Capitolul III O PERLĂ DE ZECE MILIOANE.

Veni şi noaptea. M-am culcat. Am dormit destul de prost. Rechinii jucară un rol însemnat în visele mele şi am găsit că-i foarte dreaptă şi foarte nedreaptă totodată etimologia după care cuvântul rechin vine de la «requiem».

A doua zi, pe la patru dimineaţa, m-a trezit stewardul pe care căpitanul Nemo mi-l pusese la dispoziţie. Mă sculai în grabă, mă îmbrăcai şi intrai în salon.

Căpitanul Nemo mă aştepta.

— Sunteţi gata de plecare, domnule Aronnax? mă întrebă el.

— Sunt gata.

— Vă rog să mă urmaţi.

— Dar tovarăşii mei, căpitane?

— Au fost înştiinţaţi şi ne aşteaptă.

— Îmbrăcăm acum costumele de scafandri? am întrebat.

— Nu încă. Nu l-am adus pe Nautilus prea aproape de coastă, aşa că suntem destul de departe de bancul Manaar; dar am pregătit luntrea care ne va duce exact la locul de debarcare, scutindu-ne o bucată bună de mers prin apă. În ea sunt şi aparatele de scufundare, pe care le vom pune când va începe explorarea submarină.

Căpitanul Nemo mă conduse spre scara centrală care răspundea pe punte. Ned Land şi Conseil erau acolo, încântaţi de «petrecerea» care se pregătea. Cinci marinari de pe Nautilus ne aşteptau gata de vâslit, în luntrea ce fusese trasă lângă bord.

Era încă întuneric. Ici-colo printre norii care acopereau cerul, se zărea câte o stea. Uitându-mă spre ţărm, văzui doar o linie nedesluşită cuprinzând trei sferturi din orizont, de la sud-vest la nord-est. Nautilus, care în timpul nopţii înaintase de-a lungul coastei de apus a Ceylonului se găsea la vest de golful format de coastă şi de insula Manaar. Aici, sub apele întunecate, se întindea bancul de pintadine, nesecat izvor de perle, a cărui lungime trecea de douăzeci de mile.

Căpitanul Nemo, Conseil, Ned Land şi cu mine ne aşezarăm în partea de dinapoi a bărcii. Cârmaciul îşi luă locul, ceilalţi patru tovarăşi ai lui prinseră vâslele şi pornirăm în larg.

Luntrea se îndrepta spre sud. Vâslaşii nu se grăbeau. Am observat că ei cufundau bine vâslele în apă, dar le trăgeau numai din zece în zece secunde, după metoda folosită de marina de război. În timp ce luntrea luneca uşor, picăturile dc apă loveau fundul negru al valurilor, sfârâind ca nişte stropi de plumb topit; luntrea sălta uşor pe valurile venite din larg, ale căror creste plescăiau lovindu-i prova ascuţită.

Tăceam cu toţii. La ce s-o fi gândind căpitanul Nemo? Poate la pământul spre care ne îndreptam şi care i se părea prea aproape, spre deosebire de canadian, căruia ţărmul i se părea încă prea departe. Cât despre Conseil, el se bucura de plimbare şi atâta tot.

Pe la cinci şi jumătate, în cele dintâi lumini ale dimineţii se desluşiră mai bine înălţimile coastei, care se arăta a fi mai turtită spre est şi mai ridicată spre sud. Aveam încă cinci mile de străbătut până la malul ei pierdut în apele acoperite de pâclă. Între noi şi ţărm se întindea marea pustie. Nici o barcă, nici un pescar. Singurătatea adâncă stăpânea peste locul de întâlnire al pescuitorilor de perle. După cum spusese căpitanul Nemo, ar fi trebuit să venim abia peste o lună pe meleagurile acestea.

Pe la ora şase se lumină dintr-o dată, aşa cum se luminează în regiunile tropicale, unde nu sunt nici zori, nici amurguri. Razele soarelui străpunseră perdeaua norilor îngrămădiţi pe orizontul răsăritean şi astrul lucitor se înălţă cu repeziciune.

