Capitolul VIII GOLFUL VIGO.

Atlanticul! Uriaşă întindere de apă care acoperă suprafaţa a douăzeci şi cinci milioane de mile pătrate, lungă de nouă mii şi având o lăţime mijlocie de două mii şapte sute de mile. Întindere de apă deosebit de însemnată şi totuşi aproape necunoscută celor vechi. În afară poate de cartaginezi, aceşti olandezi ai antichităţii, care în drumurile lor comerciale vizitau ţărmurile vestite ale Europei şi Africii. Ocean ale cărui ţărmuri cu cotituri paralele cuprinde un perimetru uriaş, udat de cele mai mari fluvii din lume: Saint Laurent, Mississippi, Amazonul, La Plata, Orinocul, Nigerul, Senegalul, Elba, Loara, Rinul, care îi aduc ape din ţările cele mai civilizate ca şi din ţinuturile cele mai sălbatice. Câmp măreţ, brăzdat fără încetare de corăbiile tuturor naţiunilor, adăpostit sub toate pavilioanele din lume şi străjuit de cele două groaznice capuri temute de toţi navigatorii: Capul Horn şi Capul Furtunilor! Nautilus îi despica apele cu ascuţişul pintenului său, după ce străbătuse în trei luni şi jumătate aproape zece mii de leghe, drum mai lung decât circumferinţa pământului. Încotro ne duceam acum şi ce ne aştepta în viitor? După trecerea Gibraltarului, Nautilus porni spre larg. Ridicându-se la suprafaţă, ne-am putut relua plimbările zilnice pe punte.

M-am urcat îndată însoţit de Ned Land şi Conseil. La douăsprezece mile depărtare se zărea Capul Sf. Vincenţiu, care formează vârful sud-vestic al Peninsulei spaniole. Vântul bătea cu tărie dinspre sud. Marea, furioasă, ne clătina cu putere vasul. Era aproape cu neputinţă să stai pe puntea biciuită în fiecare clipă de valuri. Am coborât, după ce respirasem câteva guri de aer proaspăt. Mă retrăsesem în camera mea, în timp ce Conseil se îndrepta spre cabină, când Ned Land veni îngrijorat după mine. Goana noastră prin Mediterana nu-i îngăduise să-şi ducă planurile la îndeplinire, de aceea canadianul abia îşi putea ascunde mâhnirea.

După ce închise uşa, el se aşeză privindu-mă tăcut.

— Dragă Ned, i-am spus, te înţeleg, dar să ştii că n-ai nici o vină. Aşa cum a călătorit până acum Nautilus, ar fi fost o nebunie să te gândeşti la fugă!

Ned Land nu-mi răspunse. Numai sprâncenele lui încruntate şi buzele strânse dovedeau îndârjirea unei idei fixe.

— Ascultă, Ned, am urmat eu, nu trebuie să deznădăjduieşti.

Mergem de-a lungul coastei portugheze. Franţa şi Anglia sunt la doi paşi şi vom găsi uşor un refugiu acolo. Dacă Nautilus s-ar fi îndreptat spre sud, după trecerea Gibraltarului, ducându-ne spre regiunile fără continente, ţi-aş împărtăşi îngrijorarea. Dar acum ştim că Nemo nu fuge de mările civilizate, şi în câteva zile cred că ai să poţi încerca să evadezi, fără nici o teamă.

Ned Land mă privi şi mai neclintit, apoi se hotărî să-şi descleşteze gura:

— În seara asta! zise el.

Am sărit în picioare. Mărturisesc că nu eram pregătit pentru o asemenea veste. Aş fi voit să-i răspund canadianului, dar îmi pierise graiul.

— Ne-am înţeles să aşteptăm o împrejurare prielnică, urmă Ned Land. Acum o avem. Astă-seară vom fi numai la câteva mile de coasta spaniolă. Noaptea e întunecoasă. Vântul suflă dinspre larg. Mi-ai dat cuvântul,domnule Aronnax. Mă bizui pe dumneata.

