Capitolul IX UN CONTINENT DISPĂRUT.

A doua zi, în dimineaţa de 19 februarie, canadianul intră în camera mea. Eram sigur că o să vină. Aşa cum mă aşteptam, părea foarte dezamăgit.

— Ce mai spuneţi? mă întrebă el.

— Ce să mai spun, Ned! Soarta ne-a fost potrivnică ieri.

— Da! A trebuit ca tocmai în clipa când voiam să fugim, blestematul de căpitan să oprească vasul!

— Da, Ned, a avut treabă cu bancherul lui.

— Cu bancherul?

— Cu banca, mai bine-zis. Vreau să spun, cu oceanul ăsta, în care bogăţiile lui stau mai la adăpost decât în tezaurul unui stat.

I-am povestit apoi canadianului întâmplările din ajun, nutrind speranţa că am să-l înduplec să nu-l părăsească pe căpitanul Nemo. Dar povestirea mea stârni din partea lui Ned numai părerea de rău că n-a putut face pe socoteala lui o plimbare prin locurile unde s-a desfăşurat lupta de la Vigo.

— În sfârşit, încheie el, nu-i încă totul pierdut! N-am nimerit-o acum, dar altă dată o să izbutim, şi chiar la noapte, dacă trebuie…

— Ce direcţie are Nautilus.? l-am întrebat.

— Habar n-am, răspunse Ned.

— La amiază o să cercetăm harta.

Canadianul plecă să-l întâlnească pe Conseil, iar eu mă îmbrăcai şi intrai în salon. Busola îmi dădu de gândit. Nautilus se îndrepta spre sud-sud-est. Întorsesem spatele Europei.

Am aşteptat cu oarecare nerăbdare să fie însemnat pe hartă punctul în care ne aflam. Aproape de ora unsprezece şi jumătate, rezervoarele se goliră şi aparatul nostru urcă la suprafaţa apei. Am alergat pe punte. Ned Land mi-o luase înainte.

Uscatul nu se mai vedea deloc. Jur împrejurul nostru lucea numai întinderea nemărginită a apelor. La orizont se zăreau câteva pânze. Erau fără îndoială nişte corăbii ce se îndreptau spre Capul San Roque în căutarea vânturilor prielnice, care să le poarte dincolo de Capul Bunei Speranţe. Cerul se înnorase; în aer plutea furtuna.

Spumegând de furie, Ned încerca să străpungă cu privirea zările înceţoşate. Mai nădăjduia încă să vadă, dincolo de pâcle, ţărmul atât de dorit.

La amiază, soarele se mai ivi o clipă. Secundul folosi înseninarea aceasta ca să-i măsoare înălţimea. Apoi, pentru că marea devenea din ce în ce mai furioasă, am părăsit puntea, iar capacul a fost închis. O oră mai târziu, cercetând harta, am văzut că poziţia lui Nautilus era însemnată la 16°17' longitudine şi 33°22' latitudine, adică la o sută cincizeci de leghe de coasta cea mai apropiată. Nici gând să mai putem fugi! Şi e lesne de închipuit furia canadianului când i-am lămurit situaţia… În ce mă priveşte, nu prea eram supărat. Parcă mi se luase o greutate de pe inimă. De aceea, simţindu-mă oarecum liniştit, mi-am reînceput lucrările obişnuite.

Pe la unsprezece noaptea, căpitanul Nemo veni pe neaşteptate să mă vadă. Mai întâi mă întrebă prieteneşte dacă nu mă simt ostenit după veghea din noaptea trecută, l-am răspuns că sunt destul de odihnit.

— Atunci, domnule Aronnax, am să vă propun o plimbare neobişnuită.

— Vă ascult, domnule căpitan.

— N-aţi vizitat fundurile mărilor decât ziua şi la lumina soarelui. Ce aţi spune să le vedeţi noaptea, pe întuneric?

— Aş fi încântat.

— Vă spun însă dinainte că va fi o plimbare obositoare. Vom umbla mult şi va trebui să urcăm un munte. Drumurile nu prea sunt bine întreţinute.

