Capitolul V ARABIAN-TUNNEL.

În aceeaşi seară am povestit lui Conseil şi lui Ned Land, ştiind că-i va interesa, ceea ce aflasem de la căpitan. Când le-am spus că peste două zile vom fi în apele Mediteranei, Conseil bătu din palme de bucurie, dar canadianul înălţă din umeri.

— Un tunel submarin, strigă el, o comunicaţie între cele două mări! Cine a mai pomenit una ca asta?

— Prietene Ned, îi tăie vorba Conseil, despre Nautilus ai mai auzit vreodată? Nu! Şi cu toate astea există. Aşa că nu mai ridica din umeri cu atâta uşurinţă şi nu te mai îndoi de existenţa unor lucruri numai fiindcă tu n-ai auzit vorbindu-se despre ele.

— O să vedem noi! spuse Ned Land, clătinând din cap. Aş vrea din toată inima să cred în acest tunel, să-l cred pe căpitan, şi facă Cerul ca Nemo să ne conducă în Mediterana!

Chiar în seara aceea, Nautilus, plutind la suprafaţa mării, se apropie de coasta arabă, la 21°30' latitudine nordică. Pe ţărm se zărea Djedah, important centru comercial al Egiptului, Siriei, Turciei şi Indiilor.

A doua zi, la 10 februarie, ivindu-se câteva nave care pluteau în preajmă, Nautilus se cufundă, dar la amiază, când trebuia determinat punctul în care ne aflam, marea fiind pustie, vasul nostru urcă din nou până la linia de plutire. Atunci am ieşit pe punte împreună cu Ned şi cu Conseil. Spre răsărit se zărea nedesluşit coasta învăluită într-o ceaţă umedă. Cum stăteam de vorbă despre una, despre alta, rezemaţi de luntre, Ned Land, arătând cu mâna spre un punct al mării, îmi spuse pe neaşteptate:

— Vedeţi ceva acolo, domnule profesor?

— Nu, Ned, am răspuns, ştii că n-am ochii dumitale.

— Uitaţi-vă bine, zise Ned, acolo, în faţă, la tribord, aproape la înălţimea farului! Nu vedeţi ceva care parcă se mişcă?

— Adevărat, spusei, după ce m-am uitat cu atenţie, zăresc ceva lung şi negru plutind pe apă.

— N-o fi cumva încă un Nautilus? îşi dădu părerea Conseil.

— De unde! răspunse canadianul. Dar aş putea să jur că-i un animal marin.

— Balenele trăiesc în Marea Roşie? se interesă Conseil.

— Da, băiete, i-am răspuns, au fost întâlnite uneori şi pe aici.

— Nici vorbă nu poate fi de balenă! făcu Ned Land, care nu pierdea din ochi obiectul semnalat. Balenele îmi sunt cunoştinţe vechi, aşa că nu m-aş putea înşela cu una, cu două.

— Să avem răbdare! spuse Conseil. Nautilus se îndreaptă într-acolo şi o să ştim îndată despre ce-i vorba. În adevăr, pata neagră ajunse curând la numai o milă de noi. Părea o stâncă mare, ieşită în mijlocul apelor. Dar ce anume era, încă n-aş fi putut spune.

— Ia te uită! Merge! Se cufundă! strigă Ned Land. Mii de draci! Ce animal o fi ăsta? N-are coada despărţită în două cum au balenele sau caşaloţii, iar înotătoarele lui par nişte membre ciuntite.

— Atunci… am spus.

— Aha, urmă canadianul, s-a întors pe spate şi i se văd mamelele.

— E o sirenă, strigă Conseil, o sirenă adevărată, dacă nu vă e cu supărare.

Cuvântul «sirenă» m-a pus pe calea cea bună şi am înţeles că animalul acela făcea parte dintre vieţuitoarele mării pe care basmele le-au schimbat în sirene —jumătate femei şi jumătate peşti.