Se vedea desluşit pământul, cu câţiva copaci împrăştiaţi ici, colo. Luntrea înainta spre insula Manaar, care se rotunjea spre sud. Căpitanul Nemo se ridicase în picioare, cercetând marea.

La un semn al lui fu coborâtă ancora, care abia de-şi târî puţin lanţul, pentru că fundul apei era doar la un metru adâncime, formând în locul acela unul din punctele cele mai ridicate ale bancului de scoici. Luntrea se răsuci în jurul ancorei, împinsă de curentul ce o mâna spre larg.

— Iată-ne ajunşi, domnule Aronnax, spuse căpitanul Nemo. Vedeţi golfuleţul acesta? Aici, peste o lună, se vor aduna numeroasele corăbii ale exploratorilor şi scufundătorilor, care vor scotoci cu îndrăzneală apele. Golful este cât se poate de bine aşezat pentru un asemenea pescuit. E la adăpost de vânturile cele mai puternice şi marea aici nu-i niciodată prea agitată, fapt care înlesneşte munca scufundătorilor. Acum să îmbrăcăm costumele de scafandri şi să începem plimbarea.

N-am răspuns nimic şi, privind bănuitor valurile, am început să îmbrac hainele grele, ajutat de marinarii din luntre. Căpitanul Nemo şi cei doi tovarăşi ai mei se îmbrăcară şi ei. Niciunul dintre oamenii de pe Nautilus nu avea să ne întovărăşească în călătoria noastră.

Peste câteva clipe eram închişi în îmbrăcămintea de cauciuc, purtând pe spate, prinse de bretele, aparatele cu aer. Cât despre aparatele Ruhmkorff, nici urmă. Înainte de a-mi vârî capul în casca de aramă, îi amintii căpitanului Nemo de ele.

— Aparatele Ruhmkorff ne-ar fi de prisos, îmi răspunse el. Nu mergem la mari adâncimi şi ca să avem calea luminată ne sunt de ajuns razele soarelui. Dealtfel, nici n-ar fi prudent să luăm cu noi acum lanterne electrice. Lumina lor ar putea atrage pe neaşteptate vreun locuitor primejdios de prin partea locului.

Pe când căpitanul Nemo îmi vorbea, m-am întors spre locul unde se găseau Conseil şi Ned Land; dar cei doi prieteni îşi şi vârâseră capetele în căştile de metal şi nu mai puteau nici auzi, nici răspunde. Mai voiam să-i pun doar o întrebare căpitanului Nemo.

— Şi armele noastre, puştile?

— Puştile? La ce bun? Muntenii din ţara dumneavoastră nu atacă ursul doar cu un pumnal în mână, şi oţelul nu e mai sigur decât plumbul? Iată un pumnal zdravăn. Prindeţi-l la cingătoare şi să plecăm.

Mă uitai la tovarăşii mei. Erau înarmaţi ca şi noi; Ned Land însă îşi mai luase cu el o cange uriaşă, pe care o pusese în luntre înainte de a pleca de pe Nautilus.

Apoi, urmând pilda căpitanului, lăsai să mi se pună pe cap casca grea de aramă şi îndată rezervoarele de aer intrară în funcţiune.

După aceea marinarii ne debarcară unul câte unul pe nisipul neted, la un metru şi jumătate sub apă. Căpitanul Nemo ne făcu un semn cu mâna şi noi îl urmarăm dispărând sub valuri pe o pantă uşoară.

Ajunşi în apă, am uitat toate gândurile care mă frământaseră până atunci. Mă simţeam nespus de liniştit. Uşurinţa cu care mă mişcăm îmi întări curajul, iar ciudăţenia priveliştii mă fermeca.

