Capitolul III.

UNDE CĂLĂTORII SE INSTALEAZĂ.

După ce se dădu această explicaţie ciudată, dar desigur exactă, cei trei prieteni se cufundară din nou într-un somn adânc. Unde ar fi găsit ei, pentru a dormi, un loc mai liniştit, un mediu mai tihnit?

Pe Pământ, casele din oraşe, colibele din sate resimt toate zdruncinăturile imprimate scoarţei terestre. Pe mare, corabia, clătinată pe valuri, e veşnic izbită şi aruncată. În aer balonul oscilează neîncetat pe straturile fluide de densităţi diferite. Singur acest proiectil, plutind în vid absolut, în mijlocul liniştii desăvârşite, oferea oaspeţilor săi odihna absolută.

De aceea, somnul celor trei aventuroşi călători poate s-ar fi prelungit la infinit, dacă un zgomot neaşteptat nu i-ar fi trezit pe la orele şapte dimineaţa, în 2 decembrie, opt ore după plecare.

Acest zgomot era un lătrat foarte caracteristic.

— Câinii! Sunt câinii! strigă Michel Ardan, ridicându-se imediat în picioare.

— Le-o fi foame, zise Nicholl.

— Bineînţeles, răspunse Michel Ardan, i-am uitat!

— Unde sunt? întrebă Barbicane.

Căutară şi-l găsiră pe unul dintre aceste animale, ghemuit sub canapea. Îngrozit, ameţit de şocul plecării, el rămăsese în acest colţ până în clipa când vocea lui reînvie odată cu senzaţia de foame.

Era drăguţa Diana, arătând încă destul de jalnic, care ieşi din refugiul său, nu fără a se lăsa rugată. Totuşi, Michel Ardan o încuraja cu cele mai frumoase cuvinte.

— Vino, Diana, zicea el, vino, fetiţa mea! Tu, al cărei destin va fi înscris în analele cinegetice! Tu, pe care păgânii te-ar fi dat de soţie zeului Anubis şi creştinii ca prietenă a sfântului Roch! Tu, demnă de a fi turnată în bronz de regele infernului, ca acel căţel pe care Jupiter l-a oferit frumoasei Europa în schimbul unui sărut. Tu, a cărei celebritate o va depăşi pe aceea a eroilor din Montargis şi de pe muntele Saint-Bernard! Tu, care, lansându-te spre spaţiile interplanetare, vei fi poate Eva câinilor seleniţi! Tu, care vei adeveri acolo sus această maximă a lui Toussenel: „La început Dumnezeu a creat omul şi, văzându-l atât de slab, îi dădu câinele!”. Vino, Diana! Vino, aici! Hai, vino!

Diana, măgulită sau nu, înainta puţin câte puţin, scoţând vaiete tânguitoare.

— Bun, făcu Barbicane, o văd pe Eva, dar unde e Adam?

— Adam, răspunse Michel, Adam nu poate fi departe. E aici, pe undeva! Trebuie chemat. Satelit! Aici, Satelit!

Dar Satelit nu apăru. Diana continua să scheaune. Se constată totuşi că ea nu era câtuşi de puţin rănită şi i se dădu o tocătură îmbietoare care îi potoli gemetele.

În ceea ce-l priveşte pe Satelit, părea de negăsit. Trebuiră să-l caute mult timp, până-l descoperiră într-unui din compartimentele superioare ale proiectilului, unde, destul de ciudat, reculul îl aruncase cu violenţă.

Bietul animal, grav rănit, era într-o stare de plâns.

— Drace, zise Michel, iată aclimatizarea noastră compromisă!

Coborâră bietul animal cu multă băgare de seamă. Capul îi era lovit de boltă şi părea că îşi va reveni cu greu dintr-o astfel de izbitură. Cu toate acestea fu întins comod pe o pernă şi acolo lăsă să-i scape un geamăt.

— Îţi vom purta de grijă, zise Michel. Suntem răspunzători de viaţa ta. Mi-aş pierde mai bine un braţ decât o labă a bietului meu Satelit!

Şi zicând acestea, el oferi câteva înghiţituri de apă rănitului, pe care acesta le bău cu nesaţ.