— Nu, i-am spus lui Conseil, nu-i o sirenă, ci o făptură ciudată, ai cărei semeni abia dacă au mai rămas câţiva aici, în Marea Roşie. E un dugong.

— Ordinul sirenienelor, grupul pisciformelor, subclasa monodelfinelor, clasa mamiferelor, încrengătura vertebratelor, răspunse Conseil.

Şi când Conseil vorbea aşa, nu mai rămânea nimic de adăugat. În timpul acesta Ned Land urmărea animalul şi ochii îi sclipeau de poftă. Îşi ridicase mâna ca şi cum s-ar fi pregătit să arunce o cange. S-ar fi spus că abia aştepta clipa în care avea să se azvârle în apă să-l atace.

— Ah, domnule, făcu el cu glas tremurând de emoţie, n-am vânat încă niciodată un animal «din ăsta»…

Vorbea ca un adevărat vânător de balene.

Tocmai atunci căpitanul Nemo ieşi pe punte şi zări dugongul. Înţelegând dorinţa canadianului, îl întrebă de-a dreptul:

— Dacă ai avea o cange în mână, meştere Land, n-ai arde de nerăbdare s-o arunci?

— Nici nu mai încape vorbă, domnule căpitan!

— Ţi-ar plăcea să-ţi reiei pentru o zi mesena de vânător şi să adaugi cetaceul acesta la lista celor pe care i-ai doborât până acum?

— Nu m-aş da înapoi.

— Bine, atunci poţi să încerci!

— Vă mulţumesc, domnule, răspunse Ned Land, cu privirea înflăcărată.

— Numai că te sfătuiesc să nu dai greş, urmă căpitanul. Şi asta, spre binele dumitale!

— Dugongul este primejdios când îl ataci? am întrebat eu, cu toate că Ned Land ridica din umeri.

— Da, câteodată, răspunse căpitanul. Animalul se întoarce spre cei ce-l atacă şi le răstoarnă luntrea. Dar pentru meşterul Land nu-i nici o primejdie. El ocheşte repede şi are mâna sigură. Dacă l-am sfătuit să nu-l scape, e fiindcă dugongul e foarte gustos şi ştiu că meşterul Land nu se dă în lături de la o bucată bună.

— A! făcu Ned Land. Animalul ăsta mai e şi bun de mâncat, pe deasupra!

— Da, meştere Land. Carnea lui este foarte preţuită şi este păstrată în întreaga Malaezie numai pentru mesele prinţilor. Din pricina asta dugongul e vânat cu înverşunare, încât, ca şi lamantinul, care-i este rudă, se împuţinează văzând cu ochii.

— Atunci, domnule căpitan, se amestecă în vorbă, plin de seriozitate, Conseil, dacă din întâmplare acesta este ultimul supravieţuitor al speciei sale, n-ar trebui cruţat în folosul ştiinţei?

— Poate că da, îi tăie vorba canadianul; dar în folosul bucătăriei este mai bine să-l vânăm!

— Atunci, apucă-te de lucru, meştere Land! spuse căpitanul. În clipa aceea, şapte oameni din echipaj, muţi şi netulburaţi ca întotdeauna, se urcară pe punte. Unul dintre ei ducea o cange şi o undiţă asemănătoare celor pe care le întrebuinţează vânătorii de balene. Luntrea fu scoasă de la locul ei şi coborâtă pe mare. Şase vâslaşi prinseră vâslele, cârmaciul îşi luă locul său, iar Ned, Conseil şi cu mine ne aşezarăm în partea de dinapoi a luntrii.

— Dumneavoastră nu veniţi, căpitane? am întrebat.

— Nu, domnule, dar vă doresc vânătoare bună!

Împinsă de cele şase vâsle, luntrea se îndreptă repede spre dugongul care plutea la vreo două mile de Nautilus.

