Capitolul XXI. Insula Tabor.

Tatăl şi copiii îşi reveniră înainte chiar de a se afla la bordul iahtului. Cum să zugrăvim această scenă? Cuvintele n-ar fi de ajuns. Tot echipajul plângea privind cele trei fiinţe unite într-o mută îmbrăţişare.

Harry Grant, ajuns pe punte, îndoi genunchiul. Evlaviosul scoţian voi, atingând ceea ce pentru dânsul era pământul patriei, să mulţumească, înainte de toate, lui Dumnezeu pentru mântuirea lui.

Apoi, întorcându-se spre lady Helena, spre lord Glenarvan şi tovarăşii săi, le mulţumi cu o voce zdrobită de emoţie şi în câteva cuvinte, în timpul scurtului drum de la insulă la iaht, copiii săi îi povestiră toate păţaniile Duncanului.

Ce datorie imensă contractase el către această nobilă femeie şi faţă de tovarăşii ei! De la lordul Glenarvan până la cel din urmă matelot, nu luptaseră şi suferiseră cu toţii pentru dânsul? Harry Grant îşi exprimă sentimentele de recunoştinţă care îi umpleau inima, cu atâta simplitate şi nobleţe; faţa sa era luminată de o emoţie aşa de pură şi blândă, încât tot echipajul fu recompensat prin aceasta pentru toate suferinţele îndurate. Chiar şi nepăsătorul maior avea ochiul umezit de o lacrimă pe care nu o putea reţine. Cât despre vrednicul nostru Paganel, el plângea ca un copil, care nu se gândeşte să-şi ascundă lacrimile…

Harry Grant nu înceta să-şi privească fiica. O găsea frumoasă, încântătoare! I-o spunea şi i-o repeta mereu tare, luând ca martoră pe lady Helena, ca să dovedească totuşi că iubirea sa părintească nu-l înşela. Apoi, întorcându-se spre fiul său:

— Cum a crescut! E un adevărat bărbat! strigă el.

Şi împărţea acestor două fiinţe atât de scumpe, miile de sărutări, adunate în inima sa timp de doi ani.

Robert îi prezentă pe rând, pe toţi prietenii săi şi găsi mijlocul de a-şi varia formulele, măcar că spunea despre fiecare acelaşi lucru. Căci toţi erau nişte fiinţe perfecte pentru cei doi orfani. Când sosi rândul lui John Mangles, de a fi prezentat, căpitanul se înroşi, ca o fată şi vocea îi tremura răspunzând tatălui lui Mary.

Lady Helena povesti atunci căpitanului călătoria şi îl făcu mândru de fiul şi de fiica lui. Harry Grant află cercetările tânărului erou şi cum copilul plătise deja lordului Glenarvan o parte din datoria părintească. Apoi la rândul său, John Mangles vorbi de Mary cu aşa cuvinte, încât Harry Grant, înştiinţat prin câteva cuvinte de lady Helena, punând mâna fiicei sale în puternica mână a tânărului căpitan şi întorcându-se spre lordul şi lady Glenarvan, zise:

— Milord şi doamnă, să ne binecuvântăm copiii! Când totul a fost spus şi repetat, Glenarvan înştiinţă pe Harry Grant despre faptele lui Ayrton. Grant confirmă mărturisirile caporalului cu privire la debarcarea lui pe coasta Australiei. Dar, mai înainte ca Ayrton să fie transportat pe insula Tabor, Harry Grant voi să facă noilor săi prieteni onorurile stâncii sale. El îi invită să viziteze casa lui de lemn şi să ia loc la masa noului Robinson.

Glenarvan şi tovarăşii săi primiră cu toată inima. Robert şi Mary ardeau de dorinţa de a vedea locurile singuratice, unde căpitanul îi plânsese atâta. O barcă a fost coborâtă şi tatăl, cei doi copii, lord şi lady Glenarvan, Mac Nabbs, John Mangles şi Paganel debarcară pe insulă.

