Capitolul IV MAREA ROŞIE.

În ziua de 29 ianuarie, insula Ceylon dispăru sub orizont şi Nautilus se strecură cu o viteză de douăzeci de mile pe oră prin labirintul de canaluri care desparte insulele Maledive de Lacadive. Astfel trecurăm şi pe lângă Kittan, insulă de origine madreporică, descoperită de Vasco da Gama în 1499, şi una din cele nouăsprezece insule principale ale arhipelagului Lacadivelor, situată între 10° şi 14°30' latitudine nordică şi 69° şi 51°12' longitudine estică.

De la plecarea noastră din mările Japoniei şi până la Kittan străbătusem şaisprezece mii două sute douăzeci de mile, sau şapte mii cinci sute de leghe.

A doua zi, 30 ianuarie, când Nautilus se ridică la suprafaţă, nu se mai vedea nici urmă de pământ. Ne îndreptam către nord-nord-vest spre Marea Oman, săpată între Arabia şi Peninsula indiană, în prelungirea Golfului Persic.

Marea aceasta era fără doar şi poate o înfundătură fără nici o ieşire. Încotro ne conducea oare căpitanul Nemo? N-aş fi putut spune. Şi bineînţeles că asta îl nemulţumea pe Ned Land, care în aceeaşi zi mă întrebă încotro mergem.

— Mergem, dragă Ned, acolo unde ne duce fantezia căpitanului, i-am răspuns.

— În felul ăsta n-o să ajungem departe. Golful Persic n-are ieşire, şi dacă intrăm în el, o să ne întoarcem tot pe unde am venit.

— Nu-i nimic, o să ne întoarcem, meştere Land, iar dacă Nautilus va voi să viziteze după aceea Marea Roşie, n-are decât să treacă prin Strâmtoarea Bab-el-Mandeb.

— Ştiţi tot atât de bine ca şi mine, îmi răspunse Ned Land, că Marea Roşie e la fel de închisă ca şi golful. Istmul Suez nu-i încă tăiat până la capăt şi, chiar dacă ar fi, un vas misterios ca al nostru nu s-ar încumeta să-i străbată canalurile pline de stăvilare. Cu alte cuvinte, prin Marea Roşie n-o să ne putem întoarce în Europa.

— Nici n-am spus că ne întoarcem în Europa.

— Atunci ce credeţi?

— Cred că după ce o să vizităm meleagurile ciudate ale Arabiei şi Egiptului, Nautilus va coborî în Oceanul Indian, poate prin Canalul Mozambic, poate prin largul Mascarenelor, căutând să ajungă la Capul Bunei Speranţe.

— Şi după ce va ajunge la Capul Bunei Speranţe? stărui canadianul.

— Atunci va pătrunde în Atlanticul pe care nu-l cunoaştem încă. Ce, prietene Ned, te-ai şi plictisit să călătoreşti pe sub mări? Te-ai săturat de priveliştea veşnic nouă a minunilor submarine? Eu, îţi spun drept, aş fi mâhnit să văd sfârşindu-se călătoria asta pe care nu mulţi oameni pot s-o facă.

— Dar ştiţi, domnule Aronnax, că peste câteva zile se împlinesc trei luni de când suntem închişi pe bordul lui Nautilus?

— Nu, Ned, nu ştiu, nu vreau să ştiu şi nu socotesc nici zilele, nici orele.

— Atunci ce ne rămâne de făcut?

— O să vedem asta când va veni vremea. Acum nu-i nimic de făcut şi vorbim degeaba. Dacă tu, dragul meu, ai fi venit să-mi spui, de pildă: «Iată un prilej să evadăm», am mai fi putut discuta. Dar acum nu poate fi nici vorbă de aşa ceva şi, de fapt, nu cred că Nemo se va avânta vreodată prin mările europene.

Timp de patru zile, până la 3 februarie, Nautilus străbătu Marea Oman cu viteze diferite şi la adâncimi diferite. Părea că merge la întâmplare, ca şi cum nu se putea hotărî pe ce drum să apuce, dar nu trecu nici o clipă măcar de Tropicul Cancerului.