Când numai câteva sute de metri ne mai despărţeau de cetaceu, luntrea îşi încetini mersul şi vâslele fură mânuite fără zgomot în apa liniştită. Ned Land, cu cangea în mână, trecu în partea din faţă a luntrii, unde rămase în picioare. Cangea folosită la vânarea balenelor este legată de obicei cu o frânghie foarte lungă, care se desfăşoară repede când animalul rănit începe să fugă. Dar de data asta frânghia n-avea mai mult de douăzeci de metri, iar capătul ei era prins de un butoiaş care, plutind, trebuia să ne arate fuga dugongului pe sub apă.

Ridicându-mă în picioare, l-am văzut cât se poate de lămurit pe adversarul canadianului. Dugongul, căruia i se mai spune şi halicor, semăna foarte mult cu lamantinul. Corpul lui lung se termina cu o coadă foarte alungită, iar înotătoarele laterale se sfârşeau prin nişte adevărate degete. Spre deosebire de lamantin, dugongul avea pe falca de sus doi colţi lungi şi ascuţiţi.

Exemplarul acesta, pe care Ned Land se pregătea să-l atace, era uriaş, având o lungime de cel puţin şapte metri. Plutea nemişcat, părând că doarme la suprafaţa apei, lucru care nu putea decât să înlesnească prinderea lui.

Luntrea se apropie cu băgare de seamă până la cinci metri de el. Vâslele rămaseră nemişcate, afară din apă. Mă ridicai. Ned Land, puţin aplecat pe spate, îşi cumpănea cu dibăcie cangea.

Deodată se auzi o şuierătură şi dugongul dispăru. Fără îndoială că, deşi aruncată cu putere, cangea lovise numai apa.

— Mii de draci! strigă canadianul, furios. L-am scăpat.

— Nu, îi spusei eu, l-ai rănit, fiindcă se vede sânge, dar cangea n-a rămas înfiptă în corpul lui.

Marinarii vâsliră iarăşi şi cârmaciul îndreptă luntrea spre butoiaşul care plutea pe apă. După ce cangea fu scoasă din apă, reîncepu urmărirea animalului.

Acesta se ridica din când în când la suprafaţă, ca să respire. Rana nu-l slăbise deloc, fiindcă fugea cu o viteză uimitoare. Luntrea, mânuită de braţe voinice, zbura pe urmele lui. De mai multe ori ea se apropia până la câţiva metri de animal şi canadianul se pregătea să-şi arunce arma; dar dugongul se ferea, cufundându-se pe neaşteptate, şi nu mai putea fi atins.

E uşor de închipuit cât de furios şi nerăbdător era Ned Land. Îi trimitea bietului animal cele mai grozave înjurături ale limbii engleze. Cât despre mine, mi-era ciudă văzând cum ştie dugongul să scape de toate şiretlicurile noastre.

L-am urmărit fără răgaz timp de o oră şi începusem să cred că va fi foarte greu să-l prindem, când animalului îi veni ideea nefericită de a se răzbuna, idee de care avea să se căiască mai apoi. Intenţia dugongului nu-i scăpă lui Ned Land.

— Atenţie! strigă canadianul.

Cârmaciul rosti în limba lui neînţeleasă câteva cuvinte, prin care fără îndoială că le spunea vâslaşilor să fie gata. Ajuns la douăzeci de picioare de luntre, dugongul se opri şi adulmecă fără de veste aerul cu nările lui largi aşezate nu pe marginile botului, ci deasupra lui. Apoi se avântă, aruncându-se asupra noastră.

Luntrea, neputându-se feri de lovitură, se aplecă mult într-o parte, luând o tonă sau două de apă; însă, datorită îndemânării cârmaciului, fu lovită oblic şi nu în plin, astfel că nu se răsturnă. Ned Land, proptindu-se zdravăn, ciurui cu lovituri de cange animalul uriaş, care, înfigându-şi dinţii în marginea de sus a luntrii, o ridică aşa cum un leu ar ridica o căprioară. Căzuserăm de-a valma, unii peste alţii, şi nu prea ştiu cum s-ar fi sfârşit întâmplarea aceasta, dacă până la urmă canadianul, lovindu-l cu îndârjire, n-ar fi nimerit vânatul drept în inimă.