În câteva ore străbătură tot domeniul lui Harry Grant. Insula era, de fapt, culmea unui munte submarin, un podiş unde abundau stâncile de bazalt şi rămăşiţele vulcanice. În epocile geologice, acest munte se ridicase cu încetul din adâncimile Pacificului, sub acţiunea focurilor subterane; însă, de multe secole, vulcanul devenise un munte paşnic iar craterul său astupat, o insulă ridicându-se din suprafaţa mării. Apoi s-a format humusul; regnul vegetal a pus stăpânire şi pe acest ţărm; câteva baleniere, în trecere, debarcară animale sălbatice, porci, capre, care se înmulţiră în stare sălbatică şi natura se manifestă prin cele trei regnuri ale sale, în această insulă pierdută în mijlocul oceanului.

Când naufragiaţii Britanniei se refugiaseră aici, mâna omului începuse să ordoneze sforţările naturii. În doi ani şi jumătate, Harry Grant şi mateloţii săi schimbară cu totul insula. Mai mulţi acri de pământ, cultivaţi cu grijă, produceau legume de o calitate excelentă.

Vizitatorii sosiră la casa umbrită de gumieri care înverzeau; înaintea sa se întindea în toată splendoarea marea, sclipind în razele soarelui. Harry Grant porunci să se pună masa la umbra frumoşilor arbori şi luară loc cu toţii. O pulpă de căprioară, pâine de nardu, câteva ceşti de lapte, două sau trei picioare de capră sălbatică, o apă curată şi rece formară bucatele acestei mese simple şi vrednice de păstorii Arcadiei.

Paganel era încântat. Vechile lui gânduri de Robinson îi veneau în minte.

— Nu va fi de plâns ticălosul de Ayrton! strigă el în entuziasmul său. Această insulă e un rai.

— Da, răspunse Harry Grant, un rai pentru trei bieţi naufragiaţi, pe care cerul îi mântuie! Dar regret că MariaTereza nu e o insulă întinsă şi roditoare, cu un râu în locul unui pârâiaş şi cu un port în loc de un golfuleţ bătut de valuri.

— Pentru ce, căpitane? întrebă Glenarvan.

— Fiindcă aş fi întemeiat aici colonia pe care vreau să o dăruiesc Scoţiei în Oceanul Pacific.

— Ah! Căpitane Grant, zise Glenarvan, n-ai abandonat ideea, care te-a făcut aşa de popular în vechea noastră patrie?

— Nu, milord, şi Dumnezeu nu m-a salvat prin dumneavoastră decât spre a-mi îngădui s-o îndeplinesc. Trebuie ca bieţii noştri fraţi din vechea Caledonie, toţi aceia care suferă, să aibă un refugiu împotriva mizeriei într-o ţară nouă! Trebuie ca scumpa noastră patrie să stăpânească o colonie în aceste mări, unde să găsească puţin din acea independenţă şi fericire, care îi lipseşte în Europa!

— Ah! Asta ai spus-o bine, căpitane, răspunse lady Helena. E un proiect frumos şi demn de o inimă mare! Dar această insulă?

— Nu, doamnă, aceasta e o stâncă bună să hrănească numai câţiva colonişti, pe când nouă ne trebuie un pământ întins şi bogat în toate.

— Ei bine, căpitane, strigă Glenarvan, viitorul e al nostru şi acest pământ îl vom căuta împreună! Mâinile lui Harry Grant şi ale lui Glenarvan se strânseseră călduros, ca pentru a întări promisiunea. Apoi, pe această insulă, în această umilă colibă, fiecare voi să afle istoria naufragiaţilor Britanniei, în timpul celor doi ani. Harry Grant se grăbi să satisfacă dorinţa noilor săi prieteni:

— Istoria mea, zise el, e aceea î tuturor Robinsonilor aruncaţi pe o insulă şi care, neputânduse bizui decât pe ei înşişi şi pe Dumnezeu, simt că au datoria să-şi continue viaţa.

În noaptea de 26 spre 27 iunie 1862, Britannia, zdrobită de şase zile de furtună, se izbi de stâncile Mariei-Tereza. Marea era înfuriată, salvarea imposibilă şi întregul meu echipaj nenorocit pieri: singuri, doi mateloţi, Bob Learce şi Joe Bell, împreună cu mine, am reuşit să ajungem la ţărm, după zeci de încercări zadarnice!