După aceste îngrijiri, călătorii observară în continuare cu atenţie Pământul şi Luna. Pământul apărea ca un disc cenuşiu care se termina cu un corn mai restrâns decât în ajun, dar volumul său rămânea încă uriaş, dacă era comparat cu acela al Lunii, care se apropia din ce în ce mai mult de un cerc perfect.

— Zău, zise atunci Michel Ardan, sunt într-adevăr mâhnit că n-am plecat în momentul când Pământul era plin, cu alte cuvinte când globul nostru se găsea în opoziţie cu Soarele.

— De ce? întrebă Nicholl.

— Pentru că am fi zărit sub o nouă înfăţişare mările şi continentele noastre, unele strălucitoare sub proiecţia razelor solare, celelalte mai întunecate, aşa cum sunt reproduse pe unele planisfere. Aş fi vrut să văd polii Pământului, asupra cărora privirea omului nu s-a oprit încă niciodată.

— Fără îndoială, răspunse Barbicane, dar, dacă Pământul ar fi fost plin, Luna ar fi fost nouă, cu alte cuvinte invizibilă datorită reflectării razelor solare. Or, e mai bine să vezi punctul de sosire decât cel de plecare.

— Ai dreptate, Barbicane, răspunse căpitanul Nicholl şi, dealtfel, când vom ajunge la Lună, vom avea destulă vreme, în timpul lungilor nopţi lunare, să privim cu atenţie acest glob unde mişună semenii noştri.

— Semenii noştri! strigă Michel Ardan. Dar ei sunt acum semenii noştri mai mult decât seleniţii! Noi locuim într-o lume nouă, populată doar de noi singuri, care este proiectilul. Eu sunt semenul lui Barbicane şi Barbicane este semenul lui Nicholl. Mai departe de noi, în afară de noi, umanitatea s-a sfârşit şi noi suntem singura populaţie a acestui microcosmos, până în momentul în care vom deveni simpli seleniţi!

— În optzeci şi opt de ore, aproximativ, grăi căpitanul.

— Ce vrei să spui? întrebă Michel Ardan.

— Că este ora opt şi jumătate, răspunse Nicholl.

— Ei bine, reluă Michel, mi-e imposibil să găsesc cel mai mic motiv real sau închipuit pentru care n-am mânca de îndată.

Într-adevăr, locuitorii noului astru nu puteau să trăiască fără să mănânce şi stomacul lor era supus imperioaselor legi ale foamei.

Michel Ardan, în calitatea sa de francez, se declară bucătar-şef, funcţie importantă care nu-i aduse concurenţi. Gazul dădu câteva grade de căldură suficiente pentru pregătirile culinare şi lada cu provizii oferi elementele acestui prim ospăţ.

Prânzul începu cu trei ceşti de supă grozavă, obţinută prin dizolvarea în apă caldă a valoroaselor pastile Liebig, preparate din cele mai bune bucăţi de rumegătoare din Pampas. După supa din carne de vită, urmară câteva felii de biftec, comprimate cu ajutorul presei hidraulice, atât de proaspete, atât de gustoase, ca şi cum atunci ar fi sosit din bucătăriile lui Cafe Anglais. Michel, om cu multă imaginaţie, susţinea chiar că ele ar fi „în sânge”.

Legume conservate „şi mai proaspete decât cele naturale”, cum zicea binevoitorul Michel, urmară acestui fel de mâncare din carne şi fură însoţite de câteva ceşti de ceai cu tartine cu unt, după moda americană. Această băutură, declarată delicioasă, se datora unei infuzii din frunzele de ceai de cea mai bună calitate, din care împăratul Rusiei pusese la dispoziţia călătorilor câteva lădiţe.

În sfârşit, pentru a încununa această masă, Ardan scoase o sticlă cu şampanie de Nuits, care se găsea desigur „din întâmplare” în compartimentul cu provizii. Cei trei prieteni o băură în cinstea legăturii dintre Pământ şi satelitul său.