— Ceea ce-mi spuneţi, domnule căpitan, îmi stârneşte şi mai mult curiozitatea. Sunt gata să vă urmez.

— Atunci, domnule profesor, să ne îmbrăcăm costumele de scafandri!

Când am ajuns în vestiar, am văzut că niciunul dintre tovarăşii mei sau dintre oamenii echipajului nu avea i să ne întovărăşească. Căpitanul Nemo nu pomeni nici un cuvânt despre Ned sau despre Conseil. În câteva clipe, ne-am îmbrăcat costumele şi ni s-au pus pe spate rezervoarele încărcate din plin. M-a mirat însă faptul că nu ni se pregătiseră lămpile electrice. Am atras atenţia căpitanului asupra acestui lucru.

— Nu ne-ar fi de nici un folos, îmi răspunse el.

Am crezut că nu auzisem bine, dar n-am putut să-i mai spun încă o dată, pentru că Nemo îşi şi pusese pe cap casca de metal. După ce mi-am încheiat costumul, am simţit că mi se pune în mână un baston de fier, şi câteva clipe mai târziu păşii pe fundul Atlanticului, la o adâncime de trei sute de metri.

Se apropia miezul nopţii. Apele erau învăluite într-un întuneric de nepătruns, dar căpitanul Nemo îmi arăta în depărtare un punct roşiatic, un fel de flacără, strălucind la vreo două mile de Nautilus. Ce era focul acela, din ce şi cum se iscase în mijlocul apelor, ce materii îl alimentau, n-aş fi putut spune. În orice caz, ne lumina destul de slab, e drept, dar m-am obişnuit cu întunericul acela ciudat şi am înţeles de ce nu era nevoie de aparatele Ruhmkorff.

Mergeam alături de căpitanul Nemo spre focul din zare. Fundul neted urca pe nesimţite. Înaintam cu paşi mari, ajutându-ne de bastoane. Dar drumul nostru era anevoios, căci deseori ni se înfundau picioarele într-un soi de mâl amestecat cu alge şi presărat cu pietre lunecoase. În timp ce înaintam, auzii deodată un fel de ţârâit deasupra capului. Zgomotul se mărea din timp în timp, semănând cu o pârâitură neîntreruptă. Am înţeles cine îl făcea: era ploaia care cădea cu violenţă, izbind valurile. Fără să vreau, mi-a trecut prin minte că o să fiu muiat până la piele de apă, în mijlocul apei! M-a pufnit râsul la ideea asta caraghioasă. Dar, la drept vorbind, sub hainele groase de scafandru nu se mai simte apa şi te poţi foarte bine crede în mijlocul unei atmosfere ceva mai dense decât atmosfera terestră – şi atâta tot.

După o jumătate de oră de mers, pământul deveni pietros. Meduzele, crustaceii microscopici şi penatulele îl luminau uşor cu lucirea lor fosforescentă. Zăream movile de pietre acoperite cu milioane de zoofite şi tufe de alge. Piciorul îmi aluneca întruna pe covorul acela vâscos de iarbă de mare şi aş fi căzut de mai multe ori dacă n-aş fi avut bastonul de fier. Întorcându-mă, vedeam cum lucea în depărtare farul de pe Nautilus.

Movilele de pietre despre care am amintit erau aşezate pe fundul oceanului cu o anumită regularitate, şi asta mi se păru de neînţeles. Zăream brazde enorme pierzându-se în întunericul unei depărtări nesfârşite. M-au uimit şi alte lucruri, la fel de ciudate, pe care nu le puteam înţelege. Mi se părea că tălpile mele greoaie, de plumb, strivesc un strat de oseminte care pârâiau, sfărâmându-se. Ce era oare valea aceasta întinsă de-a lungul căreia ne purtau paşii? Aş fi vrut să-l întreb pe căpitan, dar nu pricepeam încă vorbirea prin semne, folosită de el şi de tovarăşii săi atunci când se găseau pe fundul apelor. Între timp, lumina roşiatică spre care ne îndreptam creştea, înflăcărând orizontul. Vatra aceasta din mijlocul apelor îmi stârnea grozav curiozitatea. Să fi fost vreo manifestare electrică? Aveam de-a face cu un fenomen natural, necunoscut încă de savanţi? Nu cumva – îmi dădu deodată prin minte – era la mijloc tot mâna omului? Ea aţâţase focul? Te pomeneşti că voi întâlni în fundul apelor tovarăşi sau prieteni de-ai căpitanului Nemo, trăind aceeaşi viaţă ciudată ca şi el. Poate că Nemo se ducea să-i vadă. Poate că acolo se afla o întreagă colonie de exilaţi, sătui de ticăloşiile de pe pământ, care căutaseră şi găsiseră libertatea în adâncurile oceanului. Tot felul de idei, una mai năstruşnică decât alta, îmi treceau prin minte. Mă găseam într-o asemenea stare sufletească încât, fermecat de minunile ce mi se perindau mereu pe dinaintea ochilor, nu m-aş fi mirat deloc dacă aş fi descoperit în fundul oceanului unul din oraşele submarine visate de căpitanul Nemo!