Acest ţărm nu era decât o insulă pustie, lată de două mile, lungă de cinci, cu vreo treizeci de arbori pe ea, câteva pajişti, şi un izvor de apă limpede, care din fericire nu seacă niciodată. Singur cu cei doi mateloţi, în acest colţ de lume, nu disperam. Mi-am pus toată încrederea în Dumnezeu şi m-am pregătit să lupt cu îndărătnicie. Bob şi Joe, bravii mei tovarăşi de nenorocire, prietenii mei, m-au secondat cu energie.

Am început, ca Robinsonul ideal al lui Daniel Defoe, pilda noastră, prin a aduna sfărâmăturile vasului, unelte, puţin praf de puşcă, arme, un sac de grăunţe preţioase. Primele zile au fost groaznice, dar în curând vânatul şi pescuitul ne procurară o hrană asigurată, căci caprele sălbatice mişunau în insulă, iar animalele marine abundau pe coastă; încetul cu încetul, existenţa noastră se organiza în mod regulat.

Cunoşteam exact poziţia insulei, prin instrumentele mele, pe care le scăpasem de naufragiu. Poziţia ei ne punea în afara drumurilor corăbiilor şi nu puteam fi găsiţi decât printr-un hazard providenţial. Gândind la cei care-mi erau scumpi şi pe care nu mai speram să-i revăd, am primit cu mult curaj această grea încercare şi numele copiilor mei se amesteca în fiecare zi cu rugăciunile melc.

Totuşi, lucram cu hotărâre. În curând, mai mulţi acri de pământ au fost însămânţaţi cu boabele de pe Britannia; cartofii, cicoarea şi măcrişul întreţinură hrana noastră obişnuită. Prinserăm câteva căprioare, care se domesticiră uşor. Aveam lapte, unt. Nardu-ul care creştea în albiile secate ale creek-urilor, ne dădu un fel de pâine destul de hrănitoare şi viaţa materială nu ne mai inspira nici un fel de teamă.

Construiserăm o casă de scânduri, cu rămăşiţele Britanniei, o acoperirăm cu pânze gudronate cu îngrijire şi sub acest adăpost solid, anotimpul ploilor trecea cu bine. Aici, am discutat multe planuri, multe visuri, dintre care cel mai bun văd că s-a realizat! Mi-a venit la început ideea să înfrunt marea într-o barcă, făcută din sfărâmăturile vasului, dar o mie cinci sute de mile ne despărţeau de pământul cel mai apropiat, adică de arhipelagul Pomotu. Nici o barcă nar fi rezistat unui astfel de drum. Aşadar, am renunţat la acest plan, şi nu mai aşteptam să fiu mântuit decât printr-o intervenţie divină.

Ah! Sărmanii mei copii! De câte ori, din înaltul stâncilor, n-am pândit apariţia vreunei corăbii! În tot timpul şederii noastre aici, numai două sau trei pânze au apărut în larg, dar pentru a dispare imediat! Doi ani şi jumătate au trecut astfel. Nu mai speram, dar nici nu deznădăjduisem încă.

În sfârşit, ieri, mă urcasem pe cea mai înaltă culme din insulă, când am zărit un fum subţire spre apus. El se mărea. În curând am putut vedea un vas. Părea că se îndreaptă spre noi. Dar nu va evita oare acest loc, care nu-i oferea nici o oprire potrivită?

Ah! Ce zi de chinuri, cum oare nu mi s-a rupt inima în piept? Tovarăşii mei aprinseră un foc pe unul dintre vârfurile Mariei-Tereza. Veni noaptea, dar iahtul nu făcea nici un semn de recunoaştere. Totuşi, mântuirea era aici!

Nu am mai ezitat. Bezna creştea. Corabia putea să ocolească insula în timpul nopţii. Speranţa îmi înzecea forţele. M-am aruncat în valuri cu o putere supraomenească! Mă apropiam de iaht şi numai treizeci de metri mă mai despărţeau de el când schimbă direcţia. Atunci am scos acele strigăte disperate, auzite numai de copiii mei şi care nu erau o iluzie.