Soarele trimitea destulă lumină sub apă ca să putem desluşi şi cele mai mici obiecte. După zece minute de mers, ne aflam la cinci metri sub apă şi terenul devenise aproape neted. În mersul nostru stârneam, aşa cum stârnesc becaţinele în baltă, roiuri de peşti ciudaţi din genul monopterelor, care în afară de coadă n-au alte înotătoare. În timpul acesta, lumina soarelui care se înălţa străbătea tot mai mult adâncimea apei. Fundul se schimba încetul cu încetul; după nisipul mărunt urma o adevărată şosea de pietre rotunjite, acoperite cu un covor de moluşte şi zoofite. De mai multe ori am întâlnit crabul uriaş, observat de Darwin, un animal hidos, înzestrat de natură cu instinctul şi puterea de a se hrăni cu nuci de cocos; el se caţără pe arborii de pe ţărm, dă jos nucile care se sparg căzând şi le sfarmă cu cleştii lui puternici. Crabul acesta fugea cu o vioiciune neîntrecută prin apa limpede, în timp ce broaştele ţestoase, din specia care trăieşte pe coastele Malabarului se mişcau încet printre stâncile prăbuşite.

Pe la orele şapte, am ajuns în sfârşit la bancul unde pintadinele se înmulţesc cu milioanele.

Moluştele acestea preţioase sunt strâns lipite de pietre printr-un byssus de culoare castanie, care nu le îngăduie să se mişte. În privinţa aceasta ele sunt inferioare altor moluşte, cărora natura le-a lăsat putinţa de-a se mişca.

Scoicile acestea, numite şi «meleagrine», adevărate mame ale perlelor, au valvele aproape egale şi rotunjite, cu pereţii groşi şi foarte aspri pe dinafară. Am văzut printre ele unele brăzdate de fâşii verzi, pornind dinspre vârf. Acestea erau scoici tinere.

Altele, aspre şi negre pe deasupra şi care aveau zece ani sau chiar mai mulţi, ajungeau până la o lăţime de cincisprezece centimetri.

Căpitanul Nemo îmi arătă îngrămădirea uimitoare de pintadine; mi-am dat seama că am în faţă o mină nesecată, pe care puterea creatoare a naturii o tăcea să întreacă instinctul de distrugere al omului. Ned Land, împins de acest instinct de distrugere, se grăbea să umple cu cele mai frumoase moluşte plasa pe care o purta la brâu.

Dar nu ne puteam opri. Trebuia să-l urmăm pe căpitan, care părea că se îndreaptă spre poteci cunoscute numai de el. Fundul oceanului urca uşor şi uneori braţul pe care-l ridicam ieşea deasupra apei. Apoi nivelul bancului cobora din nou. Treceam pe lângă stânci asemănătoare unor piramide ascuţite. Din cotloanele lor întunecoase, crustacei mari, înălţaţi pe picioare lungi, ca nişte maşini de război, ne ţinteau cu privirea, în timp ce pe sub picioare ni se târau miriane, gliceride, viermi din genul aricia şi alte anelide, lungindu-şi peste măsură antenele şi tentaculele. În faţa noastră se deschise dintr-o dată o grotă uriaşă, scobită într-o îngrămădire pitorească de stânci acoperite cu plante submarine. La început, grota mi s-a părut întunecoasă. Înăuntrul ei razele soarelui păreau că se sting treptat. Abia mai puteam zări prin lumina aceea înecată.

Căpitanul Nemo intră, iar noi îl urmarăm. Ochii mi se obişnuiră repede cu întunericul. Am început să desluşesc arcadele întortocheate ale bolţii care se sprijinea pe coloane naturale, înţepenite solid pe temelia de granit şi semănând cu greoaiele coloane ale arhitecturii toscane. Pentru ce ne conducea tainicul nostru ghid spre fundul criptei aceleia submarine? Peste puţină vreme aveam să aflu.

După ce am coborât o pantă destul de abruptă, păşirăm pe fundul unui fel de fântâni rotunde. Acolo, căpitanul Nemo se opri şi ne arătă un obiect pe care încă nu-l zărisem.

Era o scoică de o mărime extraordinară, o tridacnă uriaşă, ca un aghiazmatar care ar fi putut cuprinde un lac de apă sfinţită sau un bazin larg de peste doi metri. Tridacna aceasta o întrecea deci în mărime pe aceea care împodobea salonul lui Nautilus.

