi neplăcut al acizilor sulfuroşi. Sulful, formând bolte şi cavităţi cristaline, acoperea pământul. Aici se îngrămădeau de secole, bogăţii nenumărate dar nefolositoare, şi dacă solfatarele Siciliei se vor isprăvi vreodată, din acest district încă puţin cunoscut al Noii Zeelande se va aproviziona industria.

Se înţelege câtă oboseală suportară călătorii, trecând prin aceste regiuni înţesate de obstacole. Popasurile se făceau cu greu şi carabina vânătorilor nu dădea peste nici o pasăre vrednică să fie smulsă de pene de domnul Olbinett. Aşadar, adesea erau nevoiţi să se mulţumească numai cu ferigi şi cu gulii dulci, mâncare slabă, care nu refăcea forţele epuizate ale micului grup. Fiecare era doritor să isprăvească odată cu aceste terenuri aride şi pustii.

Totuşi, le trebuiră nu mai puţin de patru zile pentru a străbate ţinutul. Numai la 23 februarie, la cincizeci de mile de Maunganamu, Glenarvan putu să poposească la poalele unui munte, fără nume pe harta lui Paganel. Câmpiile de copăcei se întindeau până în depărtare şi pădurile cele mari reapăreau la orizont. Aceasta era de bun augur, cu condiţia ca aceste regiuni bune de locuit să nu aibă mulţi locuitori. Până aici, călătorii nu întâlniseră nici măcar umbra unui indigen.

În această zi, Mac Nabbs şi Robert omorâră trei „kiwi”, care făcură multă cinste mesei, dar nu pentru multă vreme, căci în câteva minute nu mai rămăsese nici urmă. Apoi, la desert, între guliile dulci şi cartofi, Paganel făcu o propunere, care a fost primită cu entuziasm. El propuse să dea numele lui Glenarvan acestui munte fără nume, al cărui vârf se pierdea în nori la o înălţime de trei mii de picioare şi scrise cu îngrijire pe harta sa numele lordului scoţian.

E inutil să insistăm asupra incidentelor destul de monotone şi puţin interesante din restul voiajului. Numai două sau trei fapte de oarecare importanţă se mai petrecură în timpul acestei călătorii…

Toată ziua mergeau de-a curmezişul câmpiilor şi pădurilor. John dădea direcţia după soare şi stele. Cerul, destul de milostiv, îi cruţa cu căldurile şi ploile sale. Cu toate acestea, o oboseală crescândă cuprindea pe călătorii aşa de greu încercaţi şi de aceea se grăbeau să ajungă la misiuni. Totuşi, mai vorbeau, mai discutau, dar nu toţi laolaltă. Mica trupă se împărţea în grupe, închegate nu de o mai strânsă simpatie, ci de o comunitate de idei personale.

Adesea, Glenarvan mergea singur, cugetând, cu cât se apropia mai mult de coastă, la Duncan şi la echipajul său. Uita pericolele care-l mai ameninţau până la Auckland, ca să se gândească la mateloţii săi măcelăriţi. Oribila imagine nu-l mai părăsea.

Despre Harry Grant nu se mai vorbea. La ce bun, odată ce nu puteau încerca nimic pentru el? Dacă numele căpitanului se mai pronunţa era în convorbirile dintre fiica lui şi John Mangles.

John nu reamintise lui Mary ceea ce tânăra fată îi spusese în ultima noapte din wareatua. Discreţia sa nu voia să ia act de un cuvânt spus într-o supremă clipă de disperare.

Când vorbea de Harry Grant, John mai făcea planuri de cercetări pentru mai târziu. El afirma lui Mary că lordul Glenarvan va relua această întreprindere neizbutită. John pleca de la punctul că autenticitatea documentului nu putea fi pusă la îndoială. Deci Harry Grant trăia undeva. Aşadar, chiar de ar trebui să cutreiere toată lumea, trebuia să fie regăsit. Mary căuta să se înşele prin aceste vorbe şi, împreună cu John, uniţi prin aceleaşi gânduri, se confundau acum în aceeaşi speranţă. Adesea, lady Helena lua parte la convorbirile lor; dar nu-şi făcea atâtea iluzii şi, totuşi, nu căuta să readucă pe aceşti tineri la trista realitate.

