Capitolul X CĂRBUNELE SUBMARIN.

A doua zi, 20 februarie, mă trezii târziu, pe la unsprezece, din pricina oboselii din timpul nopţii. M-am îmbrăcat în grabă, nerăbdător să aflu direcţia lui Nautilus. Instrumentele arătau că înaintam mereu spre sud, cu o viteză de douăzeci de mile pe oră, la o adâncime de o sută de metri.

Peste câtăva vreme veni şi Conseil în salon. I-am povestit călătoria noastră nocturnă, şi, fiindcă obloanele mai erau încă deschise, a putut să vadă şi el o parte din continentul scufundat.

Nautilus, plutind la numai zece metri deasupra pământului Atlantidei, gonea ca un balon dus de vânt deasupra câmpiilor terestre; stând la ferestrele salonului, ni se părea că suntem nişte călători într-un vagon al unui tren rapid. Prin faţa ochilor ni se perindau stânci cioplite în forme nemaivăzute şi păduri de arbori trecuţi din regnul vegetal în cel animal, ale căror siluete neclintite se strâmbau sub valuri. Mormanele de pietre, pitite în covoare de axidii şi de anemone sau împodobite cu lungi hidrofite verticale, cât şi blocurile de lavă răsucite nefiresc stăteau mărturie a furiei erupţiilor plutonice. În timp ce priveliştile acelea ciudate străluceau în lumina farurilor noastre. Îi povestii lui Conseil istoria atlanţilor. Îi povestii luptele eroice purtate şi-i înfăţişai problema existenţei Atlantidei ca pe un fapt ce nu mai putea fi pus la îndoială. Dar Conseil părea că se gândeşte în altă parte şi că nu mă prea ascultă. Am înţeles îndată nepăsarea lui faţă de problemele istorice. Într-adevăr, privirile îi erau atrase de o sumedenie de peşti, şi atunci când îi avea în faţă, pierdut în noianul clasificării, uita pe ce lume trăieşte. În asemenea împrejurări, n-am putut face altceva decât să-l urmez, reluând, alături de el, studiile noastre ihtiologice.

Dealtfel, peştii aceia ai Atlanticului nu se deosebeau mult de cei pe care-i studiasem până atunci.

Dar pe când cercetam feluriţii reprezentanţi ai faunei marine, nu mă mai săturam privind văile Atlantidei. Uneori neregularităţile fundului oceanic îl sileau pe Nautilus să-şi încetinească viteza şi să se strecoare cu îndemânarea unui cetaceu printre trecătorile strâmte ale colinelor. Dacă labirintul devenea prea încâlcit, submarinul se înălţa ca un balon, apoi, după ce trecea piedica, îşi relua mersul la numai câţiva metri deasupra solului. Minunată şi încântătoare călătorie, semănând cu o plimbare aerostatică, de care o deosebea doar faptul că Nautilus se supunea cu desăvârşire mâinii cârmaciului său!

Pe la patru după-amiază, terenul, care până atunci fusese milos şi acoperit de crengi mineralizate, începu să se schimbe încetul cu încetul: deveni mai stâncos, părând presărat cu conglomerate, cu tufuri bazaltice şi urme de lavă şi de obsidian sulfuros. Mă gândeam că după şesurile lungi vor urma în curând munţii şi, într-adevăr, când Nautilus făcu unele mişcări, am văzut spre sud un fel de zid înalt care părea că acoperă orice ieşire. Pesemne că era un continent sau măcar o insulă, fie una dintre insulele Canare, fie una dintre insulele Capului Verde. Poziţia vasului nefiind însemnată – poate dinadins – nu ştiam unde ne aflăm. În orice caz, zidul mi se părea că trebuie să fie marginea Atlantidei, din care nu străbătusem decât o părticică. Îmi continuai observaţiile şi în timpul nopţii. Rămăsesem singur, fiindcă Conseil plecase să se culce în cabina lui. Încetinindu-şi mersul, Nautilus sălta pe deasupra colinelor învăluite în umbră când atingându-le, ca şi cum ar fi vrut să se aşeze pe ele, când ridicându-se la suprafaţa valurilor. Prin cristalul apelor se vedeau câteva constelaţii strălucitoare, dintre care am recunoscut cele cinci sau şase stele zodiacale care vin după Orion.