Drumul nostru se făcea din ce în ce mai luminos. O lumină albicioasă îşi împrăştia razele din vârful unui munte înalt de vreo opt sute de picioare. Dar ceea ce zăream nu era decât răsfrângerea luminii aceleia în cristalul straturilor de apă. Focarul luminos se afla de cealaltă parte a muntelui…

Căpitanul Nemo înainta fără şovăire prin labirintul pietros care brăzda fundul Atlanticului. El cunoştea bine drumul acesta întunecat. Fără îndoială că îl străbătuse de multe ori şi nu se putea rătăci. Îl urmam cu o încredere oarbă. Îmi părea un geniu al mărilor, şi, când mi-o lua înainte, îi admiram statura înaltă profilându-se pe fundul luminos al zării.

Pe la unu noaptea ne apropiarăm de primele povârnişuri ale muntelui. Dar, ca să ajungem la ele, mai aveam de străbătut potecile încâlcite ale unui desiş uriaş.

Da! Un desiş de copaci morţi, desfrunziţi, fără sevă, copaci mineralizaţi sub acţiunea apelor, străjuiţi ici şi colo de pini gigantici. Părea o mină de cărbuni, încă în picioare, ţinându-se cu rădăcinile de pământul prăbuşit, cu ramurile desenându-se ca o dantelă de hârtie neagră pe fundul apelor. Închipuiţi-vă o pădure din Hartz căţărată pe coasta unui munte, dar o pădure înecată. Printre potecile ei pline de alge şi fucuşi, mişuna o întreagă lume de crustacei. Înaintam urcându-ne pe stânci, sărind peste trunchiuri răsturnate, rupând lianele de mare ce se legănau de la un arbore la altul, înspăimântând peştii care zburau din creangă în creangă. Îmi urmam neobosita călăuză încântat, aproape fără să mai simt oboseala.

Cum să descriu o asemenea privelişte? Cum să înfăţişez pădurea şi stâncile înecate în întunecimile sălbatice din adâncuri, deasupra cărora pâlpâiau lumini roşiatice, crescând în oglindirea apelor! Urcam pe stânci care se prăvăleau în urma noastră, rostogol indu-se în mormane uriaşe, cu un zgomot de tunet. De o parte şi de alta se adânceau luminişuri largi, părând a fi făcute de mâna omului, şi uneori mă aşteptam să-mi iasă înainte, fără de veste, vreun locuitor al ţinuturilor submarine.