Se auzi hârjâitul dinţilor pe tablă şi dugongul dispăru trăgând după el cangea. Dar curând butoiaşul reveni la suprafaţă şi după câteva clipe se ivi corpul animalului răsturnat pe spate. Luntrea se apropie, îl remorcă şi apoi se îndreptă spre Nautilus. Ca să urcăm dugongul pe punte a fost nevoie de macarale puternice: vânatul cântărea cinci mii de kilograme. Tăierea lui s-a făcut sub supravegherea canadianului, care ţinea să ia parte la toate amănuntele operaţiei. În aceeaşi zi stewardul îmi servi la prânz câteva felii din carnea animalului pe care bucătarul bordului o gătise cu pricepere. Am găsit că era cum nu se poate mai bună, întrecând chiar carnea de viţel sau de vacă.

A doua zi, 11 februarie, bucătăria lui Nautilus a avut parte de încă un vânat bun. Un stol de rândunele de mare din specia «stera nilotica» s-a abătut peste Nautilus. Aceste păsări ce trăiesc în Egipt au ciocul negru, capul cenuşiu punctat, ochiul tivit cu puncte albe, spatele, aripile şi coada cenuşii, pântecele şi gâtul alb, iar labele roşii. Au mai fost prinse şi câteva duzini de raţe de Nil, păsări sălbatice, foarte bune la gust, care au gâtul şi partea de sus a capului albe, împestriţate cu negru.

Nautilus înainta cu o viteză potrivită. Hoinărea, cum s-ar spune. Am observat că, pe măsură ce ne apropiam de Suez, apa Mării Roşii devenea din ce în ce mai puţin sărată. Pe la cinci seara am ajuns în apropierea Canalului Ras Mohamed care formează extremitatea Africii pietroase, cuprinsă între Golful Suez şi Golful Acabah.

Nautilus pătrunse apoi în Strâmtoarea Jubal care duce la Golful Suez. În faţa noastră se înălţa un munte ce părea că stăpâneşte cele două golfuri ale Capului Ras Mohamed. Era muntele Oreb.

La ora şase, Nautilus, plutind când deasupra, când sub apă, trecu de-a lungul Torului aflat în fundul unui golf ale cărui ape par vopsite în roşu, aşa după cum îmi spusese căpitanul Nemo. Veni apoi noaptea, cu liniştea ei adâncă, întreruptă doar din când în când de ţipătul pelicanului şi al unor păsări de noapte, de zgomotul valurilor ce se spărgeau în ţărmul stâncos sau de mugetul îndepărtat al vreunui steamer.

Între orele opt şi nouă, Nautilus rămase la câţiva metri sub apă. După socoteala mea trebuia să fim foarte aproape de Suez. Prin geamul salonului vedeam funduri stâncoase viu luminate de farul nostru electric. Strâmtoarea părea că se îngustează din ce în ce mai mult.

La nouă şi un sfert, vasul se ridică din nou la suprafaţă. M-am urcat pe punte. Nerăbdător să străbat tunelul căpitanului Nemo, nu mai puteam sta locului şi am ieşit să respir aerul proaspăt al nopţii. Curând se zări în întuneric o lumină ştearsă, decolorată de ceaţă, strălucind la o milă depărtare de noi.

— Un far plutitor, spuse cineva lângă noi. M-am întors şi l-am recunoscut pe căpitan.

— E farul plutitor de la Suez, adăugă el. Peste puţin ajungem la intrarea tunelului.

— Cred că intrarea nu e uşoară.