Apoi, am revenit la ţărm, istovit, sfârşit de emoţie şi de oboseală. Mateloţii mei m-au găsit pe jumătate mort. Această ultimă noapte fu îngrozitoare. Ne credeam părăsiţi pentru totdeauna, când făcându-se ziuă, am zărit iahtul, care plutea încet. Barca fu coborâtă. Eram salvaţi! Divină bunătate a cerului! Copiii mei, scumpii mei copii erau aici şi îmi întindeau braţele!

Istorisirea lui Grant se termină în mijlocul sărutărilor şi îmbrăţişărilor lui Robert şi Mary. Numai atunci află căpitanul că îşi datora salvarea acestui document, care putea trece drept indescifrabil, care, opt zile după naufragiu, fusese închis într-o sticlă şi încredinţat valurilor.

Dar ce îşi spunea Paganel, în timpul povestirii căpitanului? Bravul geograf îşi sucea creierul pentru a mia oară, din pricina documentului! Revizuia cele trei interpretări succesive, false toate trei! Cum, această insulă MariaTereza era indicată pe hârtiile roase de apă? Paganel nu a mai putut răbda şi strângând mâna lui Harry Grant zise:

— Căpitane, îmi vei spune în sfârşit ce conţine indescifrabilul dumitale document?

La această întrebare a geografului, curiozitatea fu generală, căci enigma se lămurea în sfârşit!

— Ei bine, căpitane, îţi aminteşti termenii precişi ai documentului?

— Exact, răspunse Harry Grant, şi n-a trecut o zi, fără ca memoria mea să nu-mi fi amintit aceste cuvinte, de care se lega ultima noastră speranţă.

— Care sunt? întrebă Glenarvan.

— Sunt gata să vă satisfac, răspunse Harry Grant, dar trebuie să ştiţi, că pentru a mări şansele de scăpare, am închis în sticlă trei documente, scrise în trei limbi. Pe care vreţi să-l cunoaşteţi?

— Nu sunt identice? întrebă Paganel.

— Ba da.

— Ei bine, spune-ne documentul francez, reluă Glenarvan; a fost cel mai cruţat de valuri şi a servit ca bază interpretării noastre.

— Milord, iată-l, cuvânt cu cuvânt: „La 27 iulie 1862, corabia Britannia, din Glasgow, s-a pierdut la 1500 de leghe de Patagonia, în emisfera australă. Duşi la ţărm, doi mateloţi şi căpitanul Grant au ajuns în insula Tabor.”

— Cum? făcu Paganel.

— Aici”, reluă Harry Grant, „fiind continuu pradă unor crude chinuri, au aruncat acest document la 153° longitudine şi 37°11’ latitudine. Veniţi-le în ajutor, sau sunt pierduţi.”

La numele de Tabor, Paganel sări în sus; apoi nemaiputându-se reţine, strigă:

— Cum, insula Tabor! Dar aceasta e MariaTereza!

— Fără îndoială, domnule Paganel, răspunse Harry Grant, Maria Tereza pe hărţile engleze şi germane, dar Tabor pe hărţile franceze!

În această clipă un formidabil pumn atinse umărul lui Paganel, care se îndoi sub lovitură. Adevărul ne sileşte să spunem că el a fost dat de maior, care pentru prima oară a lăsat la o parte gravele lui principii de bună-cuviinţă.

— Geograf? zise Mac Nabbs, cu tonul celui mai adânc dispreţ.

Dar Paganel nici nu simţise lovitura maiorului. Ce era aceasta pe lângă lovitura geografică, care-l copleşea!

Aşadar, după cum află de la căpitanul Grant, se apropiase cu încetul de adevăr! El descifrase aproape în întregime documentul indescifrabil! Rând pe rând, numele Patagoniei, Australiei, Noii Zeelande îi apăruseră cu o siguranţă absolută, drept locul naufragiului. Contin, mai întâi continent, îşi căpătase cu încetul adevărata semnificaţie de continuu. Indi însemnase pe rând indieni, indigeni, apoi în sfârşit indigenţă, adevăratul său sens. Singur, cuvântul şters abor, înşelase iscusinţa geografului! Paganel îl luase drept radicalul verbului a aborda, când de fapt era un nume propriu, numele francez al insulei Tabor, al insulei care servea de refugiu naufragiaţilor de pe Britannia! Eroare greu de evitat, totuşi, fiindcă, planisferele engleze de pe Duncan dădeau acestei insule numele de Maria Tereza.