Dar căpitanul Nemo înainta mereu. Nevoind să rămân în urmă, mă sileam să merg aproape de el. Bastonul mă ajuta foarte mult. Un pas greşit ar fi fost primejdios pe potecile acelea mărginite de prăpăstii; dar mergeam cu încredere şi hotărâre, fără să simt ameţeala. Uneori săream peste vreo spărtură atât de adâncă, încât, dacă aş fi întâlnit-o pe uscat, în mijlocul gheţurilor, n-aş fi îndrăznit nici în ruptul capului să o trec; alteori mă încumetam să păşesc pe deasupra prăpăstiilor, peste trunchiuri de copaci prăbuşiţi. Nu mă uitam pe unde calc, fiindcă n-aveam ochi decât ca să admir frumuseţile sălbatice ale locurilor prin care treceam. Colo, stânci măreţe, plecându-se spre temeliile lor tăiate neregulat, păreau că sfidează legile echilibrului. Dintre genunchii de piatră le ţâşneau, ca sub o presiune nemaipomenită, arborii care le sprijineau şi care, la rândul lor, se sprijineau pe stânci. Dincolo, turnuri ridicate de natură, cu metereze în vârfuri, se înclinau până la un unghi pe care legile gravitaţiei nu le-ar fi încuviinţat pe uscat. Simţeam eu însumi diferenţa pricinuită de densitatea puternică a apei, când, cu toate hainele mele grele, casca de aramă şi tălpile de metal, mă căţăram pe povârnişuri neînchipuit de abrupte, trecându-le, ca să zic aşa, cu uşurinţa unei capre negre! Îmi dau bine seama că ceea ce povestesc nu poate fi crezut. Dar întâmplările acestea au numai o aparenţă de neadevăr, ele sunt de fapt reale, de necontestat. N-a fost un vis. Am simţit şi am văzut totul cu propriii mei ochi.

După două ore de la plecarea de pe Nautilus, străbătusem zona împădurită şi vedeam înălţându-se la o sută de picioare deasupra capetelor noastre piscul întunecat al muntelui, profilându-se în lumina strălucitoare a povârnişului din partea cealaltă. Ici-colo se înşirau câţiva copăcei împietriţi, formând zig-zaguri ameninţătoare. Peştii se înălţau în cârduri la trecerea noastră, ca nişte păsări întâlnite pe neaşteptate în stuf. În coasta muntelui se deschideau scorburi de nepătruns, peşteri adânci, grote îmunecoase în fundul cărora auzeam cum se mişcă vietăţi înfricoşătoare. Îmi îngheţa sângele în vine de câte ori zăream vreo antenă uriaşă barându-mi drumul sau vreun cleşte înspăimântător închizându-se cu zgomot în întunericul grotelor! În mijlocul întunericului străluceau mii de puncte luminoase: erau ochii crustaceilor gigantici, pitiţi în ascunzătorile lor, ai homarilor care se înălţau ca nişte lăncieri, mişcându-şi cleştii cu zgomot, ca şi cum s-ar fi ciocnit două săbii, erau ochii crabilor uriaşi care stăteau proptiţi ca tunurile pe afeturi şi ai caracatiţelor groaznice care-şi încolăceau tentaculele ca un mărăciniş de şerpi vii. În ce lume nefirească şi necunoscută mă aflam? Din ce ordin făceau parte articulatele acelea, care se serveau de stânci ca de o a doua carapace? Unde găsise natura taina vieţii lor vegetative şi de câte secole trăiau ele astfel, în apele cele mai adânci ale oceanului?

Dar nu era timp de stat. Căpitanul Nemo, obişnuit cu vietăţile acelea fioroase, nici nu se mai uita la ele. Ajunsesem la primul podiş, unde mă aşteptau alte minunăţii. Acolo se zăreau ruini pitoreşti care tară îndoială că fuseseră făcute, cândva, de mâna omului. Printre mormanele de pietre se desluşeau forme nelămurite de castele şi de temple, înveşmântate de zoofite înflorite, construcţii pe care, în lipsa iederii, algele şi fucuşii le acopereau ca nişte mantii vegetale.

Ce fusese oare partea aceasta a globului, prăbuşită de cataclisme? Cine aşezase stâncile şi pietrele ca pe nişte temple din timpuri preistorice? Unde mă aflam şi încotro mă târa voia căpitanului Nemo?

Aş fi vrut să-l întreb, dar fiindcă nu puteam, l-am oprit, apucându-l de braţ. El clătină capul şi-mi arătă ultimul pisc al muntelui, ca şi cum ar fi voit să-mi spună:

— Haide! Haide înainte!

L-am urmat cu o ultimă sforţare şi îndată am ajuns pe piscul care se înălţa cu vreo zece metri deasupra grămezilor de stânci.

