Capitolul XVII. Pentru ce plutea vasul Duncan pe coasta răsăriteană a Noii Zeelande.

Trebuie să renunţăm la a zugrăvi simţămintele lui Glenarvan şi ale prietenilor săi, când răsunară la urechile lor cântecele bătrânei Scoţii. În clipa în care puneau piciorul pe punte, cimpoierul suflând din toată inima, începu imnul naţional al familiei din Malcolm şi puternice urale salutară întoarcerea lordului la bord.

Glenarvan, John Mangles, Paganel, Robert şi însuşi maiorul, toţi plângeau şi se îmbrăţişau. Mai întâi a fost bucuria, apoi delirul. Geograful era cu adevărat nebun; el sărea şi îşi bătea joc de pirogile care se îndreptau spre ţărm.

Dar la vederea lui Glenarvan, a tovarăşilor săi, cu veşmintele în zdrenţe, cu trăsăturile contractate şi purtând urmele unor suferinţe îngrozitoare, echipajul îşi întrerupse demonstraţiile. Cei care reveneau pe bord erau nişte umbre, iar nu călătorii îndrăzneţi, pe care cu trei luni mai înainte speranţa îi avânta pe urmele naufragiaţilor. Întâmplarea îi readucea pe această corabie, pe care nu se aşteptau s-o revadă! Şi în ce tristă stare de deprimare şi de slăbiciune! Înainte de a gândi la oboseală, la imperioasele nevoi ale foamei şi setei, Glenarvan întrebă pe Tom Austin asupra prezenţei sale prin aceste locuri. Pentru ce se afla Duncanul pe coasta orientală a Noii Zeelande? Cum de nu mai era în mâinile lui Ben Joyce? Prin ce providenţială întâmplare îl adusese Dumnezeu pe drumul fugarilor? Pentru ce? Cum? Cu ce ocazie? Aşa îl năpădeau întrebările pe Tom Austin. Bătrânul marinar nu ştia ce să asculte mai întâi. Hotărî să nu asculte decât pe Glenarvan şi să nu-i răspundă decât lui.

— Dar ocnaşii? întrebă Glenarvan, ce aţi făcut cu ei?

— Ocnaşii? răspunse Tom Austin cu tonul unui om ce nu înţelege nimic dintr-o întrebare.

— Da! Mizerabilii care au atacat iahtul!

— Ce iaht? zise Tom Austin; iahtul înălţimii voastre?

— Desigur, Tom! Duncanul, acel Ben Joyce, care venise la bord.

— Eu nu-l cunosc pe acest Ben Joyce şi nu l-am văzut niciodată, răspunse Austin.

— Niciodată! strigă Glenarvan, uimit de răspunsurile bătrânului marinar. Atunci, Tom, de ce Duncanul se află acum pe coastele Noii Zeelande?

Dacă Glenarvan, lady Helena, miss Grant, Paganel, maiorul, Robert, John Mangles, Olbinett, Mulrady, Wilson nu înţelegeau nimic din mirarea bătrânului marinar, mare le-a fost mirarea, când Tom răspunse cu o voce liniştită:

— Dar Duncanul pluteşte aici din ordinul înălţimii voastre.

— Din ordinul meu?! strigă Glenarvan.

— Da, milord. N-am făcut altceva decât să mă conformez instrucţiunilor dumneavoastră, conţinute în scrisoarea din 14 ianuarie.

— Scrisoarea mea! Scrisoarea mea! strigă Glenarvan.

În acest moment, cei zece călători înconjurară pe Tom Austin şi îl devorau cu privirea. Scrisoarea datată din Snowy River, ajunsese până la Duncan!

— Să vedem, reluă Glenarvan, să ne explicăm, căci mi se pare că visez. Ai primit vreo scrisoare, Tom?

— Da, o scrisoare din partea înălţimii voastre.

— La Melbourne.

— La Melbourne, în momentul când îmi terminam repararea avariilor mele:

— Şi această scrisoare?

— Ea nu era scrisă de mâna dumneavoastră, dar semnată de dumneavoastră, milord.

— Aşa e. Scrisoarea mea ţi-a fost adusă de un ocnaş numit Ben Joyce?

— Nu, de un matelot numit Ayrton, naufragiat de pe Britannia.

— Da! Ayrton şi Ben Joyce sunt unul şi acelaşi. Ei bine! Ce zicea scrisoarea?

— Îmi poruncea să părăsesc Melbourne fără întârziere şi să încrucişez coastele orientale ale.

— Ale Australiei! strigă Glenarvan cu o vehemenţă care înspăimântă pe vechiul marinar.

— Ale Australiei? repetă Tom, căscând ochii, dar nu! Ale Noii Zeelande!

— Ale Australiei, Tom! Ale Australiei! răspunseră într-un glas tovarăşii lui Glenarvan.

În acest moment, Austin avu ca un fel de ameţeală. Glenarvan îi vorbea atât de asigurat, încât se temu că s-ar fi înşelat citind scrisoarea. El, marinarul credincios şi exact, să fi comis o astfel de eroare? Se înroşi, se tulbură.