M-am apropiat de moluscă gigantică. Byssusul ei o lipea de o lespede de granit şi ea creştea acolo singură în apele liniştite ale grotei. Părea să aibă o greutate de vreo trei sute de kilograme. Astfel de scoici au câte cincisprezece kilograme de carne şi numai stomacul unui Gargantua ar fi în stare să înghită câteva duzini din ele.

Căpitanul Nemo cunoştea existenţa acestui bivalv. Fără îndoială că nu-l vizita acum pentru prima oară şi mi-am închipuit că ne adusese aici numai ca să ne arate o ciudăţenie a naturii. Mă înşelam însă. Căpitanul Nemo avea un interes anumit: să vadă cum îi merge tridacnei.

Cele două valve ale scoicii erau întredeschise. Căpitanul se apropie şi, punându-şi pumnalul între ele pentru a le împiedica să se închidă, ridică cu mâna învelişul membranos şi dantelat pe margini care forma mantaua animalului.

Acolo, între cutele ca nişte foi, am văzut o perlă de mărimea unei nuci de cocos. Rotunjimea, limpezimea desăvârşită şi luciul ei minunat îi dădeau o valoare de nepreţuit. Împins de curiozitate, am întins mâna ca s-o apuc, să o cântăresc, să o pipăi! Căpitanul însă mă opri cu un semn şi, retrăgându-şi repede pumnalul, cele două valve se închiseră deodată.

Am înţeles atunci planul căpitanului Nemo. Lăsând perla în mantaua tridacnei, îi dădea putinţa să crească încetul cu încetul. An de an secreţiunile moluştei îi adăugau straturi concentrice. Numai căpitanul cunoştea grota în care «se cocea» acest minunat fruct al naturii; el singur îl creştea, ca să zic aşa, pentru ca să-l aducă într-o bună zi în muzeul său. Şi cine ştie dacă nu cumva, după pilda chinezilor şi indienilor, nu făcuse el însuşi să se nască perla punând între cutele moluştei vreo bucăţică de sticlă sau de metal, care se acoperea încetul cu încetul în materia sidefie. Oricum, asemuind perla aceasta cu celelalte din colecţia căpitanului, am preţuit-o la cel puţin zece milioane de franci. Era o ciudăţenie a naturii, nespus de frumoasă, dar care nu putea fi socotită drept juvaer de purtat, pentru că nu ştiu care ureche de femeie ar fi putut-o ţine!

Vizita la tridacnă purtătoare de bogăţii luase sfârşit. Căpitanul Nemo părăsi grota şi ne urcarăm din nou pe bancul de scoici în apa limpede, netulburată încă de munca scufundătorilor.

Mergeam despărţiţi unul de altul, hoinărind, oprindu-ne ici, colo, fiecare după cheful lui. Uitasem de primejdiile pe care închipuirea mea le exagerase cu atâta uşurinţă. Fundul apei urca simţitor şi curând, adâncimea ajungând numai de un metru, am ieşit cu capul deasupra nivelului oceanului. Conseil mă ajunse şi, apropiindu-şi casca metalică de a mea, mă salută prieteneşte, clipind din ochi. Podişul de pe fundul apei n-avea însă decât vreo câţiva stânjeni, de aceea am reintrat curând în «elementul nostru». (Cred că acum am dreptul să-l numesc astfel.)

După vreo zece minute, căpitanul Nemo se opri deodată. Credeam că se oprise pentru că voia să ne întoarcem. Dar nu era aşa. Printr-un semn, el ne porunci să ne ghemuim alături, în fundul unei adâncituri mari. Mâna sa întinsă arăta spre un punct al apei; am privit cu atenţie.

La cinci metri de mine o umbră se ivi şi se aplecă spre fund. Teama de rechini mă cuprinse din nou; dar mă înşelam, pentru că nici de data asta n-aveam de-a face cu monştrii oceanului.

Era un om, un om în carne şi oase, un indian, un negru, un pescuitor, un om sărman, desigur, care venise să culeagă scoici înainte de recoltă. Îi zăream fundul luntrei la câteva picioare deasupra capului său. Omul se scufunda şi se urca întruna. Ca să poată coborî mai repede la fund, se ţinea cu picioarele de o piatră în formă de căpăţână de zahăr, legată cu o funie de luntre. Asta era singura lui unealtă. Odată ajuns pe fund, la vreo cinci metri adâncime, se arunca în genunchi şi-şi umplea sacul cu scoici culese la întâmplare. Apoi urca, îşi golea sacul, – trăgea sus piatra şi reîncepea operaţia, care ţinea numai treizeci de secunde.