Pentru că tăceam, canadianul se ridică, apropiindu-se de mine:

— Astă-seară la ora nouă, spuse el. L-am înştiinţat şi pe Conseil. La ora aceea, căpitanul Nemo se închide în odaia lui şi se culcă. Nici mecanicii şi nici oamenii echipajului nu ne pot vedea. Conseil şi cu mine ne vom urca pe scara principală. Dumneata, domnule Aronnax, vei rămâne ca să aştepţi semnalul nostru în bibliotecă, la doi paşi de noi. Vâslele, catargul şi pânzele sunt în luntre. Am izbutit să pun acolo şi nişte provizii. Mi-am făcut rost şi de o cheie franceză, ca să dau drumul şuruburilor ce ţintuiesc luntrea de Nautilus. Aşa că totul e gata. Pe astă-seară, deci!

— Marea e agitată…

— E drept, îmi răspunse canadianul, dar trebuie să îndrăznim. Pentru libertate trebuie să faci orice. Dealtfel, luntrea e solidă, şi câteva mile cu ajutorul vântului nu-i mare lucru. Cine ştie dacă mâine nu vom fi la o sută de leghe în larg! Dacă împrejurările ne ajută, între orele zece şi unsprezece ori punem piciorul pe uscat, ori pierim. Aşadar, cu voia Domnului, pe deseară!

Spunând acestea, canadianul plecă, lăsându-mă buimăcit. Îmi închipuisem că, atunci când se va ivi prilejul de fugă, voi avea vreme să mă gândesc, să ne sfătuim pe îndelete. Acum însă încăpăţânatul meu tovarăş nu-mi îngăduia asta. Şi, la urma urmei, ce aş fi putut să-i spun? Ned Land avea de-o sută de ori dreptate! împrejurarea aproape că se ivise şi el o folosea. Puteam oare să-mi calc cuvântul şi să pun în cumpănă viitorul tovarăşilor mei pentru un interes personal? Poate că mâine căpitanul Nemo avea să ne ducă departe de orice ţărm. În clipa aceea, o şuierătură puternică mă încunoştiinţa că rezervoarele s-au umplut şi că Nautilus se scufundă sub valurile Atlanticului.

Am rămas în camera mea, pentru că nu voiam să mă întâlnesc cu Nemo, în faţa căruia mi-aş fi putut ascunde cu greu tulburarea. Am petrecut astfel o zi tristă, frământându-mă între dorinţa de a mă vedea liber şi părerea de rău că-l părăsesc pe minunatul Nautilus, lăsându-mi studiile submarine neterminate! Să părăsesc astfel «Atlanticul meu», cum îmi plăcea să-i spun, fără să-i cercetez adâncurile, fără să-i fur tainele pe care mi le dezvăluiseră mările Indiilor şi Pacificului! Ar însemna să scap din mână romanul de la primul volum, să-mi întrerup visul în clipa cea mai frumoasă! Câte ceasuri grele se scurseră astfel, când închipuindu-mi că sunt în afară de orice primejdie, pe uscat, împreună cu tovarăşii mei, când dorind, împotriva voinţei mele, ca vreo întâmplare neaşteptată să împiedice realizarea planurilor lui Ned Land. De două ori m-am dus în salon. Voiam să cercetez busola. Voiam să ştiu dacă direcţia lui Nautilus ne apropia, într-adevăr, sau ne depărta de ţărm. Dar submarinul plutea încă în apele portugheze îndreptându-se spre nord, de-a lungul ţărmului. Trebuia deci să mă supun şi să-mi pregătesc fuga. Bagajul nu-mi era greu: notele zilniceşi atât. Mă întrebam ce va gândi căpitanul Nemo despre fuga noastră, câte griji, cât rău îi va pricinui ea, poate, şi ce va face dacă o va descoperi sau dacă noi nu vom izbuti! În ce mă priveşte, nu-i găseam nici o vină, dimpotrivă, fusese o gazdă cum nu se poate mai primitoare. Dar nici noi nu puteam fi învinuiţi de nerecunoştinţă pentru că îl părăseam. Doar nu făcuserăm nici un jurământ care să ne lege pentru totdeauna de el. Nemo se bizuise numai pe puterea împrejurărilor. Cerinţa lui de-a rămâne veşnic prizonieri pe vas, mărturisită pe faţă, ne îndreptăţea încercările de fugă.