— Fii liniştit, Tom, zise lady Helena. Providenţa a voit.

— Dar nu doamnă, iertaţi-mă, reluă bătrânul Tom. Nu! Nu e cu putinţă! Nu m-am înşelat! Ayrton a citit scrisoarea, ca şi mine, şi din contră el voia să mă ducă pe coasta australiană!

— Ayrton? strigă Glenarvan.

— El însuşi! El a susţinut că era o eroare, că dumneavoastră voiaţi să ne întâlnim la golful Twofold!

— Mai ai scrisoarea, Tom? întrebă maiorul intrigat.

— Da, domnule Mac Nabbs, răspunse Austin. Mă duc s-o caut.

Austin alergă în cabina sa. În timpul absenţei sale de un minut, se priveau şi tăceau, făceau, în afară de maior care, cu privirea fixată asupra lui Paganel, zise încrucişând braţele:

— Ei bine, trebuie să mărturisim, Paganel, că asta ar fi prea din cale afară!

— Ce? făcu geograful, care, cu spatele încovoiat şi cu ochelarii pe frunte, se asemăna cu un uriaş semn de întrebare.

Austin se întoarse. El ţinea în mână scrisoarea scrisă de Paganel şi semnată de Glenarvan.

— Să citească înălţimea voastră! zise marinarul. Glenarvan luă scrisoarea şi citi:

— Ordin lui Tom Austin, de a porni în larg fără întârziere şi de a conduce Duncanul la 37 de grade latitudine pe coasta orientală a Noii Zeelande!

— Noua Zeelandă! strigă Paganel, sărind în sus.

Şi luă scrisoarea din mâinile lui Glenarvan; îşi frecă ochii, îşi potrivi ochelarii pe nas şi privi la rândul lui:

— Noua Zeelandă! zise el cu un accent imposibil de redat, în timp ce scrisoarea îi scăpă din mână.

În acest moment, simţi o mână apăsându-l pe umăr. Se întoarse şi se găsi faţă în faţă cu maiorul.

— Haide, bravul meu Paganel, zise Mac Nabbs, tot e bine că n-ai trimis iahtul în Cochinchina!

Această glumă copleşi pe bietul savant. Un râs general, homeric, cuprinse întregul echipaj al iahtului. Paganel, ca nebun, se învârtea cu capul în mâini, smulgându-şi părul. Nu mai ştia ce face şi nici ce voia să facă. Coborî pe scara dunetei în mod maşinal, cutreieră puntea, clătinându-se, mergând fără nici o ţintă şi urcă partea de dinainte. Aici, picioarele i se încurcară într-o grămadă de funii. Se poticni. Mâinile sale, la întâmplare, se agăţară de o pârghie.

Deodată izbucni o puternică detunătură. Tunul din faţă se descărcă, tulburând valurile liniştite cu o salvă. Nenorocitul Paganel se agăţase de pârghia tunului şi cocoşul coborâse peste iarba de puşcă aprinsă. De aici lovitura aceea de trăsnet. Geograful a fost răsturnat pe scara punţii şi dispăru prin uşă până la postul echipajului.

Surprizei produse de detunătură, îi urmă un strigăt de groază. Crezură că s-a întâmplat o nenorocire. Zece mateloţi se grăbiră spre punte şi urcară pe Paganel încovoiat. Geograful nu mai vorbea. Corpul său lung a fost transportat pe dunetă. Tovarăşii bunului francez erau deznădăjduiţi. Maiorul, medic la nevoie, se pregătea să desfacă hainele lui Paganel, ca să-i panseze rănile. Dar, de-abia pusese mâna pe muribund, că acesta se ridică brusc ca şi cum ar fi fost pus în contact cu o bobină electrică.

— Niciodată! Niciodată! strigă el, şi, strângându-şi pe corpul slab zdrenţele veşmintelor, se încheie cu o repeziciune ciudată.

— Dar, Paganel! zise maiorul.

— Nu, nu.

— Trebuie să cercetez!

— Nu vei cerceta!

— Poate că s-a rupt ceva… reluă Mac Nabbs.

— Da, răspunse Paganel, dar ceea ce s-a rupt, va drege tâmplarul!

— Ce?

— Puntea santinelei, care s-a rupt la căderea mea!

La această replică, hohote de râs izbucniră din nou. Acest răspuns liniştise pe prietenii bunului Paganel care scăpase cu bine din întâmplarea cu tunul de pe punte.

— În orice caz, îşi zicea maiorul, iată un geograf ruşinos.

În acest timp, Paganel, revenindu-şi în fire, trebui să răspundă unei întrebări pe care nu o putea ocoli.

— Acum Paganel, îi zise Glenarvan, răspunde sincer. Recunosc că distracţia dumitale a fost providenţială, desigur, fără dumneata Duncanul ar fi căzut în mâinile ocnaşilor, fără dumneata, am fi fost din nou prinşi de maori! Însă, pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi prin ce ciudată asociaţie de idei ai scris Noua Zeelandă în loc de Australia?

— Ah! Pe legea mea! strigă Paganel, e.