Am privit povârnişul pe care-l urcasem. Muntele se ridica numai cu şapte-opt sute de picioare deasupra văii, dar pe cealaltă parte, unde fundul oceanului era mult mai adânc, povârnişul atingea de două ori înălţimea aceasta. În faţa ochilor mei se întindea, până departe, un câmp larg, învăluit într-o lumină orbitoare. Mi-am dat seama că muntele pe care ne aflam era un vulcan.

Cu cincizeci de metri mai jos de pisc, în mijlocul unei ploi de pietre şi de zgură, un crater uriaş vărsa puhoaie de lavă, care se împrăştiau în cascade de foc în sânul apelor. Astfel, vulcanul, ca o faclă uriaşă, lumina câmpul până în străfundurile zării.

Am spus despre craterul submarin că zvârlea lavă şi nu flăcări, pentru că flăcările au nevoie de oxigenul din aer şi nu se pot aprinde în apă; dar râurile de lavă pot să se înfierbânte până la roşu, să învingă în luptă apa şi s-o vaporizeze apoi la atingerea ei. Curenţi repezi purtau gazele care se împrăştiau, iar puhoaiele de lavă alunecau până la poalele muntelui, semănând cu revărsările Vezuviului pe un alt Torre del Greco.

Acolo, sub ochii mei, se iveau ruinele unui oraş – distrus, năruit, cu acoperişurile prăvălite, cu templele prăbuşite, cu arcadele desfăcute, cu coloanele dărâmate la pământ – ruine în care se mai simţeau încă proporţiile armonioase ale unui gen de arhitectură toscană. Mai departe se zăreau rămăşiţele unui apeduct uriaş; apoi, înălţimile năclăite ale unei acropole ale cărei forme aminteau de Parthenon; ici, urmele unui chei, ca şi cum vreun port antic ar fi adăpostit odinioară, la ţărmurile unui ocean dispărut, corăbiile comerciale şi triremele de război; dincolo, crestele prelungi ale unor ziduri năruite, străzi largi, pustii, un întreg Pompei îngropat sub apă, pe care căpitanul Nemo îl reînvia în faţa ochilor mei!

Unde mă aflam? Unde mă aflam? Voiam să ştiu cu orice preţ, voiam să vorbesc, voiam să-mi smulg casca de aramă care îmi acoperea capul.

Dar căpitanul Nemo, venind spre mine, mă opri cu un semn. Apoi ridică de jos o piatră cretoasă, şi, apropiindu-se de o stâncă de bazalt negru, scrise un singur cuvânt:

ATLANTIDA.

M-am luminat dintr-o dată! Atlantida, vechea Meropidă despre care vorbeşte Teopomp, Atlantida lui Platon, continentul acesta în a cărui existenţă Origen, Porphir, Jamblique, d'Anville, Malte-Brun şi Humboldt nu credeau, socotindu-i dispariţia drept o legendă, continentul acesta în a cărui existenţă au crezut Possidonius, Pliniu, Amian-Marcellinus, Tertulian, Engel, Sherer, Tournefort, Buffon şi d'Avezac se afla înaintea ochilor mei cu mărturia de nezdruncinat a catastrofei sale! Acesta era deci ţinutul înghiţit de ocean, care existase în afara Europei, Asiei şi Libiei, dincolo de Coloanele lui Hercule, unde trăia puternica seminţie a atlanţilor, împotriva cărora au purtat grecii vechi cele dintâi războaie!

Platon însuşi este istoricul care, în scrierile sale. a depus drept mărturii unele fapte din timpurile acelea eroice. Iar dialogul dintre Timeu şi Critias, în care Platon aminteşte de Atlantida, i-a fost inspirat, ca să zic aşa, de poetul şi legiuitorul Solon. Într-o zi, Solon stătea la sfat cu câţiva bătrâni înţelepţi din Sais, oraş care încă de pe atunci avea o vechime de opt sute de ani, după cum arătau analele săpate pe pereţii sacri ai templelor. Unul dintre bătrânii aceia povesti istoria unui alt oraş, cu o mie de ani mai vechi decât Sais. Această primă cetate ateniană, veche de când lumea, fusese cucerită şi distrusă în bună parte de către atlanţi. Atlanţii, povestea bătrânul din Sais, trăiseră pe un continent uriaş, mai mare decât Africa şi Asia luate laolaltă şi care se întindea pe un pământ cuprins între 12° şi 14° latitudine nordică! Ei stăpâneau până şi Egiptul şi voiau să cucerească cetăţile greceşti, dar au fost siliţi să dea înapoi în faţa împotrivirii înverşunate a elinilor. Se scurseră veacuri. Veni apoi un cataclism cu potop şi cutremure de pământ. O zi şi o noapte au fost de ajuns ca să dispară de pe faţa pământului întreaga Atlantida, ale cărei piscuri înalte, Madera, Azorele, Canarele şi insulele Capului Verde, mai răsar încă deasupra apelor.