Nu-l mai văzusem pe căpitan de când fuseserăm pe insula Santorin. Aveam să-l mai văd oare înaintea plecării? Aş fi dorit – dar totodată mă temeam. Căutam să-mi dau seama dacă nu cumva i se aud paşii în camera de alături. Nici un zgomot. Camera părea pustie. Oare se mai afla pe bord omul acesta ciudat? Din noaptea în care luntrea plecase de pe Nautilus într-o misiune tainică, mi se schimbaseră oarecum părerile despre căpitanul Nemo. Eram încredinţat, orice ar fi spus, că tot mai avea anumite legături cu uscatul. Oare nu-şi părăsea niciodată submarinul? Se scurgeau uneori săptămâni de-a rândul fără să-l întâlnesc. Ce făcea el în timpul acesta? Nu cumva, atunci când eu îl credeam retras în singurătate, căpitanul Nemo îndeplinea undeva, departe, vreo misiune despre care nu puteam şti nimic?

Mă munceau tot felul de gânduri. Într-o stare ca aceea în care mă găseam, întrebările şi presupunerile vin cu nemiluita. Mă cuprinsese o nelinişte groaznică. Ziua părea că nu se mai sfârşeşte. În aşteptare, orele treceau mai încet ca oricând, parcă în ciuda nerăbdării mele. Mi se aduse masa, în cameră, ca de obicei. Am mâncat fără poftă, din pricina gândurilor care mă năpădiseră. La ora şapte m-am ridicat de la masă. O sută douăzeci de minute – le socotisem bine – mă mai despărţeau de clipa în care trebuia să-l întâlnesc pe Ned Land. Mă simţeam din ce în ce mai neliniştit. Pulsul îmi bătea cu putere. Nu mai puteam sta locului. Mă plimbam întruna, încercând să-mi liniştesc prin mişcare frământările minţii. Teama că am putea pieri în timpul îndrăzneţei noastre încercări de fugă nu mă tulbura defel; dar îmi bătea inima numai la gândul că s-ar putea ca planurile să ne fie descoperite înainte de a fugi de pe Nautilus şi că va trebui să dau ochi cu căpitanul Nemo, mânios sau, şi mai rău, mâhnit de trădarea mea.

Voiam să revăd salonul pentru ultima oară. Străbătând coridorul, ajunsei în muzeul unde petrecusem atâtea ore plăcute şi folositoare.

Priveam toate bogăţiile, toate comorile acelea, ca un om aflat în pragul unui surghiun veşnic, al unei plecări fără întoarcere. Minunile naturii, capodoperele de artă în mijlocul cărora îmi petrecusem viaţa în ultimul timp, trebuia acum să le părăsesc pentru totdeauna. Aş fi vrut să mă mai uit o dată prin fereastra salonului în apele Atlanticului, dar obloanele erau închise ermetic şi o placă de metal mă despărţea de oceanul pe care nu-l cunoşteam încă.

Plimbându-mă astfel prin salon, am ajuns lângă uşa care dădea în camera căpitanului. Spre uimirea mea, îmi dădui seama că uşa e întredeschisă. Fără voie, m-am tras înapoi. Dacă Nemo era în cameră, putea să mă vadă. Neauzind însă nici un zgomot m-am apropiat din nou. Încăperea era goală. Am deschis uşa şi am păşit înăuntru. Camera avea aceeaşi înfăţişare aspră, semănând cu chilia unui pustnic. Privirile mi se opriră pe câteva gravuri prinse în perete, pe care la prima vizită nu le observasem. Erau portretele acelor oameni vestiţi, a căror viaţă a fost o jertfă neîntreruptă în folosul unei măreţe idei omeneşti: Kosciuzko, eroul care a murit strigând: «Finis Poloniae!»; Botzaris, Leonida al grecilor moderni; O'Connel, apărătorul Irlandei; Washington, întemeietorul Uniunii Americane; Manin, patriot italian, Lincoln, ucis de glonţul unui partizan al sclaviei, şi, în sfârşit, luptătorul pentru dezrobirea negrilor, martirul John Brown, atârnat în spânzurătoare, aşa cum l-a desenat Victor Hugo. Ce legătură exista între sufletele acelea eroice şi sufletul căpitanului Nemo? Puteam ghici, din colecţia de portrete, taina vieţii lui? Era oare şi el apărătorul popoarelor subjugate, eliberatorul sclavilor? Luase parte la ultimele ciocniri politice sau sociale ale secolului nostru?