În acest timp, Mac Nabbs, Robert, Wilson şi Mulrady vânau fără să se depărteze prea mult de tovarăşi. Paganel, tot învelit în mantaua sa de phormium, se ţinea deoparte, tăcut şi gânditor.

Şi totuşi – aceasta e bine s-o spunem – în ciuda legii naturii, care face ca în mijlocul suferinţelor, pericolelor, oboselilor, lipsurilor, cele mai bune caractere să se răcească şi să se înrăutăţească, toţi aceşti tovarăşi de nenorocire rămaseră uniţi, devotaţi, gata să se sacrifice unul pentru altul.

La 25 februarie, au văzut că drumul le e tăiat de un râu, care trebuia să fie Waikari din harta lui Paganel. Îl trecură prin vad.

Timp de două zile, câmpiile de arbuşti se succedară fără întrerupere. Jumătatea distanţei dintre lacul Taupo şi coastă fusese străbătută, fără nici un incident, dacă nu fără oboseală.

Atunci se iviră păduri imense şi nesfârşite, care aminteau de pădurile australiene; dar aici „kaurii” înlocuiau eucalipţii. Cu toate că admiraţia lor se tocise în timpul celor patru luni de călătorie, Glenarvan şi tovarăşii săi se minunară la vederea acestor pini gigantici, demni rivali ai cedrilor din Liban şi ai arborilor „mammouth” din California. Aceşti kauri, în limba botaniştilor „abietacee damarine”, aveau o sută de picioare în înălţime. Ei creşteau în grupuri izolate şi pădurea se compunea nu din arbori, ci din nenumărate grupuri de arbori, care îşi înălţau la două sute de picioare în aer, umbrela lor de frunze verzi.

Unii dintre aceşti pini, tineri încă, în vârstă de abia o sută de ani, se asemănau cu brazii roşii din regiunile europene. Ei aveau o coroană întunecoasă terminată printr-un con ascuţit. Alţii mai mari, în vârstă de cincişase secole, formau imense corturi de verdeaţă, sprijinite pe bifurcaţiile de nedescurcat ale ramurilor lor. Aceşti patriarhi ai pădurilor zeelandeze aveau până la cincizeci de paşi circumferinţă, şi braţele înlănţuite ale tuturor călătorilor nu puteau cuprinde trunchiul lor uriaş.

Timp de trei zile, mica trupă se aventură sub bolţile vaste şi pe un pământ argilos, pe care piciorul omului nu călcase niciodată. Aceasta se vedea după pătura de gumă răşinoasă îngrămădită în multe locuri la baza copacilor şi care ar fi satisfăcut mulţi ani exportul indigen.

Vânătorii găsiră „kiwi”, păsări aşa de rare prin ţinuturile străbătute de indigeni. Aceste zburătoare ciudate, alungate de câinele zeelandez, s-au refugiat în codri de nepătruns. Ele au fost pentru călători o hrană abundentă şi sănătoasă.

Paganel zări chiar, în depărtare, o pereche de păsări gigantice. Instinctul său de naturalist se trezi. Îşi chemă tovarăşii şi cu toată oboseala, maiorul, Robert şi el porniră pe urmele acestor vietăţi.

Curiozitatea arzătoare a geografului a fost înţeleasă, căci el recunoscuse sau crezuse că recunoaşte aceste păsări drept „moa” aparţinând speciei „dinornis”, pe care mulţi savanţi o aşează printre varietăţile dispărute. Or, această întâlnire confirma părerea domnului de Hochstetter şi a celorlalţi călători asupra existenţei actuale a acestor uriaşi fără aripi în Noua Zeelandă.

Aceşti moa, urmăriţi de Paganel, contemporani ai lui megatherium şi ai pterodactililor, trebuia să aibă vreo optsprezece picioare înălţime. Erau nişte păsări asemănătoare cu struţii şi puţin curajoase, căci fugeau cu o iuţeală extremă. Însă nici un glonte nu le-a putut atinge în fugă! După câteva minute, aceşti moa dispărură după marii arbori şi vânătorii risipiră în zadar gloanţele.