Inscripţia căpitanului Nemo îmi adusese în minte toate amintirile acestea istorice. Aşadar, mânat de cea mai ciudată întâmplare, păşeam pe unul din munţii continentului scufundat, pipăiam cu mâinilc ruinele acelea vechi de mii de veacuri, din vremea erelor geologice! Călcam chiar pe locuri prin care trecuseră contemporanii primului om! Striveam sub tălpile mele grele scheletele animalelor preistorice pe care arborii, acum pietrificaţi, le adăpostiseră odinioară la umbra frunzişului lor!

Ah! De ce n-aveam vreme de ajuns! As fi voit să cobor povârnişurile repezi ale muntelui, să cutreier tot continentul acela uriaş, care fără îndoială lega Africa de America, şi să cercetez marile oraşe clădite înaintea potopului. Poate că acolo, sub ochii mei, se înălţase de mult cetatea Makhimos cea războinică, sau cucernica Eusebes, ai căror locuitori uriaşi trăiau secole întregi şi aveau destulă putere ca să ridice lespezile enorme care şi acum mai rezistau apelor. Poate că, într-o zi, vreo nouă erupţie va aduce iar la suprafaţa valurilor ruinele scufundate, în regiunea aceasta oceanică au fost semnalaţi numeroşi vulcani submarini, şi multe corăbii, navigând deasupra apelor zbuciumate, au simţit zguduituri înfricoşătoare. Unii au auzit zgomote înăbuşite ce vesteau lupta elementelor din adâncuri, alţii au cules din valuri cenuşă vulcanică. Tot solul, până la Ecuator, e încă frământat de forţele plutonice. Şi cine ştie dacă într-o epocă îndepărtată nu vor apărea, deasupra Atlanticului, munţi din care vor ţâşni flăcări, născuţi din revărsările vulcanice şi din păturile de lavă care se depun necontenit!În timp ce mă gândeam la toate acestea. Încercând să nu scap niciunul din amănuntele acelei privelişti măreţe, căpitanul Nemo, sprijinit de o coloană sfărâmată şi năpădită de plante, rămăsese ca împietrit, pierdut într-o visare adâncă. Se gândea oare la generaţiile dispărute, cerându-le să-i dezvăluie taina destinului omenesc? Aici era locul unde venea să-şi reîmprospăteze forţele, retrăind străvechi amintiri istorice, omul acesta ciudat care fugise de viaţa modernă? Ce n-aş fi dat să-i cunosc gândurile, să i le împărtăşesc, să i le înţeleg!

Am stat astfel o oră întreagă, contemplând nesfârşita câmpie luminată de strălucirea lavei, care căpăta uneori o intensitate uimitoare. Fierberea lăuntrică zguduia scoarţa muntelui. Apele făceau să se audă şi mai limpede zgomotele adânci însoţite de ecouri puternice, în acelaşi timp, se ivise prin pânza apelor luna, aruncând câteva raze palide deasupra continentului scufundat. N-a fost decât o licărire, de o frumuseţe cu neputinţă de zugrăvit. Căpitanul se ridică, mai privi pentru ultima oară întinderea, apoi îmi făcu semn să-l urmez.

Am coborât repede muntele. După ce am trecut de pădurea împietrită, am zărit farul de pe Nautilus strălucind ca o stea. Căpitanul porni drept spre el şi am ajuns împreună pe bord în clipa în care primele licăriri ale zorilor albeau valurile oceanului.