Deodată, ornicul bătu ora opt. Prima bătaie mă smulse din visuri. Tresării ca şi cum un ochi nevăzut mi-ar fi citit gândurile cele mai ascunse şi fugii afară din cameră. În salon, privirea mi se opri pe busolă. Ne îndreptam mereu spre nord. Indicatorul arăta o viteză potrivită, iar manometrul o adâncime de aproape şaizeci de picioare. Împrejurările erau deci prielnice planurilor canadianului.

M-am reîntors în camera mea, ca să îmbrac hainele groase: cizme de mare, căciulă de lutru şi cazaca de byssus căptuşită cu piele de focă. Eram gata. Aşteptam. Doar vâjâitul elicei mai tulbura liniştea. Ascultam atent dacă nu cumva se aude vreo larmă de voci care să mă înştiinţeze că Ned Land a fost prins pe când se pregătea de fugă. Mă năpădise o îngrijorare de moarte.

La ora nouă fără câteva minute mi-am lipit urechea de uşa camerei căpitanului. Nici un zgomot. Am ieşit din camera mea şi m-am întors în salonul pustiu, cufundat în întuneric.

Am deschis uşa care dădea în bibliotecă. Aceeaşi întunecime, aceeaşi singurătate. M-am aşezat lângă uşa dinspre scara centrală, hotărât să aştept acolo semnalul lui Ned Land. În clipa aceea, vâjâitul elicei începu să slăbească, apoi se opri cu totul. De ce îşi schimbase oare Nautilus mersul? Oprirea va înlesni sau va zădărnici planurile lui Ned Land? N-aş fi putut spune. Tăcerea era atât de adâncă, încât îmi auzeam bătăile inimii. Deodată simţii o zguduitură uşoară. Am înţeles că Nautilus s-a oprit pe fundul oceanului şi asta îmi mări îngrijorarea. Semnalul canadianului întârzia. Mă simţeam îndemnat să-l caut pe Ned Land şi să-l conving să-şi amâne încercarea, îmi dădeam seama că nu mai navigam în condiţiile obişnuite… În clipa aceea uşa salonului se deschise şi apăru căpitanul Nemo.

— Ah, domnule profesor, mi se adresă el prieteneşte, vă căutam. Cunoaşteţi istoria Spaniei?

Chiar dacă cineva ar fi cunoscut pe de rost istoria patriei sale, fiind atât de buimăcit şi de tulburat cum eram eu în clipa aceea, sunt sigur că nu şi-ar fi amintit o iotă măcar.

— Ei, domnule profesor, repetă căpitanul Nemo, aţi auzit ce v-am întrebat? Cunoaşteţi istoria Spaniei?

— Foarte puţin, bâiguii eu.

— Aşa sunt savanţii, spuse căpitanul, nu ştiu şi pace! Atunci luaţi loc, adăugă el. Să vă povestesc un episod curios din istoria acestei ţări.

Căpitanul se întinse pe divan şi eu, vrând, nevrând, mă aşezai lângă el, în semiîntuneric.

— Domnule profesor, îmi spuse el, vă rog să mă ascultaţi cu atenţie. Povestirea are să vă intereseze dintr-un anumit punct de vedere, pentru că răspunde unei probleme pe care sunt sigur că n-aţi putut-o rezolva.