Părăsind această mare, am zărit oraşul Mascat, cel mai însemnat din întregul ţinut Oman. Am admirat aspectul lui ciudat, înconjurat cum era de stânci negre, cu casele şi forturile sale conturate în alb. Am zărit domul rotund al moscheelor, minaretele sale ascuţite şi elegante, acoperişurile învelite în verdeaţă. Dar priveliştea n-a durat decât o clipă, căci Nautilus se cufundă curând în apele meleagurilor acestora întunecate.

Am mers apoi, ţinându-ne la o depărtare de şase mile de ţărm, de-a lungul coastei arabe, de la Mahrah şi Hadramant, pe care se înălţau munţii împodobiţi cu ruini străvechi. La 5 februarie am intrat în sfârşit în Golful Aden, care seamănă atât de bine cu o pâlnie vârâtă în gâtlejul Bab-el-Mandeb-ului. Prin ele, apele indiene se scurg în Marea Roşie.

La 6 februarie am văzut de pe bordul lui Nautilus oraşul Aden, căţărat pe o limbă de pământ legată de continent printr-un istm îngust. Eram sigur că, odată ajuns aici, căpitanul Nemo se va întoarce; dar mă înşelam, şi spre marea mea mirare n-a fost aşa.

A doua zi, 7 februarie, pătrunserăm în Strâmtoarea Bab-el-Mandeb, al cărei nume înseamnă în limba arabă «Poarta lacrimilor». Deşi e lată de douăzeci de mile, strâmtoarea are o lungime de numai cincizeci şi doi de kilometri, aşa că lui Nautilus i-a trebuit numai o oră de mers, cu toată viteza, ca să o străbată. Dar n-am putut vedea nimic, nici măcar insula Perim, cu care guvernul britanic a întărit poziţia oraşului Aden. Treceau pe acolo prea multe vapoare engleze şi franceze ale liniilor ce duc de la Suez la Bombay, Calcutta, Melbourne, Bourbon şi Maurice, şi, ca să nu fie văzut de ele. Nautilus pluti prevăzător tot timpul sub apă. În sfârşit, aproape de amiază am intrat în apele Mării Roşii.

Marea Roşie, vestitul lac al tradiţiilor biblice, pe care ploile nu-l împrospătează niciodată, în care nu se varsă nici un fluviu mai de seamă, pe care o evaporare excesivă o seacă neîncetat şi care pierde în fiecare an un strat de apă înalt de un metru şi jumătate! Golf ciudat, care, dacă ar fi închis cu totul, ar seca poate în întregime.

N-aveam de gând să-mi bat capul pentru a înţelege ce toană l-a împins pe căpitanul Nemo să ne aducă aici, dar eram foarte mulţumit că ne găsim acolo; Nautilus înainta cu o viteză mijlocie, când plutind deasupra apei, când afundându-se, aşa că am putut vedea şi dedesubturile, şi suprafaţa mării acesteia ciudate.

La 8 februarie, în zorii zilei, se ivi înaintea noastră oraşul Meca. acum numai ruine, ale cărui ziduri se prăbuşesc numai la zgomotul tunului şi unde mai vezi ici şi colo câţiva curmali înverziţi. Era un oraş însemnat odinioară, cu şase pieţe publice, cu 26 moschee şi ale cărui ziduri, apărate de 14 forturi, formau o centură de trei kilometri. Apoi Nautilus se apropie de ţărmurile africane, unde marea este mai adâncă. Acolo, privind prin geamurile salonului apele limpezi, ca de cristal, am admirat minunatele tufişuri de mărgean strălucitor şi pereţii uriaşi ai stâncilor ce păreau acoperiţi cu o blană verde, făcută din alge şi fucuşi. Ce privelişte de nedescris şi ce bogăţie de peisaje şi de poziţii pitoreşti la temelia stâncilor şi insuliţelor vulcanice de lângă coasta libiana! Dar vegetaţia ne-a apărut în toată frumuseţea ei abia spre ţărmul răsăritean, pe coasta Tehama, unde Nautilus ajunse în scurtă vreme; acolo, zoofitele creşteau nu numai sub nivelul mării, ci formau împletituri nespus de frumoase chiar la câţiva metri deasupra ei; împletiturile acestea mi s-au părut mai variate, dar totodată şi mai puţin colorate decât cele din apă, a căror prospeţime era întreţinută de umezeală.