Dar în acelaşi moment ochii săi se opriră asupra lui Robert, a lui Mary şi tăcu brusc; apoi răspunse:

— Ce vrei, scumpul meu Glenarvan, sunt un om de nelecuit, un nebun, o fiinţă incorigibilă şi voi muri tot din pricina unei distracţii.

— Cel puţin să nu te jupoaie, adăugă maiorul.

— Să mă jupoaie! strigă geograful, cu un aer furios. Aceasta e vreo aluzie?

— Ce aluzie, Paganel? întrebă Mac Nabbs cu vocea sa liniştită.

Incidentul se termină aici. Misterul prezenţei vasului Duncan era lămurit; călătorii, aşa de miraculos salvaţi, nu se măi. gândiră decât la confortabilele lor cabine şi la dejun… Totuşi, lăsând pe lady Helena şi pe Mary Grant, pe maior, pe Paganel şi pe Robert să intre în dunetă, Glenarvan şi John Mangles, reţinură pe Tom Austin. Voiau să-l mai întrebe.

— Acum, bătrânul meu Tom, zise Glenarvan, răspunde-mi. Ordinul acesta, de a porni spre coastele Noii Zeelande, nu ţi s-a părut ciudat?

— Ba da, înălţimea voastră, răspunse Austin, am fost foarte surprins, dar n-am obiceiul să discut ordinele pe care le primesc şi, deci, am ascultat. Puteam să fac altfel? Dacă n-aş fi urmat instrucţiunile dumneavoastră şi s-ar fi întâmplat o catastrofă, n-aş fi fost eu vinovat? Ai fi procedat în alt chip, căpitane?

— Nu, Tom, răspunse John Mangles…

— Dar ce îţi ziceai? întrebă Glenarvan.

— Îmi ziceam, înălţimea Voastră, că în interesul lui Harry Grant, trebuia să merg acolo unde îmi spuneaţi. Gândeam că, în urma unor noi planuri, o corabie trebuia să vă ducă până în Noua Zeelandă şi că eu trebuia să vă aştept pe coasta de răsărit a insulei. Dealtfel, părăsind Melbourne, am ţinut în secret destinaţia mea şi echipajul n-a cunoscut-o decât atunci când eram în largul mării, când ţărmul Australiei dispăruse din vederea noastră. Dar atunci, un incident petrecut la bord m-a pus în încurcătură.

— Ce vrei să spui, Tom?

— Vreau să spun, răspunse Tom, că, de îndată ce Ayrton află destinaţia Duncan-ului.

— Ayrton! strigă Glenarvan. El e la bord?

— Da, înălţimea voastră.

— Ayrton aici! repetă Glenarvan, privind pe John Mangles.

— Aşa a voit Dumnezeu! răspunse tânărul căpitan. Într-o clipă, cu iuţeala fulgerului, purtarea lui Ayrton, trădarea sa pregătită de multă vreme, rana lui Glenarvan, rănirea lui Mulrady, mizeriile expediţiei, mlaştinile de la Snowy, tot trecutul mizerabilului apăru înaintea ochilor celor doi bărbaţi. Şi acum, prin cel mai ciudat concurs de împrejurări, Ayrton era în puterea lor.

— Unde e el? întrebă cu vioiciune Glenarvan.

— Într-o cabină de pe teugă, răspunse Tom Austin, şi păzit.

— Pentru ce l-ai închis? întrebă Glenarvan.

— Pentru că, atunci când Ayrton a văzut iahtul îndreptându-se spre Noua Zeelandă, l-au apucat furiile, pentru că a voit să mă silească să schimb direcţia, fiindcă m-a ameninţat, fiindcă, în sfârşit, a aţâţat echipajul la revoltă. Am priceput că era un individ primejdios şi a trebuit să iau măsuri de prevedere.

— Şi de atunci?

— De atunci, a rămas în cabina lui, fără să caute a ieşi.

— Bine, Tom.

În acest moment, Glenarvan şi John Mangles au fost chemaţi în dunetă. Dejunul, de care aveau atâta nevoie, era gata. Luară loc la masă şi nu mai vorbiră de Ayrton. Dar, masa fiind terminată, mesenii fiind sătui şi bine dispuşi, se suiră cu toţii pe punte, unde Glenarvan le aduse la cunoştinţă prezenţa lui Ayrton la bord. În acelaşi timp, le spuse că are de gând să-l aducă înaintea lor.

— Pot să fiu scutită de a asista la acest interogatoriu? întrebă lady Helena. Îţi mărturisesc, scumpul meu Edward, că vederea nenorocitului nu-mi face plăcere deloc.

— E o confruntare, Helena, răspunse lordul. Rămâi, te rog. Trebuie ca Ben Joyce să se găsească faţă în faţă cu toate victimele sale!

Lady Helena se supuse. Mary Grant şi ea luară loc lângă Glenarvan. În jurul lui se aşezară maiorul, Paganel, John Mangles, Robert, Wilson, Mulrady, Olbinett, toţi loviţi aşa de grav prin trădarea ocnaşului. Echipajul iahtului, fără să înţeleagă încă gravitatea acestei scene, păstra o adâncă tăcere.

— Să vină Ayrton, zise Glenarvan.