Din această seară, 1 martie, Glenarvan şi tovarăşii săi, părăsind în sfârşit marea pădure de pini, poposiră la poalele muntelui Ikirangi, al cărui creştet se înălţa la cinci mii cinci sute de picioare în aer.

Acum fuseseră străbătute mai mult de o sută de mile de la Maunganamu şi coasta era la treizeci de mile. John Mangles sperase să străbată toată distanţa în zece zile, dar nu cunoştea dificultăţile regiunii.

Întradevăr, ocolurile, obstacolele drumului mai prelungiseră călătoria cu vreo cinci zile şi, din nenorocire, călătorii, sosind la muntele Ikirangi, erau complet istoviţi. Or, mai trebuiau încă două zile bune de mers pentru a ajunge coasta şi acum redevenea necesară o nouă activitate, o pază extremă, căci intrau într-un ţinut adesea străbătut de sălbatici.

Totuşi, a doua zi porniră mai departe. Între muntele Ikirangi, care a fost lăsat în dreapta şi muntele Hardy, al cărui vârf se înălţa spre stânga, la trei mii şapte sute de picioare, călătoria deveni foarte grea. Aici era, pe o întindere de zece mile, un şes acoperit de „supplejack”, un fel de liane flexibile, numite pe drept cuvânt „liane înăbuşitoare”. La fiecare pas, mâinile şi picioarele se încurcau în ele şi lianele acestea, adevăraţi şerpi, încolăceau corpul cu ramurile lor întortocheate. Timp de două zile, trebuiră să înainteze cu securea în mână şi să lupte contra acestei hidre cu sute de mii de capete, acestor plante supărătoare şi tenace, pe care Paganel le-ar fi clasat printre zoofite.

Aici, în câmpie, vânătoarea deveni imposibilă, şi vânătorii nu aduseră tributul lor obişnuit. Merindele erau pe isprăvite şi nu puteau fi reînnoite; apa lipsea, iar setea dublată de oboseală nu putea fi potolită. Suferinţele lui Glenarvan şi tovarăşilor săi erau îngrozitoare. Pentru prima dată erau să-şi piardă energia morală.

În sfârşit, mai mult târându-se decât mergând, cu corpul istovit, duşi numai de instinctul de conservare, care supravieţuia celorlalte sentimente, atinseră Capul Lottin, pe malul Pacificului. În acest loc se vedeau câteva colibe părăsite, ruinele unui sat de curând devastat de război, câmpii pustiite, pretutindeni urme de jaf şi de incendiu. Fatalitatea pregătea aici o nouă şi grozavă încercare pentru nenorociţii călători.

Rătăceau în lungul ţărmului, când, la o milă de coastă, apăru un detaşament de indigeni, care se îndreptă spre ei agitând armele. Glenarvan, împiedicat de mare, nu putea să fugă şi strângându-şi ultimele puteri, se pregătea să dea ultimele dispoziţii pentru apărare, când John Mangles strigă:

— O barcă! O barcă!

Întradevăr, la douăzeci de paşi o pirogă prevăzută cu patru vâsle stătea pe ţărm. Ş-o pună pe apă, să se arunce în ea şi să fugă de ţărmul primejdios, aceasta a fost opera unei clipe. John Mangles, Mac Nabbs, Wilson, Mulrady se puseră la vâsle; Glenarvan prinse cârma; cele două femei, Olbinett şi Robert se aşezară lângă el.

În zece minute, piroga a fost la un sfert de milă de ţărm. Marea era liniştită. Fugarii păstrau o tăcere adâncă. Totuşi, John nevoind să se îndepărteze prea mult de ţărm, voia să dea ordinul de a porni de-a lungul ţărmului, când deodată vâsla i se opri în mână. Zărise:trei pirogi pornind dinspre Lottin, cu vădita intenţie de a-i urmări.