Câte ceasuri fermecătoare am petrecut astfel la fereastra salonului! şi cât de mulţi reprezentanţi noi ai florei şi faunei submarine am admirat la lumina farului nostru electric!

La 9 februarie. Nautilus plutea în partea cea mai largă a Mării Roşii. Acolo, marea atinge un diametru de o sută nouăzeci de mile.

În aceeaşi zi, la amiază, după determinarea locului, căpitanul Nemo se urcă pe punte, unde îl aşteptam. Aveam de gând să nu-l las să plece până nu aflu ceva despre planurile sale viitoare. De cum mă zări, el veni spre mine şi, oferindu-mi prietenos o ţigară, îmi spuse:

— Vă place Marea Roşie, domnule profesor? Aţi cercetat îndeajuns minunăţiile ei, peştii şi zoofitele, fundul plin de bureţi şi pădurile de mărgean? Aţi zărit oraşele de pe ţărm?

— Da, domnule căpitan, i-am răspuns. Nautilus este cum nu se poate mai potrivit pentru un astfel de studiu. E foarte priceput, ca să zic aşa.

— Priceput, îndrăzneţ şi de nevătămat! Nu se teme nici de furtunile groaznice ale Mării Roşii, nici de curenţii şi nici de stâncile ei.

— În adevăr, spusei eu, marea aceasta e socotită printre cele mai rele şi, dacă nu mă înşel, a avut şi în vechime o faimă proastă.

— Cum nu se poate mai proastă, domnule Aronnax! Istoricii greci şi latini o vorbesc de rău, iar Strabon spune că-i primejdioasă mai cu seamă în epoca vânturilor de nord din timpul verii şi în anotimpul ploilor. Arabul Edrisi, care o descrie sub numele de Golful Colzum, povesteşte că vasele piereau în mare număr izbite de bancurile ei de nisip şi că nimeni nu îndrăznea s-o străbată în timpul nopţii. După cum spune el, e o mare cu vijelii groaznice şi cu insule neprimitoare şi «care nu are nimic bun» nici în adâncime şi nici la suprafaţă.

— Se cunoaşte că istoricii aceştia n-au călătorit pe bordul lui Nautilus!

— Fără îndoială, îmi răspunse căpitanul zâmbind, dar în privinţa asta nici modernii nu stau mai bine decât cei vechi. Le-au trebuit secole ca să descopere puterea mecanică a aburului! Cine ştie dacă peste o sută de ani va mai exista un al doilea Nautilus! După cum vedeţi, se merge greu înainte, domnule Aronnax.

— Aşa este, am răspuns, vasul dumneavoastră a depăşit cu un secol sau poate cu mai mult epoca noastră. Păcat că un asemenea secret va trebui să piară odată cu inventatorul său!

Căpitanul Nemo nu răspunse.

— După mine, domnule Aronnax, spuse el, după un timp, numele Mării Roşii vine de la cuvântul ebraic «Edrom», şi cei din vechime i-au spus aşa din pricina culorii deosebite a apelor ei.

— Până acum n-am văzut totuşi decât apă limpede, fără nici o culoare deosebită.

— Fireşte; dar înaintând mai adânc în golf, veţi vedea că apa îşi schimbă culoarea. Mi-aduc aminte că am văzut Golful Tor roşu de tot, ca un lac de sânge.

— Şi culoarea asta o puneţi pe seama unei alge microscopice?