Şi ca şi cum n-ar fi fost suficient acest vin de primă calitate pe care chiar el îl distilase pe coastele Burgundiei, Soarele vru şi el să ia parte la petrecere. Proiectilul ieşea în acel moment din conul de umbră aruncat de globul terestru şi razele luminoase ale astrului izbiră direct discul inferior al proiectilului, din cauza unghiului pe care-l face orbita Lunii cu cea a Pământului.

— Soarele! strigă Michel Ardan.

— Fără îndoială, răspunse Barbicane. Îl aşteptam.

— Totuşi, zise Michel, conul de umbră pe care Pământul îl lasă în spaţiu se prelungeşte dincolo de Lună?

— Mult dincolo de Lună, dacă nu se ţine seamă de refracţia atmosferică, zise Barbicane. Dar când Luna este învăluită în această umbră, înseamnă că centrele celor trei aştri, Soarele, Pământul şi Luna, sunt în linie dreaptă. Atunci punctele de intersecţie coincid cu fazele Lunii pline şi are loc eclipsa. Dacă noi am fi plecat în timpul unei eclipse de Lună, tot traseul nostru s-ar fi efectuat în umbră, ceea ce ar fi fost destul de neplăcut.

— De ce?

— Pentru că, deşi plutim în vid, proiectilul nostru se scaldă în razele Soarelui, adună lumina şi căldura lor. Aşadar, economie de gaz, economie preţioasă din toate punctele de vedere.

Într-adevăr, sub aceste raze cărora nici o atmosferă nu le atenua temperatura şi strălucirea, proiectilul se încălzea şi se lumina ca şi cum ar fi trecut deodată de la iarnă la vară. Luna, de sus, Soarele, de jos, îl scăldau cu focurile lor.

— E tare bine aici, spuse Nicholl.

— Cred şi eu! strigă Michel Ardan. Cu puţin pământ roditor răspândit pe planeta noastră de aluminiu, am fi putut să obţinem mazăre verde în numai douăzeci şi patru de ore. Nu am decât o singură grijă, ca pereţii proiectilului să nu se topească.

— Linişteşte-te, onorabilul meu prieten, răspunse Barbicane. Proiectilul a suportat o temperatură mult mai ridicată, în timpul trecerii prin straturile atmosferice. Nu m-ar mira, chiar, dacă li s-a arătat spectatorilor din Florida ca un bolid în flăcări.

— Atunci, înseamnă că J. T. Maston ne crede prăjiţi.

— Ceea ce mă miră, răspunse Barbicane, e că n-am şi fost. Exista acolo un pericol pe care noi nu l-am prevăzut.

— Ba, eu m-am temut de el, răspunse simplu Nicholl.

— Şi n-ai vrut să zici nimic, admirabile căpitan! strigă Michel Ardan strângând mâna tovarăşului său.

Între timp, Barbicane se ocupa de instalarea sa în proiectil, ca şi cum n-ar fi trebuit să-l mai părăsească niciodată. Ne reamintim că acest vagon aerian oferea la baza sa o suprafaţă de cincizeci şi patru picioare pătrate. Înalt de douăsprezece picioare până în vârful bolţii sale, amenajat cu multă pricepere în interior, fără a fi ticsit de instrumentele şi sculele călătoriei care ocupau fiecare câte un loc special, el lăsa celor trei oaspeţi ai săi o oarecare libertate de mişcare.

Geamul gros, fixat într-o parte a bazei, putea suporta o greutate însemnată. Barbicane şi tovarăşii săi mergeau pe această suprafaţă a sa ca pe o podea solidă, dar Soarele, care bătea în ea direct cu razele sale, luminând pe dedesubt interiorul proiectilului, producea efecte de lumină deosebite.

Se începu prin a se verifica starea vasului cu apă şi a lăzii cu alimente. Aceste recipiente nu suferiseră absolut nimic, datorită măsurilor luate pentru amortizarea şocului. Alimentele erau din belşug şi puteau să-i hrănească pe cei trei călători timp de un an întreg. Barbicane voise să ia măsuri de precauţie în cazul în care proiectilul ar fi sosit pe o porţiune a Lunii absolut neroditoare. În ceea ce priveşte apa şi rezerva de rachiu, care înglobau cincizeci de galoane, ajungeau numai pentru o perioadă de aproximativ două luni. Dar, conform cu ultimele observaţii astronomice, Luna păstra o atmosferă joasă, densă, groasă, cel puţin în văile sale adânci, şi acolo, râurile, izvoarele nu puteau lipsi. Aşadar, în timpul efectuării traseului şi în timpul primului an al instalării lor.pe continentul lunar, curajoşii exploratori nu trebuiau să fie încercaţi nici de foame, nici de sete.