— În larg! în larg! strigă el. Mai bine să ne înghită valurile!

Piroga, pusă în mişcare de cele patru vâsle, porni în larg: timp de o jumătate de oră au putut să menţină distanţa, însă nenorociţii, istoviţi, nu întârziară să slăbească, şi cele trei pirogi se apropiau tot mai mult. În această clipă, îi mai despărţeau două mile, Deci nici o posibilitate de a evita atacul indigenilor, care, înarmaţi cu lungile lor puşti, se pregăteau să tragă…

Ce făcea atunci Glenarvan? În picioare, în partea din afară a bărcii, căuta la orizont vreun ajutor imposibil? Ce aştepta? Ce voia? Avea vreo presimţire? Deodată, privirea i se înflăcără, mâna i se întinse către un punct în spaţiu.

— O corabie! strigă el. Prieteni, o corabie! Vâsliţi! Vâsliţi cu putere!

Niciunul dintre cei patru vâslaşi nu se întoarse ca să vadă vasul neaşteptat, căci nu trebuia pierdută nici o lovitură de vâslă. Singur, Paganel, ridicându-se, îşi îndreptă luneta asupra punctului indicat.

— Da, zise el, o corabie! Un vas cu aburi! Vine spre noi! Vâsliţi, bravii mei camarazi!

Fugarii desfăşurară o nouă energie şi timp de o jumătate de oră, încă păstrând distanţa, mânară piroga cu lovituri grăbite. Vasul se vedea din ce în ce mai mult. Se deosebeau cele două catarge şi vârtejurile groase ale fumului său negru. Glenarvan, lăsând cârma lui Robert, luase luneta geografului şi nu pierdea nici o mişcare a vasului. Dar ce trebuiră să-şi zică John Mangles şi tovarăşii săi, când văzură că trăsăturile lordului se contractează, că faţa se îngălbeneşte şi că luneta îi cade din mâini! Un singur cuvânt le explică această emoţie subită:

— Duncanul strigă Glenarvan. Duncanul şi puşcăriaşii!

— Duncanul! strigă John, care-şi părăsi rama şi se ridică imediat.

— Da! Moartea din ambele părţi, murmură Glenarvan, zdrobit de atâtea suferinţe.

Întradevăr, era iahtul, nu mai era nici o îndoială, iahtul cu echipajul său de puşcăriaşi! Maiorul nu-şi putu reţine un blestem, pe care-l aruncă cerului. Era prea mult!

În acest timp, piroga a fost lăsată în voia ei. Încotro să se îndrepte? Unde să fugă? Era cu putinţă de ales între sălbatici şi ocnaşi?

O împuşcătură porni din cea mai apropiată pirogă indigenă şi lovi vâsla lui Wilson. Atunci, câteva lopeţi mânară barca spre Duncan.

Iahtul mergea cu toată puterea, şi nu era decât la vreo jumătate de milă. John Mangles, înconjurat din toate părţile, nu ştia încotro să se îndrepte, unde să fugă. Sărmanele femei, în genunchi, înspăimântate, se rugau.

Sălbaticii trăgeau salve şi gloanţele plouau în jurul pirogii. În această clipă izbucni o puternică detunătură şi un obuz, tras de tunul iahtului, trecu peste capetele fugarilor. Aceştia, prinşi între două focuri, rămaseră nemişcaţi între Duncan şi bărcile indigene.

John Mangles, nebun de disperare, îşi scoase securea! Avea de gând să spargă piroga şi s-o cufunde cu nenorociţii săi tovarăşi, când îl opri un ţipăt scos de Robert.

— Tom Austin! Tom Austin! spunea copilul. El e la bord! Îl văd! Ne-a recunoscut! îşi agită pălăria! Securea rămase atârnată în mâna lui John.

Un al doilea obuz şuieră deasupra capului său şi tăie în două cea mai apropiată dintre cele trei pirogi, în timp ce urale izbucneau la bordul Duncan-ului.

Sălbaticii, înspăimântaţi, fugeau spre coastă.

— La noi! La noi, Tom! strigă John Mangles cu o voce puternică.