Aş fi rămas încă multă vreme în faţa ferestrei ca să admir marea şi cerul, dacă nu s-ar fi închis obloanele. În clipa aceea, Nautilus ajunsese la poalele zidului. Cum avea să iasă de acolo, nu puteam ghici. M-am dus în camera mea. Nautilus stătea nemişcat. Adormii cu gândul să mă scol peste câteva ore, dar nu m-am putut trezi decât a doua zi la ora opt. Am intrat atunci în salon şi, privind manometrul, îmi dădui seama că Nautilus pluteşte la suprafaţa oceanului. Dealtfel, se auzi curând şi zgomot de paşi deasupra, pe punte.

Cu toate acestea, nici o clătinare de val nu legăna vasul. M-am urcat până aproape de punte. Capacul era deschis. Am scos capul, dar în loc să dau de lumina zilei, m-am pomenit înconjurat de un întuneric de nepătruns. Unde ne aflam? Mă înşelasem? Să nu fi trecut încă noaptea? Nu se vedea totuşi nici o stea, iar bezna era cu mult mai neagră decât întunericul nopţii. Nu ştiam ce să cred, când deodată cineva mă întrebă:

— Dumneavoastră sunteţi, domnule profesor?

— Ah! Domnule căpitan! Unde ne aflăm?

— Sub pământ, domnule profesor.

— Sub pământ? strigai eu. Şi Nautilus mai pluteşte?

— Pluteşte.

— Nu înţeleg…

— Aşteptaţi câteva clipe. Farul se va aprinde îndată şi dacă vă plac situaţiile limpezi, veţi fi mulţumit.

Mă suii pe punte şi aşteptai. Întunericul era atât de adânc, încât nu-l vedeam nici măcar pe căpitanul Nemo. Dar, uitându-mă spre zenit, exact deasupra capului meu, mi se păru că întrevăd o licărire, un fel de semiîntuneric, străbătând printr-o scobitură rotundă. În clipa aceea farul se aprinse şi lucirea lui orbitoare întunecă geana de lumină de deasupra.

După ce am închis o clipă ochii, orbiţi de puterea luminii, mă uitai în jurul meu. Nautilus plutea pe lângă un mal, zidit ca un chei. Marea în care se oprise era un fel de lac, închis într-un cerc de ziduri, cu diametrul de două mile, adică având vreo şase mile de jur împrejur. Nivelul lacului – după cum arăta manometrul – nu putea fi decât cel exterior, fiindcă trebuia neapărat să existe o comunicaţie între lac şi mare. Pereţii înalţi, aplecaţi spre bază, se rotunjeau formând un fel de pâlnie răsturnată, a cărei înălţime atingea cinci sau şase sute de metri. În vârf se deschidea scobitura rotundă prin care zărisem licărirea datorită, fără îndoială, luminii zilei. Înainte de a cerceta mai cu atenţie aşezarea grotei aceleia uriaşe, înainte de a mă întreba dacă e făcută de natură sau de mâna omului, m-am îndreptat spre căpitanul Nemo.

— Unde suntem? îl întrebai.

— În mijlocul unui vulcan stins, îmi răspunse el; un vulcan înecat de apele mării, în urma unor cutremure. În timp ce dumneavoastră dormeaţi, Nautilus a pătruns în lacul acesta printr-un canal natural, deschis la zece metri sub valurile oceanului. Aici e portul său, un port sigur, tainic şi la adăpostul tuturor vânturilor! Dacă puteţi, găsiţi-mi pe ţărmurile continentelor sau insulelor dumneavoastră o radă asemănătoare cu adăpostul acesta sigur împotriva furiei uraganelor.

— Aici într-adevăr sunteţi în siguranţă, domnule căpitan. Cine v-ar putea urmări în inima unui vulcan? Dar mi s-a părut că văd o deschizătură în vârful lui…

— E craterul vulcanului. Un crater odinioară plin de lavă, vapori şi flăcări, prin care acum pătrunde aerul înviorător pe care-l respirăm.

— Dar ce munte vulcanic e acesta? întrebai eu.

— E un munte situat pe una din numeroasele insule cu care-i presărat oceanul. O stâncă oarecare pentru vapoare; pentru noi însă este o adevărată peşteră uriaşă. Am descoperit-o printr-o întâmplare; o întâmplare fericită însă.

— Oare n-ar putea coborî cineva prin gura craterului?

— Nu, domnule profesor. Până la o sută de picioare spre baza interioară a muntelui mai merge, dar de la o sută de picioare pereţii au asemenea povârnişuri încât sunt de netrecut.