— Da, pe seama unei materii mucilaginoase, roşii, produsă de nişte plante mărunte, cunoscute sub numele de «tricodesmii», atât de mici, încât patruzeci de mii dintre ele încap într-un spaţiu de un milimetru pătrat. Poate că o să le vedeţi când vom fi la Tor.

— Aşadar, căpitane, nu-i prima oară când străbateţi Marea Roşie cu Nautilus?

— Nu, domnule. Din nefericire, urmă el, nu vă pot duce prin Canalul de Suez; dar veţi putea vedea mările zăgăzuite de la Port Said, poimâine, când vom fi în Mediterana.

— În Mediterana! strigai eu.

— Da, domnule profesor. Vă miraţi?

— Mă mir, căpitane, cu toate că de când sunt pe bordul vasului dumneavoastră m-am obişnuit să nu mă mai mir de nimic!

— Dar ce vă miră?

— Viteza nemaipomenită cu care va trebui să meargă Nautilus ca să ajungă poimâine în Mediterana, după ce va înconjura Africa, trecând pe la Capul Bunei Speranţe!

— Dar cine v-a spus că vom face înconjurul Africii, domnule profesor?

— Atunci, numai dacă Nautilus poate pluti şi pe uscat, şi ar putea să treacă pe deasupra Istmului Suez…

— Sau pe dedesubt, domnule Aronnax.

— Pe dedesubt?

— Fireşte, răspunse căpitanul Nemo. Natura a făcut de multă vreme sub limba aceasta de pământ ceea ce oamenii fac acum la suprafaţa ei.

— Cum! Există o trecătoare?

— Da, o trecătoare subterană pe care am numit-o Arabian-Tunnel. Se deschide sub Canalul de Suez şi răspunde în Golful Peluza.

— Dar istmul e alcătuit din nisipuri mişcătoare.

— Până la o anumită adâncime. Începând de la cincizeci de metri, are o temelie tare, de piatră.

— Cum aţi descoperit trecătoarea aceasta? Din întâmplare? îl întrebai din ce în ce mai uimit.

— Întâmplare şi raţionament, domnule profesor, ba chiar mai mult raţionament decât întâmplare.

— Vă ascult, căpitane, deşi aproape că nu-mi vine să-mi cred urechilor.

— Aures habent et non audient{18}; totdeauna a fost aşa. Nu numai că trecătoarea există, dar am şi străbătut-o de mai multe ori. Altfel nu m-aş fi încumetat să intru azi în înfundătura asta a Mării Roşii.

— Vi s-ar părea prea mult dacă v-aş întreba cum aţi descoperit tunelul acesta?

— Între oameni care nu se vor despărţi niciodată nu mai pot fi secrete, îmi răspunse căpitanul Nemo.

Am tăcut, ca şi cum n-aş fi înţeles ultimele cuvinte ale căpitanului, şi am aşteptat să aud povestea.

— Domnule profesor, un simplu raţionament de naturalist m-a dus la descoperirea tunelului, pe care numai eu îl cunosc. Observasem că în Marea Roşie şi în Mediterana trăiesc mai multe specii de peşti absolut identici – ofidii, peşti din genul julis, lavraci sau lupi de mare, aterine, exoceţi etc. Fiind sigur de asta, m-am întrebat dacă nu cumva există vreo trecătoare între cele două mări. Dacă există, curentul subteran trebuia să meargă fără îndoială de la Marea Roşie spre Mediterana, din cauza diferenţei de nivel. Am pescuit deci o mulţime de peşti în preajma Suezului, le-am prins de coadă câte un inel de aramă şi le-am dat drumul în mare. După câteva luni am pescuit pe coastele Siriei câţiva din aceşti peşti cu inele indicatoare. Astfel era dovedită comunicaţia între cele două mări. Am căutat cu Nautilus locul unde se afla, l-am descoperit, mi-am încercat norocul şi în curând, domnule profesor, veţi trece şi dumneavoastră prin Tunelul meu arab!