Capitolul XXII. Ultima poznă a lui Jacques Paganel.

Duncanul, unsprezece zile după ce părăsise insula, la 18 martie, atinse coasta americană şi a doua zi ancoră în golful Talcahuano.

Se reîntorcea aici după o călătorie de cinci luni, în timpul căreia, urmând riguros a treizeci şi şaptea paralelă, făcuse înconjurul lumii. Călătorii acestei memorabile expediţii, fără precedent în analele lui Traveller’s Club, străbătuseră Chile, Pampasul, Argentina, Atlanticul, Insulele Tristan d’Acunha, Oceanul Indian, Insulele Amsterdam, Australia, Noua Zeelandă, Insula Tabor şi Pacificul. Sforţările nu fuseseră zadarnice şi ei repatriau pe naufragiaţii Britanniei.

Niciunul dintre aceşti bravi scoţieni plecaţi nu era lipsă, toţi se întorceau în bătrâna lor Scoţie şi această expediţie amintea bătălia „fără lacrimi” din istoria antică.

Duncanul, reparaţiile fiind terminate, plutea pe lângă coastele Patagoniei şi ocoli Capul Horn, pornind de-a curmezişul Atlanticului.

Nici o călătorie nu fu mai fericită. Iahtul ducea cu el o adevărată încărcătură de bucurie şi fericire. Nimic nu se mai tăinuia la bord, nici măcar sentimentele lui John Mangles pentru Mary Grant.

Ba da, totuşi Mac Nabbs era intrigat de un mister. Pentru ce Paganel rămânea învăluit în hainele sale şi îşi ascundea nasul sub un fular? Maiorul ardea să cunoască motivul acestei ciudate manii. Dar, trebuie să spunem că totuşi, cu toate întrebările, aluziile, bănuielile lui Mac Nabbs, Paganel nu aruncă deloc cojoacele de pe el.

Nu, nici chiar când Duncanul trecu ecuatorul şi când încheieturile punţii pocneau sub o căldură de cincizeci de grade.

— E aşa de distrat; încât se crede la Petersburg, zicea maiorul, văzând pe geograf învăluit cu marea lui şubă ca şi cum mercurul ar fi îngheţat în termometru.

În sfârşit, la 9 mai, cincizeci şi trei de zile după ce părăsise Talcahuano, John Mangles zări farul Capului Clear. Iahtul intră în Canalul Sfântul George, străbătu Marea Irlandei şi la 10 mai intră în Golful Clyde. La ora unsprezece ancoră la Dumbarton. La ora două noaptea, călătorii intrau în Malcolm-Castle, în uralele highlander-ilor.

Era deci scris că Harry Grant şi tovarăşii săi vor fi salvaţi, că John Mangles se va căsători cu Mary Grant, în vechea catedrală din Saint-Mungo, unde reverendul Paxton, după ce se rugase înainte cu nouă luni pentru salvarea tatălui, binecuvânta unirea fiicei sale, cu salvatorul său! Era scris că Robert va fi marinar ca Harry Grant, ca John Mangles şi că va relua împreună cu ei marile proiecte ale căpitanului, sub înalta protecţie a lordului Glenarvan. Dar era de asemenea scris că Jacques Paganel nu va muri burlac? Se poate.

Într-adevăr, savantul geograf, după eroicele sale cercetări, nu putea să scape celebrităţii. Poznele sale făcură multă vâlvă în lumea mare scoţiană. Se băteau pentru el şi nu prididea să răspundă atenţiilor al cărui obiect era.

Şi atunci, o amabilă domnişoară de treizeci de ani, verişoara onorabilului Mac Nabbs, puţin excentrică şi ea, dar bună şi încântătoare încă, se îndrăgosti de ciudăţeniile geografului şi îi oferi mâna ei, unde se afla şi un milion de lire; dar nu vorbi de asta.

Paganel era departe de a fi nesimţitor la sentimentele arătate de miss Arabella; totuşi nu îndrăznea să se pronunţe. Acela care mijloci a fost maiorul. El zise chiar lui Paganel, că unirea era „ultima poznă” pe care ar putea să şi-o permită.

Mare încurcătură pentru Paganel, care dintr-o ciudată manie, nu se putea hotărî să spună cuvântul mult-aşteptat.

— Oare miss Arabella nu vă place? îl întreba neîncetat Mac Nabbs.

— Ah, maiorule, e încântătoare! strigă Paganel, şi dacă vrei să-ţi spun totul, mi-ar fi plăcut mai mult, dacă era mai puţin frumoasă! Aş vrea să aibă un defect.

— Fii liniştit, răspunse maiorul, are ea multe. Femeia cea mai perfectă îşi are totdeauna defectul ei. Aşadar, Paganel, s-a hotărât?

— Nu îndrăznesc, reluă Paganel.

— Ia spune, prietenul meu savant, pentru ce eziţi?

— Sunt nedemn de miss Arabella, răspundea mereu geograful. Şi nu voia să audă de nimic.

În sfârşit, într-o zi nemaiavând încotro, mărturisi şi încredinţă maiorului o taină, o particularitate care uşura semnalmentul său, dacă vreodată ar fi fost urmărit de poliţie.

— Fleacuri, zise maiorul.

— E aşa cum îţi zic, replică Paganel.

— Ce are a face?

— Crezi?

— Dimpotrivă, cu aceasta nu eşti decât şi mai ciudat. Ea se adaugă meritelor dumitale şi face din dumneata omul fără pereche visat de Arabella!

Şi maiorul, păstrând o imperturbabilă seriozitate, lăsă pe Paganel în prada celor mai chinuitoare îngrijorări.

O scurtă convorbire a avut loc între Mac Nabbs şi Arabella. Cincisprezece zile mai târziu, se celebra cu mare pompă o căsătorie în capela castelului Malcolm. Paganel era măreţ, dar ermetic încheiat şi miss Arabella splendidă.

Şi acest secret al geografului ar fi rămas pentru totdeauna înmormântat în adâncimile necunoscutului, dacă maiorul n-ar fi vorbit de el lui Glenarvan, care nu-l ascunse lady-ei Helena, iar aceasta doamnei Mary Mangles. În scurt timp, ajunse la urechile doamnei Olbinett şi se împrăştie.

Jacques Paganel, în timpul celor trei zile de captivitate la maori, fusese tatuat, dar tatuat din creştet până în tălpi şi el purta pe piept imaginea unui kiwi sfânt, cu aripile desfăşurate, care îi muşca inima.

Aceasta a fost singura păţanie din cursul marii lui călătorii, de care Paganel nu se mângâie niciodată şi pe care n-o ierta Noii Zeelande; tot din această pricină, cu toate chemările şi cu toată părerea lui de rău, nu se mai întoarse în Franţa. Îi fu teamă să nu expună, prin persoana sa, întreaga Societate geografică glumelor caricaturiştilor, readucându-i un secretar de curând tatuat.

Întoarcerea căpitanului în Scoţia a fost salutată ca un eveniment naţional şi Harry Grant deveni omul cel mai popular al bătrânei Caledonii. Fiul său Robert, s-a făcut marinar ca şi el, marinar ca şi căpitanul John şi sub auspiciile lordului Glenarvan, el a reluat proiectul de a întemeia o colonie scoţiană în apele Pacificului.

SFÂRŞIT