— Văd, domnule căpitan, că natura vă ajută totdeauna şi pretutindeni. Vă aflaţi în siguranţă pe lacul acesta şi nimeni nu poate intra aici. Nu înţeleg însă la ce vă trebuie un adăpost? Doar, Nautilus n-are nevoie de port!

— Aşa e, domnule profesor, dar are nevoie de electricitate ca să se mişte, de elemente care să-i dea electricitatea, de sodiu ca să-i alimenteze elementele, de cărbune ca să facă sodiul şi de o mină din care să se scoată cărbunele. Or, tocmai în locurile acestea, marea acoperă păduri întregi, înecate încă din timpurile geologice şi care sunt acum, pentru noi, o mină nesecată de cărbuni.

— Aşadar, domnule căpitan, oamenii dumneavoastră lucrează aici ca mineri.

— Da, domnule profesor. Minele de aici se întind, ca şi cele de la Newcastle, pe sub valuri. Oamenii mei, îmbrăcaţi în haine de scafandru, cu târnăcopul şi hârleţul în mină, scot de aici cărbunele, pe care altfel ar trebui să-l iau din minele de pe continente. Iar când ard combustibilul pentru fabricarea sodiului, fumul care iese prin crater face ca muntele să semene cu un vulcan în activitate.

— Îi vom vedea la lucru pe tovarăşii dumneavoastră?

— De data asta nu, fiindcă mă grăbesc să continui ocolul submarin al lumii. De aceea mă voi mulţumi cu rezervele de sodiu pe care le mai am aici. Vom rămâne aici o zi, adică timpul de care e nevoie ca să urcăm sodiul pe bord, apoi ne vom urma călătoria. Aşa că, dacă doriţi să vizitaţi grota şi să faceţi înconjurul lacului, folosiţi ziua aceasta, domnule Aronnax.

I-am mulţumit căpitanului şi m-am dus să-i caut pe cei doi tovarăşi ai mei. Ei nu ieşiseră încă din cabină. Îi rugai să mă întovărăşească pe punte, fără să le spun unde ne aflam. Lui Conseil, care nu se mira niciodată de nimic, i se păru tot atât de firesc să se trezească sub un munte, pe cât i se păruse de firesc să adoarmă sub apă. Ned Land însă avea un singur gând: să cerceteze grota ca să găsească vreo ieşire.

După ce am mâncat, pe la ora zece am coborât pe mal.

— Iată-ne din nou pe pământ! spuse Conseil.

— Asta nu se cheamă «pământ», îi răspunse canadianul, şi nici nu ne aflăm «pe el», ci «sub el». Între pereţii muntelui şi apa lacului se întindea un mal nisipos, care în locul cel mai lat avea cinci sute de picioare. Pe malul aceia se putea face uşor înconjurul lacului. Dar baza pereţilor înalţi era formată dintr-un sol frământat pe care zăceau, într-o îngrămădire pitorească, blocuri vulcanice şi pietre ponce uriaşe, pe care flăcările subterane le acoperiseră cu un smalţ lucios ce scânteia în lumina farului. Sub paşii noştri, pulberea de mica de pe ţărm zbura ca un nor de scântei.

Solul se ridica tot mai mult, cu cât ne îndepărtam de apă. Curând ajunserăm la nişte dâmburi lungi şi întortocheate, adevărate urcuşuri, pe care ne-am putut căţăra; dar a trebuit să păşim cu băgare de seamă, fiindcă piciorul aluneca pe trahitele acelea sticloase, neunite între ele şi făcute din cristale de silicat şi cuarţ. Natura vulcanică a grotei se vădea pretutindeni; le atrasei atenţia tovarăşilor mei asupra acestui lucru.

— Vă puteţi închipui, îi întrebai eu, cum era pâlnia asta atunci când se umplea de lavă clocotită şi când nivelul lichidului incandescent se ridica până la deschizătura muntelui, ca fonta pe pereţii unui cuptor?

— Îmi închipui cât se poate de bine, răspunse Conseil. Dar domnul ar putea să-mi spună de ce uriaşul topitor şi-a oprit munca şi cum se face că acum în locul cuptorului sunt apele liniştite ale unui lac?

— După câte s-ar părea, dragă Conseil, vreo zguduire lăuntrică a deschis în apele oceanului canalul pe care a trecut şi Nautilus. Atunci, apele au năvălit înăuntrul muntelui. O luptă înspăimântătoare s-a dat între cele două elemente, luptă care a luat sfârşit cu victoria lui Neptun. Dar secole nenumărate s-au scurs până ce vulcanul înecat a devenit o grotă liniştită.