Scufundătorul nu ne vedea, fiindcă eram ascunşi în umbra stâncii. Dealtfel, cum i-ar fi putut da prin minte bietului indian că nişte oameni, semeni de-ai lui, sunt acolo, sub apă, pândindu-i mişcările, nepierzând nici un amănunt din pescuitul său. El se urcă şi coborî astfel de mai multe ori. La fiecare scufundare nu putea lua mai mult de zece pintadine; era nevoit să le smulgă de pe bancul unde se aflau înţepenite prin byssusul lor rezistent. Şi câte din scoicile acestea nu erau cu totul lipsite de perlele pentru care îşi punea el viaţa în primejdie!

Îl observam cu mare băgare de seamă. Îşi făcea manevra cu regularitate şi timp de o jumătate de oră nici o primejdie nu păru să-l ameninţe. Mă obişnuisem cu priveliştea acestui pescuit interesant, când deodată, în clipa în care indianul era îngenuncheat pe fund, îl văzui făcând o mişcare de spaimă, ridicându-se şi luându-şi avânt ca să iasă la suprafaţa apei.

I-am înţeles spaima. O umbră uriaşă se ivise deasupra nenorocitului scufundător. Era un rechin, care venea pieziş, cu ochii strălucitori, cu fălcile căscate. Eram împietrit de groază, fără să mai pot face vreo mişcare.

Cu o puternică bătaie a înotătoarelor, fiara se aruncă lacomă asupra indianului. Acesta se feri în lături, scăpând de muşcătură, dar nu şi de izbitura cozii care-l lovi în piept trântindu-l la pământ.

Totul durase doar câteva secunde. Rechinul se întoarse şi, răsturnându-se pe spate, se pregătea să-l taie în două pe indian, când simţii cum căpitanul Nemo, care era lângă mine, se ridică dintr-o dată. Cu pumnalul în mână, el merse de-a dreptul spre fiară, gata să se lupte corp la corp cu ea. În clipa în care era gata să-l înşface pe nenorocitul pescar, rechinul îşi zări noul adversar şi, întorcându-se pe spate, se îndreptă cu repeziciune spre el.

Văd parcă şi acum înfăţişarea căpitanului Nemo. Se aplecase gata să sară, aşteptând, cu un neîntrecut sânge rece, fiara; iar când aceasta se năpusti asupra lui, căpitanul Nemo, sărind în lături cu o iuţeală uluitoare, se feri de lovitura monstrului şi-i împlântă pumnalul în pântece. Dar cu asta lupta nu se sfârşi. Ea abia începea, pe viaţă şi pe moarte.

Rechinul mugi, ca să zic aşa. Sângele îi curgea şiroaie din rană. Marea se înroşise şi prin lichidul opac n-am mai putut vedea nimic, până când într-un luminiş îl zării pe neînfricatul căpitan agăţat de una din înotătoarele animalului, luptând corp la corp cu monstrul, spintecându-i burta cu lovituri de pumnal, fără a putea totuşi să-i dea lovitura de moarte, adică să-i atingă inima. Zbătându-se, rechinul frământa apa cu furie şi vârtejurile ameninţau să mă răstoarne.

Aş fi vrut să alerg în ajutorul căpitanului, dar, ţintuit de groază, nu mă mai puteam mişca.

Priveam cu ochii rătăciţi, vedeam cum se schimbă fazele luptei. Căpitanul căzu la pământ, răsturnat de greutatea enormă care-l apăsa. Apoi rechinul deschise nişte fălci uriaşe, ca nişte foarfeci de uzină, şi căpitanul ar fi fost fără îndoială doborât dacă Ned Land, iute ca gândul, nu s-ar fi repezit spre rechin, izbindu-l cu temuta lui cange.