— Vă ascult, domnule căpitan, zisei eu, neştiind unde vrea să ajungă şi întrebându-mă dacă ceea ce voia să-mi povestească avea vreo legătură cu planurile noastre de fugă.

— Domnule profesor, începu căpitanul Nemo, cu voia dumneavoastră o să ne reîntoarcem la anul 1702. Ştiţi prea bine că în epoca aceea regele Ludovic al XIV-lea, crezând că-i destul să facă un gest de despot ca să vâre Pirineii în pământ, i-a silit pe spanioli să-l recunoască drept rege pe ducele de Anjou, nepotul său. Ducele, care a domnit sub numele de Filip al V-lea, a avut duşmani puternici în afară. Într-adevăr, cu un an înainte, casele regale ale Olandei, Austriei şi Angliei încheiaseră un tratat de alianţă la Haga, cu scopul de a-i răpi lui Filip al V-lea coroana Spaniei, ca să o pună pe capul unui arhiduce numit, dinainte, Carol al III-lea.

Filip trebuia deci să ţină piept coaliţiei. Dar n-avea aproape deloc soldaţi şi nici marinari. Bani ar fi avut, dacă navele spaniole, încărcate cu aur şi argint din America, ar fi putut răzbate până la porturi. Deci, spre sfârşitul lui 1702, se aştepta un convoi bogat. Dar fiindcă marina puterilor coalizate străbătea Atlanticul în lung şi în lat, paza convoiului trebuia făcută de Franţa, care trimisese în acest scop o flotă de douăzeci şi trei de vase, comandată de amiralul Château-Renaud.

Convoiul era aşteptat să sosească la Cadix, când amiralul, aflând că flota engleză stă la pândă prin meleagurile acelea, se hotărî să debarce într-un port francez.

Comandanţii spanioli ai convoiului se ridicară împotriva acestei hotărâri. Ei ţineau morţiş să debarce într-un port spaniol şi, fiindcă nu se putea la Cadix, cerură să fie duşi în Golful Vigo, situat pe coasta nord-vestică a Spaniei, care nu era blocată. Amiralul Château-Renaud se supuse, într-o clipă de slăbiciune, cererii lor, şi corăbiile intrară în Golful Vigo. Din nenorocire, golful formează o radă deschisă, care nu poate fi apărată în nici un fel. Corăbiile trebuiau deci să fie descărcate înainte de sosirea flotei inamice şi ar fi fost timp de ajuns pentru aceasta, dacă nu s-ar fi ivit pe negândite o ceartă nenorocită iscată din rivalitate. Urmăriţi înlănţuirea faptelor? mă întrebă căpitanul Nemo.

— Da, îi răspunsei neştiind încă unde voia să ajungă cu lecţia lui de istorie.

— Atunci să vă povestesc mai departe. Iată ce s-a întâmplat: negustorii din Cadix aveau privilegiul ca să primească numai ei mărfurile aduse din Indiile occidentale. Deci, a debarca aurul corăbiilor în Golful Vigo, însemna să le încalci privilegiul. Aşa că se plânseră la Madrid şi obţinură de la nechibzuitul Filip al V-lea hotărârea ca întreg convoiul, cu mărfuri cu tot, să rămână sechestrat în rada de la Vigo, până când flotele duşmane se vor depărta.

În timp ce se lua hotărârea asta, la 22 octombrie 1702, vasele engleze sosiră în Golful Vigo. Amiralul Château-Renaud se luptă vitejeşte, cu toate că avea mai puţine forţe. Dar când văzu că bogăţiile convoiului sunt pe cale să cadă în mâna duşmanului, el dădu foc şi găuri corăbiile, care se scufundară împreună cu comorile lor uriaşe.

Căpitanul Nemo se opri. Mărturisesc că încă nu vedeam în ce măsură putea să mă privească povestirea asta.

— Şi apoi? îl întrebai.

— Ei bine, domnule Aronnax, ne aflăm în Golful Vigo şi dacă vreţi, puteţi să-i pătrundeţi tainele.