Rămânea problema aerului din interiorul proiectilului. Şi în această privinţă, deplină siguranţă. Aparatul Reiset şi Regnaut, destinat producerii oxigenului, era alimentat pentru o perioadă de două luni cu clorat de potasiu. El consuma în mod necesar o oarecare cantitate de gaz, căci materia primă trebuia să fie menţinută la mai mult de patru sute de grade. Dar şi aici era destulă provizie.

Aparatul nu cerea, dealtfel, decât puţină supraveghere. El funcţiona automat. La această temperatură ridicată, cloratul de potasiu se transforma în clorură de potasiu, degajând tot oxigenul pe care-l conţinea. Or, cât oxigen dădeau optsprezece livre de clorat de potasiu? Exact şapte livre de oxigen, cât era necesar pentru consumul zilnic al oaspeţilor proiectilului.

Dar nu era suficient de a se reînnoi oxigenul consumat, mai trebuia încă absorbit bioxidul de carbon produs prin expiraţie. Or, de douăsprezece ore, atmosfera proiectilului era încărcată cu acest gaz absolut vătămător, produs definitiv al arderii elementelor din sânge prin oxigenul inspirat. Nicholl recunoscu această stare a aerului văzând-o pe Diana respirând cu greutate. Într-adevăr, bioxidul de carbon, printr-un fenomen identic cu acela care se producea în renumita Peşteră a Câinelui, se lăsa spre fundul proiectilului, având în vedere greutatea sa. Biata Diana, cu capul lăsat în jos, trebuia aşadar să suporte înaintea stăpânilor săi prezenţa acestui gaz. Dar căpitanul Nicholl se grăbi să remedieze această stare de lucruri. El aşeză pe fundul proiectilului mai multe recipiente conţinând potasă caustică pe care o agită un oarecare timp, şi această materie, foarte avidă de bioxid de carbon, îl absorbi complet şi purifică astfel aerul din interior.

Atunci începu inventarul instrumentelor. Termometrele şi barometrele rezistaseră, cu excepţia unui termometru minimal a cărui sticlă se spărsese. Un excelent aneroid, scos din cutia vătuită în care era aşezat, fu atârnat pe unul din pereţi. În mod natural, el nu suporta şi nu marca decât presiunea aerului în interiorul proiectilului. Dar el arăta de asemenea şi cantitatea de vapori de apă pe care îi conţinea, în acel moment acul său oscila între şapte sute şasezeci şi cinci şi şapte sute şasezeci mm. Era „timp frumos”.

Barbicane luase, de asemenea, busole, care fură regăsite intacte. Se înţelege că, în aceste condiţii, acul lor era înnebunit, cu alte cuvinte, fără direcţie stabilă. Într-adevăr, la distanţa la care proiectilul se găsea faţă de Pământ, polul magnetic nu putea exercita asupra aparatului vreo acţiune, cât de cât sensibilă. Dar aceste busole, transportate pe discul lunar, ar fi putut constata unele fenomene deosebite. În orice caz, era interesant de verificat dacă satelitul Pământului se supunea, ca şi acesta, influenţei magnetice.

Un hipsometru pentru măsurarea altitudinii munţilor lunari, un sextant destinat măsurării înălţimii Soarelui, un teodolit, intrument de geodezie care slujeşte la ridicarea planurilor şi la reducerea unghiurilor la orizont, lunete al căror folos avea să fie foarte apreciat în împrejurimile Lunii, toate aceste instrumente fură cercetate cu atenţie şi recunoscute ca bune, în pofida violenţei acelei zdruncinături iniţiale.