— Nu, domnule. De aceea obişnuiesc să stau în cabina cârmaciului, ca să conduc eu însumi manevra. Acum vă rog să coborâţi fiindcă Nautilus se va scufunda şi nu va mai ieşi la suprafaţă decât după ce vom străbate Arabian-Tunnel.

L-am urmat pe căpitan. Capacul se închise, rezervele de apă se umplură şi submarinul se cufundă la vreo zece metri adâncime. În clipa când mă pregăteam să pornesc spre camera mea, căpitanul mă opri.

— Domnule profesor, mă întrebă el, v-ar plăcea să mă însoţiţi în cabina cârmaciului?

— Desigur, dar nu îndrăzneam să vă spun…

— Poftiţi, atunci. Veţi vedea tot ce poate fi văzut într-o navigaţie subterană şi submarină în acelaşi timp.

Căpitanul mă conduse spre scara centrală. Pe la mijlocul ei deschise o uşă, merse de-a lungul culoarului de sus şi ajunse la cabina pilotului, care, după cum am arătat, era la capătul punţii.

Cabina aceasta măsura vreo şase picioare pe fiecare latură şi semăna întrucâtva cu cele în care stau cârmacii vaselor cu aburi de pe Mississippi sau de pe Hudson. În mijloc se mişca roata aşezată vertical, legată de cablurile cârmei care duceau în partea de dinapoi a lui Nautilus. Patru ferestre rotunde de sticlă, tăiate în pereţii cabinei, îngăduiau omului de la cârmă să vadă în toate direcţiile. Încăperea era întunecoasă, dar în scurtă vreme ochii mi se deprinseră cu întunericul şi-l zării pe cârmaci, un om voinic, cu mâinile sprijinite de obada roţii. Afară, apele erau viu luminate de farul care bătea dinspre spatele cabinei, în celălalt capăt al punţii.

— Acum să căutăm intrarea! spuse căpitanul Nemo.

Cabina cârmaciului era legată prin fire electrice de sala maşinilor şi căpitanul putea astfel să comande în acelaşi timp şi direcţia, şi mişcarea vasului. Apăsând pe un buton de metal, el micşoră îndată viteza elicei.

Priveam în tăcere zidul înalt şi foarte abrupt care ne mărginea drumul, formând o temelie puternică masivului nisipos de pe coastă. Am mers astfel timp de o oră de-a lungul lui, la o depărtare de numai câţiva metri. Căpitanul Nemo nu pierdea din ochi busola, fixată în cabină pe două cercuri concentrice de suspensie. Făcea doar câte un semn şi cârmaciul schimba în fiecare clipă direcţia lui Nautilus.

Stând lângă fereastra de la babord, puteam vedea minunatele îngrămădiri de mărgean, zoofite, alge şi crustaceii ce-şi mişcau labele uriaşe pe care le scoteau din scobiturile stâncilor.

La zece şi un sfert, căpitanul Nemo trecu el însuşi la cârmă. În faţa noastră se deschidea o galerie întunecoasă şi adâncă. Nautilus pătrunse în ea cu îndrăzneală. Se auzi un zgomot neobişnuit. Erau apele Mării Roşii, pe care înclinarea tunelului le zvârlea spre Mediterana. Nautilus urma curentul cu iuţeala unei săgeţi, în ciuda sforţărilor maşinii care bătea apa mişcând elicea în sens contrar, ca să reziste.

De-a lungul pereţilor înguşti ai trecătorii, nu mai vedeam acum decât fisii strălucitoare, linii drepte, brazde de flăcări, datorite vitezei şi luminii electrice. Îmi apăsam inima cu mâna, încercând să-i potolesc bătăile.

La zece şi treizeci şi cinci de minute, căpitanul Nemo, lăsând cârma, se întoarse spre mine:

— Mediterana, îmi spuse el.

Târât de curent. Nautilus străbătuse Istmul Suez în mai puţin de douăzeci de minute.