Căpitanul se ridică şi mă îndemnă să-l urmez. Avusesem vreme să-mi vin în fire. Salonul era întunecat, dar prin ferestrele străvezii sclipeau valurile. Am privit afară. În jurul lui Nautilus, pe o întindere de o jumătate de milă, razele electrice luminau apa. Fundul nisipos era neted şi curat. Oamenii echipajului, în costume de scafandri, se străduiau să deşerte mai multe butoaie putrezite şi lăzi sparte care zăceau în mijlocul unor resturi de nave înnegrite de vreme. Din butoaiele şi lăzile acelea se rostogoleau bucăţi de aur şi argint, cascade de pietre preţioase şi juvaeruri, acoperind nisipul. Oamenii încărcaţi cu preţioasa lor pradă urcau pe bordul lui Nautilus şi se reîntorceau apoi ca să reînceapă nesfârşitul pescuit de aur şi argint. Înţelesei. Aici avusese loc bătălia din 22 octombrie 1702. Chiar în locul acesta se scufundaseră corăbiile cu încărcătura lor aşteptată de guvernul spaniol. Aici venea căpitanul Nemo să încaseze, după trebuinţă, milioanele cu care îşi încărca vasul. Pentru el, şi numai pentru el, trimisese America metalele ei preţioase. El era singurul moştenitor direct al comorilor smulse de la incaşii învinşi de Fernando Cortez.

— V-aţi închipuit, domnule profesor, că marea ar putea ascunde atâtea bogăţii? mă întrebă el zâmbind.

— Ştiam că argintul care se află în mări este socotit la două milioane de tone.

— Fără îndoială; dar ca să extragi argintul acesta, cheltuielile ar întrece câştigul. Aici nu fac decât să culeg ceea ce oamenii au pierdut; şi nu numai în Golful Vigo, ci şi în mii de alte locuri unde s-au petrecut naufragii şi care sunt notate pe harta mea submarină. Acum înţelegeţi de ce sunt miliardar?

— Înţeleg, domnule căpitan. Daţi-mi voie cu toate astea să vă spun că, exploatând Golful Vigo, n-aţi făcut altceva decât să o luaţi înainte unei alte societăţi.

— Nu vă înţeleg…

— Există o societate care a obţinut de la guvernul spaniol privilegiul de a căuta corăbiile înecate. Acţionarii sunt momiţi de câştigurile nemaipomenite care îi aşteaptă, fiindcă valoarea comorilor nautragiate este preţuită la cinci sute de milioane.

— Cinci sute de milioane! Nemo surâse. Au fost, dar nu mai sunt.

— Într-adevăr! îi răspunsei. Ar fi bine să se milostivească cineva cu acţionarii şi să-i înştiinţeze. Dar te pomeneşti că au să se şi supere pe cel care îi va înştiinţa, fiindcă, de obicei, jucătorilor le pare mai rău când îşi pierd speranţele nesăbuite, decât atunci când îşi pierd banii. La urma urmei, îi plâng mai puţin pe acţionari decât pe miile de nenorociţi cărora bogăţiile astea le-ar folosi cu adevărat. Aşa, ele rămân pierdute pentru totdeauna. Înainte încă de a termina, am simţit că vorbele mele îl răniseră pe căpitanul Nemo.

— Pierdute! spuse el, cu înflăcărare. Credeţi că bogăţiile astea sunt pierdute, dacă le culeg eu? Credeţi că pentru mine le adun? Cine vă spune că nu le folosesc cum trebuie? Vă închipuiţi că nu ştiu că sunt pe lume fiinţe care suferă, popoare asuprite, nenorociţi de ajutat, victime de răzbunat? Nu pricepeţi…?

Căpitanul Nemo se opri deodată. Poate îi părea rău că-mi spusese prea multe. Dar eu ghicisem. Orice motive l-ar fi împins să-şi caute libertatea în fundul mărilor, el rămăsese înainte de toate om! Înţelegeam acum cui trimisese milioanele, când Nautilus trecuse prin apele Cretei răsculate!