În ceea ce priveşte uneltele, cazmalele, diversele scule pe care Nicholl le alesese cu deosebită grijă, în ceea ce priveşte sacii cu seminţe felurite, arbuştii pe care Michel Ardan avea de gând să-i sădească în pământunle selenite erau la locul lor în partea superioară a proiectilului. Acolo, o scobitură forma un soi de pod încărcat cu obiectele pe care le îngrămădise generosul francez. Ce erau, nu prea se ştia şi şugubăţul băiat nu explica nimic în această privinţă. Din când în când el se urca pe crampoanele înfipte în pereţi până la această încăpere ticsită cu lucruri în mare dezordine, unde îşi păstrase dreptul de inspecţie.

Le aşeza, le aranja pe cât posibil, îşi băga repede mâna în câte o ladă misterioasă, cântând cu o voce falsă câte un vechi refren de cântec franţuzesc care înveselea situaţia.

Barbicane observă cu interes că rachetele şi alte artificii nu fuseseră deteriorate. Aceste piese importante, puternic încărcate, trebuiau să servească la încetinirea căderii proiectilului, când acesta, solicitat de atracţia lunară, după ce va fi depăşit punctul de atracţie neutră, avea să cadă pe suprafaţa Lunii. Căderea, dealtfel, trebuia să fie de şase ori mai puţin rapidă decât pe suprafaţa Pământului, datorită diferenţei de masă dintre cei doi aştri.

Inspecţia se termină, aşadar, spre mulţumirea generală. Apoi fiecare reveni să observe în continuare spaţiul prin ferestrele laterale şi prin geamul din partea de jos.

Acelaşi spectacol. Toată întinderea bolţii cereşti era plină de stele şi constelaţii de o claritate admirabilă, care ar fi scos din minţi pe orice astronom. De o parte Soarele, ca gura unui cuptor încins, disc orbitor fără aureolă, deluşindu-se pe fondul negru al cerului. De cealaltă parte, Luna aruncându-şi focurile prin reflectare, părând neclintită în mijlocul lumii stelare. Apoi, o pată destul de pronunţată, care părea că găureşte bolta cerească şi pe care o mărginea încă o jumătate de găitan argintiu: era Pământul. Ici şi colo, nebuloase îngrămădite ca nişte fulgi groşi de zăpadă ai unei ninsori siderale şi, de la zenit la nadir, un enorm inel format dintr-o impalpabilă pulbere de aştri – Calea Lactee, în mijlocul căreia Soarele nu era socotit decât o stea de mărimea a patra.

Observatorii nu puteau să-şi desprindă privirile de la acest spectacol atât de nou, pe care nici o descriere nu-l putea reda. Câte gânduri nu le sugera! Câte emoţii necunoscute nu trezea în sufletele lor! Barbicane vru să înceapă povestea călătoriei lor sub imperiul acestor extraordinare impresii şi el notă clipă de clipă toate faptele care semnalau începutul experienţei lor. Scria calm cu scrisul său mare, pătrat şi într-un stil puţin cam comercial.

În acest răstimp, Nicholl revedea formulele sale de traiectorie şi manevra cifrele cu o dexteritate fără asemănare. Michel Ardan vorbea când cu Barbicane, care nu-i răspundea, când cu Nicholl, care nu-l asculta, cu Diana care nu înţelegea nimic din teoriile sale şi în sfârşit cu sine însuşi, punându-şi întrebări şi dându-şi răspunsuri, ducându-se şi întorcându-se, ocupându-se de mii de amănunte, când aplecându-se spre geamul inferior, când cocoţându-se în părţile de sus ale proiectilului şi totdeauna fredonând. În acest microcosmos el reprezenta frământarea şi vorbăria tipic franceze şi vă rog să credeţi că ele erau vrednic reprezentate.

Ziua, sau, mai degrabă – căci expresia nu-i corectă – intervalul de timp de douăsprezece ore care alcătuia o zi pe Pământ se încheie cu o cină îmbelşugată, preparată cu fineţe. Nici un incident de natură să tulbure încrederea călătorilor noştri nu se produsese încă. De aceea, plini de speranţă, siguri de succes, ei adormiră în tihnă, în timp ce proiectilul, cu o viteză uniform descrescătoare, străbătea drumurile cerului.