Capitolul XIII.

STONE'S HILL.

Din clipa când membrii Gun-Clubului făcură alegerea în detrimentul Texasului, oricare om din America, unde toată lumea ştie să citească, îşi făcu o datorie din a studia geografia Floridei. Niciodată librarii nu vândură atâtea volume din „Bartram's travel în Florida”, „Roman's natural history of East and west Florida”, „William's territory of Florida”, „Cleland on the culture of the Sugar-Cane în East Florida”. Trebui să se tipărească noi ediţii. Era o furie în toată legea.

Barbicane avea de făcut ceva mai bun decât să citească; el voia să vadă cu proprii săi ochi şi să fixeze poziţia locului unde se va turna Columbiadul. De aceea, fară să piardă o clipă, puse la dispoziţia Observatorului din Cambridge fondurile necesare pentru construirea unui telescop şi trată cu firma Breadwill and Co. din Albany confecţionarea proiectilului din aluminiu, apoi părăsi Baltimorul, însoţit de J. T. Maston, de maiorul Elphiston şi de directorul uzinei Goldspring.

A doua zi, cei patru tovarăşi de drum sosiră la New-Orleans. Acolo ei se îmbarcară de îndată pe Tampico, navă aparţinând marinei federale, pe care guvernul o punea la dispoziţia lor, şi porniră, lăsând în urmă ţărmurile Louisianei care dispărură curând din ochii lor.

Traversarea n-a fost prea lungă; două zile după plecarea sa, Tampico străbătuse patru sute optzeci de mile şi ajunsese la ţărmul Floridei.

Apropiindu-se, Barbicane se văzu în prezenţa unui pământ stâncos, plat, cu o înfăţişare destul de stearpă. După ce trecu pe lângă o serie de golfuri mici, bogate în stridii şi homari, Tampico ajunse în golful Espiritu-Santo.

Acest golf se împărţea în două rade alungite, rada Tampa şi rada Hillisboro, a cărei intrare îngustă o străbătu steamerul. După puţin timp, fortul Brooke îşi contură bateriile sale razante deasupra valurilor, şi oraşul Tampa apăru culcat cu nepăsare în fundul micului port natural format de gura fluviului Hillisboro.

Acolo ancoră Tampico la 22 octombrie, la orele şapte seara; cei patru pasageri debarcară fără întârziere.

Barbicane îşi simţi inima bătând puternic atunci când păşi pe pământul floridian; i se părea că-l pipăie cu piciorul, aşa cum face un arhitect cu o casă căreia îi verifică rezistenţa. J. T. Maston râcâi pământul cu capătul cârligului său.

— Domnilor, zise atunci Barbicane, nu avem timp de pierdut şi chiar de mâine vom porni călare să cunoaştem regiunea.

În momentul sosirii lui Barbicane, cei trei mii de locuitori din Tampa-Town veniseră în întâmpinarea sa, onoare pe care i-o datorau din plin preşedintelui Gun-Clubului care îi favorizase cu alegerea sa.

Ei îl primiră în mijlocul unor aclamaţii formidabile; dar Barbicane fugi de toate ovaţiile, luă o cameră la hotelul Franklin şi nu vru să primească pe nimeni. Meseria de om celebru nu i se potrivea în nici un fel.

În ziua următoare, 23 octombrie, cai mici de rasă spaniolă, focoşi şi plini de vigoare, tropăiau sub ferestrele sale. Dar, în loc de patru, se aflau cincizeci de cai cu călăreţii lor. Barbicane coborî însoţit de cei trei colegi şi se miră la început că se găseşte în mijlocul unui asemenea alai. El observă că, în plus, flecare călăreţ purta o carabină în bandulieră şi pistoale la oblâncul şeii. Cauza unei astfel de desfăşurări de forţe îi fu de îndată lămurită de un tânăr floridian, care-i spuse:

— Domnule, sunt seminoli pe aici.

— Ce seminoli?

— Sălbatici care cutreieră preriile, şi noi am considerat prudent să vă facem o escortă.

— Phii! făcu J. T. Maston urcându-se pe cal.

— În sfârşit, reluă floridianul, este mai sigur aşa.

— Domnilor, răspunse Barbicane, vă mulţumesc pentru atenţia voastră, şi acum, la drum!

Mica trupă se puse de îndată în mişcare, şi dispăru într-un nor de praf. Era ora cinci dimineaţă, soarele strălucea sus pe cer şi termometrul arăta 84° F55, dar răcoarea brizei marine micşora această temperatură ridicată.