— Nu contează! strigă Paganel, smulgându-şi părul, nu trebuia să uit această dublă numire! E o greşeală de neiertat, o eroare nevrednică de un secretar al Societăţii de geografie! Sunt dezonorat!

— Dar, domnule Paganel, zise lady Helena, potoliţivă durerea!

— Nu, doamnă, nu! Nu sunt decât un măgar!

— Şi nici măcar un măgar savant! răspunse maiorul în chip de consolare.

Când masa a fost terminată, Harry Grant îşi puse în ordine toate lucrurile din casă. Nu luă nimic, voind ca vinovatul să moştenească totul.

Se întoarseră la bord. Glenarvan voia să plece chiar în aceeaşi zi şi dădu ordinul ca Ayrton să fie debarcat. Ayrton a fost adus pe dunetă şi se găsi în prezenţa lui Harry Grant.

— Eu sunt, Ayrton, zise Grant.

— Dumneata eşti, căpitane, răspunse Ayrton fără să arate cel mai mic semn de mirare că regăseşte pe Harry Grant. Ei bine, nu-mi pare rău că vă revăd sănătos.

— Mi se pare, Ayrton, că am făcut rău debarcândute într-un ţinut locuit.

— Aşa se pare, căpitane.

— Mă vei înlocui pe această insulă pustie. Să dea Dumnezeu să te pocăieşti aici!

— Aşa să fie! răspunse liniştit Ayrton.

Apoi Glenarvan, adresându-se caporalului, îi zise:

— Persişti, Ayrton, în hotărârea de a te lăsa aici părăsit?

— Da, milord!

— Îţi place insula Tabor?

— Foarte mult.

— Acum, ascultă ultimele mele cuvinte. Aici vei fi departe de orice ţară şi fără nici o comunicare cu semenii dumitale. Minunile sunt rare şi nu vei putea fugi din această insulă. Vei fi singur, sub privirea lui Dumnezeu, care citeşte în cea mai adâncă inimă, dar nu vei fi nici pierdut, nici ignorat, cum fu căpitanul Grant. Oricât de nevrednic vei fi în amintirea. oamenilor, ei îşi: vor aduce aminte de dumneata. Ştiu unde eşti, Ayrton, ştiu unde să te găsesc şi nu te voi uita.

— Domnul să vă ţină! răspunse simplu Ayrton! Acestea au fost ultimele cuvinte schimbate între lord Glenarvan şi Ayrton. Barca era gata. Ayrton coborî în ea. John Mangles poruncise mai înainte să se transporte pe insulă câteva lăzi cu merinde conservate, veşminte, unelte şi o provizie de praf de puşcă şi de gloanţe. Caporalul putea să se pocăiască prin muncă; nimic nu-i lipsea, nici chiar cărţi, şi între altele, Biblia atât de scumpa inimilor engleze.

Ora despărţirii venise. Echipajul şi călătorii erau la bord. Toţi îşi simţeau sufletul întristat. Mary şi lady Helena nu-şi putură ascunde emoţia.

— E absolută nevoie? întrebă tânăra femeie pe soţul ei, trebuie ca acest nenorocit să fie părăsit?

— Trebuie, Helena, răspunse Glenarvan. Aceasta e pocăinţa.

În această clipă, barca comandată de John Mangles atinse ţărmul. Ayrton, în picioare, mereu nepăsător, îşi scoase pălăria şi salută foarte grav. Glenarvan se descoperi, şi cu el tot echipajul cum se face înaintea unui om care trebuie să moară.

Ayrton ajunse la ţărm, sări pe nisip, şi barca se întoarse la bord. Erau ora patru la amiază, şi de pe dunetă pasagerii au putut vedea pe Ayrton, cu braţele încrucişate, nemişcat ca o statuie, privind corabia.

— Pornim, milord? întrebă John Mangles.

— Da, John, răspunse Glenarvan, mai emoţionat decât ar fi vrut să pară.

— Go ahead!{70} strigă John mecanicului.

Aburul şuieră în tuburi, elicea izbi valurile şi la ora opt seara ultimele culmi ale insulei Tabor dispărură în bezna nopţii.