Un puhoi de sânge umplu valurile agitate de mişcările monstrului, care se zvârcolea cu o furie de nedescris. Ned Land nu-şi greşise ţinta. Fiara horcăia, lovită în inimă. Ea se zbătu în spasme atât de înspăimântătoare, încât mişcarea apei îl trânti jos pe Conseil. În timpul acesta, Ned Land îl liberase pe căpitan. Nemo se ridică teafăr şi, mergând drept spre indian, tăie repede frânghia care-l lega de piatră, îl luă în braţe şi-şi făcu vânt cu putere, urcând la suprafaţa apei.

L-am urmat toţi trei şi în câteva clipe, salvaţi ca prin minune, ne-am urcat în luntrea pescuitorului.

Prima grijă a căpitanului Nemo a fost să-l readucă la viaţă pe sărmanul om. Nu ştiam dacă va izbuti, dar puteam spera, pentru că acesta nu rămăsese prea mult timp sub apă. Mă temeam însă ca izbitura cozii rechinului să nu fi fost mortală.

Din fericire, după fricţiunile zdravene făcute de Conseil şi de căpitan, pescuitorul îşi reveni încetul cu încetul în simţiri şi deschise ochii. Cât de uimit şi chiar înspăimântat trebuie să fi fost, văzând aplecate deasupra lui patru mari capete de aramă.

Şi mai cu seamă ce-o fi gândit când căpitanul Nemo, scoţând dintr-un buzunar al hainei un săculeţ cu perle, i-l puse în mână?

Darul măreţ al omului apelor fu primit cu mâini tremurânde de bietul indian din Ceylon. Ochii lui înspăimântaţi arătau, dealtfel, că nu ştia cărui fel de fiinţe supraomeneşti le datora în acelaşi timp şi viaţa, şi bogăţia.

La un semn al căpitanului, ne-am întors pe bancul de pintadine şi, urmând drumul pe care venisem, am dat, după vreo jumătate de oră de mers, peste ancora ce ţinea în loc luntrea lui Nautilus. După ce ne-am îmbarcat, fiecare dintre noi şi-a scos cu ajutorul marinarilor casca grea de aramă.

Cel dintâi cuvânt, căpitanul Nemo îl adresă canadianului:

— Mulţumesc, meştere Land! spuse el.

— E o revanşă, domnule căpitan, răspunse Ned Land. Vă eram dator…

Un zâmbet uşor apăru pe chipul căpitanului şi nimic altceva.

— Spre Nautilus, spuse el.

Luntrea parcă zbura pe valuri. După câteva minute am întâlnit cadavrul rechinului plutind pe apă. După culoarea neagră a capetelor înotătoarelor am recunoscut melanopterul fioros al Mării Indiilor. Avea o lungime de mai bine de douăzeci şi cinci de picioare; botul lui uriaş se întindea pe o treime din corp. Era un adult – asta se vedea după cele şase rânduri de dinţi aşezaţi ca nişte triunghiuri isoscele pe maxilarul superior. În timp ce priveam grămada de carne neînsufleţită, se mai iviră deodată în jurul luntrii noastre încă vreo doisprezece rechini hulpavi. Fără să ne ia măcar în seamă, ei se aruncară asupra cadavrului, sfâşiindu-l în bucăţi.

La ora opt şi jumătate am ajuns pe bordul lui Nautilus. Acolo, gândindu-mă la întâmplările din timpul călătoriei noastre pe bancul Manaar, două lucruri îmi veniră mai întâi în minte: pe de o parte curajul nemaipomenit al căpitanului Nemo, şi pe de altă parte faptul că el nu şovăise să se jertfească pentru un om, pentru unul dintre reprezentanţii speciei din pricina căreia se refugiase sub mări. Orice s-ar fi spus, fiinţa aceasta ciudată nu ajunsese încă să-şi înăbuşe cu totul simţămintele omeneşti.

Când îi spusei lucrul acesta, el îmi răspunse cu o uşoară tulburare în glas:

— Indianul, domnule profesor, era un locuitor din ţara asupriţilor, şi până la ultima mea suflare am să fiu de partea celor asupriţi.