Părăsind Tampa-Town, Barbicane coborî spre sud şi merse de-a lungul coastei pentru a ajunge la creek-ul56 Alifia. Acest mic râu se vărsa în golful Hillisboro, la douăsprezece mile mai jos de Tampa-Town. Barbicane şi escorta o luară pe malul drept, urcând spre est.

În curând valurile golfului dispărură în spatele unei ridicături de pământ şi câmpia floridiană se oferi ea singură privirilor.

Florida se împarte în două părţi: una la nord, mai populată, mai puţin părăsită, cu Tallahassee drept capitală şi cu Pensacola, unul dintre principalele arsenale maritime ale Statelor Unite; alta, între America şi golful Mexicului, ale căror ape o cuprind, nu-i decât o peninsulă îngustă, roasă de curentul Golfstream, limbă de pământ pierdută în mijlocul unui mic arhipelag pe care îl străbat numeroase nave de pe canalul Bahama. Este santinela înaintată a golfului marilor furtuni.

Suprafaţa acestui stat este de treizeci şi opt de milioane, treizeci şi trei de mii două sute şaizeci şi şapte de acri57, în mijlocul cărora trebuia ales un acru situat în partea de dincoace de paralela douăzeci şi opt şi convenabil acţiunii; de aceea, Barbicane, călărind, studia cu atenţie configuraţia solului şi natura sa particulară.

Florida, descoperită de Juan Ponce de Leon în 1512, în ziua de Florii, a fost mai întâi numită Duminica Floriilor. Nu i se prea potrivea această denumire încântătoare, datorită malurilor sale sterpe şi pârjolite. Dar, la câteva mile de ţărm, natura terenului se schimba puţin câte puţin, şi regiunea se dovedea vrednică de numele său; solul era întretăiat de o reţea de creek-uri, râuri, cursuri de apă, heleştee, de mici lacuri, încât te puteai crede în Olanda sau Guyana; dar ţinutul se înălţa simţitor şi-şi dezvăluia în curând ogoarele, unde reuşeau toate producţiile vegetale din nord şi din sud, câmpiile sale imense în care soarele tropical şi apele conservate în argila solului întruneau toate condiţiile de cultură, apoi, în sfârşit, culturile de ananas, igname, de tutun, orez, bumbac şi trestie de zahăr, care se întindeau cât vezi cu ochii, arătându-şi bogăţiile cu o risipă nepăsătoare.

Barbicane păru foarte satisfăcut când constată ridicarea progresivă a terenului, şi când J. T. Maston îl întrebă de ce, îi răspunse:

— Onorabilul meu prieten, avem un interes de prim ordin să turnăm Columbiadul nostru pe ridicăturile de pământ.

— Pentru a fi mai aproape de Lună? strigă secretarul Gun-Clubului.

— Nu, răspunse Barbicane surâzând. Ce contează câţiva stânjeni mai mult sau mai puţin? Nu, dar în mijlocul terenurilor ridicate lucrările noastre se vor desfăşura mai cu uşurinţă. Nu vom avea de luptat cu apele, ceea ce ne va scuti de tubaje lungi şi scumpe, şi e un lucru demn de luat în seamă, atunci când trebuie să sapi un puţ cu o adâncime de nouă sute de picioare.

— Aveţi dreptate, zise atunci inginerul Murchison, trebuie, pe cât posibil, să evităm cursurile de apă în timpul forajului; dar dacă vor întâlni surse de apă, nu-i nici o nenorocire: maşinile noastre le vor seca sau le vor schimba direcţia. Nu este vorba aici de un puţ artezian strâmt şi întunecos unde burghiul, dulia, sonda, într-un cuvânt toate uneltele de forat, să lucreze orbeşte. Nu. Noi vom opera sub cerul liber, în plină zi, cu sapa sau târnăcopul în mână, şi, cu sprijinul minerilor, vom munci cu spor.

— Totuşi, reluă Barbicane, dacă datorită ridicăturii solului sau naturii sale putem evita o luptă cu apele subterane, munca va fi mai rapidă şi mai desăvârşită. Să căutăm deci să deschidem tranşeea noastră într-un teren situat la câteva sute de stânjeni deasupra nivelului mării.

— Aveţi dreptate, domnule Barbicane, şi, dacă nu mă înşel, vom găsi în scurt timp un loc convenabil.

— Ah, aş vrea să mă văd la prima lovitură de cazma! zise preşedintele.

— Şi eu la ultima! strigă J. T. Maston.

— Vom ajunge şi acolo, domnilor, răspunse inginerul, şi, credeţi-mă, compania Goldspring nu va trebui să vă plătească despăgubiri pentru întârziere.

— Pe sfânta Barbara! Sper să aveţi dreptate! replică J. T. Maston.

O sută de dolari pe zi, până când Luna s-ar prezenta în aceleaşi condiţii, cu alte cuvinte timp de optsprezece ani şi unsprezece zile, ştiţi oare că asta ar face şase sute cincizeci şi opt de mii şi o sută de dolari?

— Nu, domnule, nu ştiam, răspunse inginerul, şi nu vom avea nevoie să aflăm.

Spre orele zece dimineaţa, mica trupă străbătuse vreo douăsprezece mile; câmpurilor fertile le urmă regiunea de păduri. Acolo creşteau speciile cele mai felurite, într-o abundenţă tropicală. Aceste păduri aproape de nepătruns erau formate din rodii, portocali, lămâi, smochini, măslini, caişi, banani, mari butuci de viţă de vie, ale căror fructe şi flori se-ntreceau în culori şi parfumuri. La umbra înmiresmată a acestor arbori splendizi, cânta şi zburătăcea o întreagă lume de păsări în culori strălucitoare, în mijlocul cărora se remarcau îndeosebi stârcii, al căror cuib trebuia să fi fost o cutie de bijuterii, pentru a fl vrednic de aceste podoabe cu pene.

J. T. Maston şi maiorul nu puteau să stea în prezenţa acestei naturi atât de îmbelşugate fără să-i admire încântătoarele frumuseţi. Dar preşedintele Barbicane, puţin sensibil la aceste minunăţii, se grăbea să meargă înainte; această ţară, pe cât de rodnică, îi displăcea cu atât mai mult, prin însăşi fertilitatea ei; fără a fi specialist în descoperirea surselor de apă, el simţea apă sub paşi şi căuta, dar în zadar, semnele unei aridităţi de netăgăduit.

În timpul acesta, înaintau; trebuiră să treacă vadurile mai multor râuri şi nu fară oarecare primejdie, căci ele erau năpădite de crocodili lungi de cincisprezece până la optsprezece picioare. J. T. Maston îi ameninţă curajos cu temutul său cârlig, dar nu reuşi să sperie decât pelicanii, lişiţele, pescăruşii, locuitori sălbatici ai acestor maluri, în timp ce mari flamingo roşii îl priveau cu un aer nerod.

În sfârşit, aceşti locuitori ai ţinuturilor umede dispărură la rândul lor; arbori mai puţin groşi se împrăştiară în păduri mai puţin dese; câteva pâlcuri răzleţe se desprindeau în mijlocul şesurilor nesfârşite unde treceau turme de cerbi-lopătari, speriaţi.

— În sfârşit, strigă Barbicane înălţându-se în şa, iată regiunea pinilor.

— Şi aceea a sălbaticilor, răspunse maiorul.

Într-adevăr, câţiva seminoli apărură la orizont; se agitau şi alergau de la unul la altul pe caii lor rapizi, învârtind deasupra capului lăncile lungi sau descărcându-şi puştile cu o detunătură înăbuşită: dealtfel, ei se limitară la aceste demonstraţii ostile, fără să-i supere pe Barbicane şi pe tovarăşii lui.

Aceştia ocupau în clipa aceea mijlocul unei câmpii pietroase, vast spaţiu descoperit, având o întindere de mai mulţi acri, pe care soarele o inunda cu razele sale strălucitoare. Ea era formată dintr-o mare ridicătură a terenului, care părea că oferă membrilor Gun-Clubului toate condiţiile necesare pentru construirea Columbiadului lor.

— Staţi! zise Barbicane oprindu-se. Cum se cheamă acest loc?

— Se numeşte Stone's-Hill58 răspunse unul dintre floridieni.

Barbicane, fără a spune o vorbă, descălecă, îşi luă instrumentele şi începu să calculeze poziţia cu o extremă rigoare; mica trupă, aşezată în jurul lui, îl privea într-o tăcere adâncă.

În acest moment, soarele trecea pe la meridianul locului. Barbicane, după câteva clipe, notă la iuţeală rezultatul observaţiilor sale şi zise:

— Acest loc este plasat la trei sute de stânjeni deasupra nivelului mării, la 27 de grade şi 7 minute latitudine şi 5 grade şi 7 minute59 longitudine vestică; mi se pare că oferă, prin natura sa stearpă şi pietroasă, toate condiţiile favorabile încercării noastre; deci, pe acest câmp se vor ridica magaziile, atelierele, furnalele noastre, colibele muncitorilor noştri, şi de aici, chiar de aici, repetă el lovind cu piciorul în creasta Stone's-Hill-ului, proiectilul nostru îşi va lua zborul spre spaţiile lumii solare!