— Foarte bine, spuse Ned Land. N-am nimic împotriva explicaţiei acesteia, numai că îmi pare rău pentru noi, că deschizătura de care vorbiţi nu s-a făcut deasupra nivelului mării.

— Păi, dragă Ned, îl luă în primire Conseil, dacă trecerea n-ar fi fost submarină. Nautilus n-ar fi putut pătrunde prin ea.

— Şi mai am să adaug, meştere Land, că apele n-ar fi năvălit sub munte, iar vulcanul ar fi rămas vulcan. Aşa că n-are de ce să-ţi pară rău.

Urcam mereu. Dâmburile erau din ce în ce mai abrupte şi mai înguste. Uneori dădeam de şanţuri adânci peste care trebuia să sărim, alteori ne târam pe genunchi sau pe burtă şi ocoleam povârnişurile ca să trecem peste crestele ascuţite. Dar dibăcia lui Conseil şi forţa canadianului învinseră toate piedicile. La vreo treizeci de metri înălţime, natura solului începu să se schimbe. Drumul rămase însă la fel de anevoios. Bazalturile negre înlocuiau acum conglomeratele şi trahitele; aici se formaseră prisme regulate, exemple minunate de arhitectură naturală, asemeni unor coloane care susţineau arcadele bolţii uriaşe. Între bazalturi şerpuiau fluvii împietrite de lavă răcită, încrustate cu fâşii bituminoase, iar pe alocuri se întindeau covoare largi de sulf. Lumina zilei, care pătrundea acum cu putere prin craterul de sus, scălda într-un luciu palid resturile vulcanice, îngropate pentru totdeauna în inima stinsă a muntelui.

Mai sus cu vreo două sute cincizeci de picioare a trebuit să ne oprim, în faţa noastră se ridicau obstacole de netrecut. Bolta lăuntrică se înclina în aşa fel, încât nu mai urcam, ci ne învârteam pe loc. La înălţimea aceea, regnul vegetal începea lupta cu regnul mineral. Câţiva copăcei şi ici-colo chiar copaci în toată puterea cuvântului ieşeau din scobiturile stâncilor. Am recunoscut câteva euforbii din care picura sevă caustică. Eliotrope ce nu-şi justificau numele, pentru că razele soarelui nu le mângâiau niciodată, îşi aplecau trist capetele decolorate şi fără mireasmă; crizantemele creşteau sfioase la rădăcina unor aloeşi cu frunze lungi, mohorâte, bolnăvicioase. Dar în torentul împietrit de lavă am găsit câteva violete mici, slab parfumate, pe care le-am mirosit cu nesaţ. Parfumul e sufletul florii, dar florile mării, splendidele hidrofite n-au suflet!

Tocmai ajunseserăm lângă o tufă de liliac neobişnuit de mare, când Ned Land strigă:

— Ia uitaţi-vă, un stup!

— Un stup? întrebai eu neîncrezător.

— Da, un stup, repetă canadianul. Şi albinele zumzăie în jurul lui. M-am apropiat şi a trebuit să recunosc că aşa era. În scorbura unui trunchi roiau câteva mii de albine, atât de răspândite în insulele Canare şi ale căror produse sunt foarte preţuite. Fireşte, canadianul a vrut mai întâi să-şi strângă o provizie de miere şi n-am avut ce-i face. Aprinzând cu bricheta un mănunchi de frunze uscate amestecate cu pucioasă, el începu să afume albinele. Zumzetul se stinse treptat şi din scorbura deschisă Ned Land strânse câteva livre de miere aromată pe care o vârî în torbă.

— Să vedeţi ce prăjitură straşnică am să fac din miere şi făină de artocarpus! ne spuse el.

— Tii! se bucură Conseil. O să fie ca turta dulce.

— Fie şi ca turta dulce, spusei eu, numai hai să mergem mai departe. La unele coturi ale potecii pe care mergeam se vedea lacul, în toată întinderea lui. Farul îi lumina întreaga suprafaţă, pe care nu tresărea nici un val, nici o unduire. Nautilus părea încremenit. Pe punte şi pe mal forfoteau oamenii echipajului, ca nişte năluci negre în mijlocul luminii.

Pe când înconjuram vârful înalt al stâncilor care sprijineau bolta, am descoperit că albinele nu erau singurele vieţuitoare dinăuntrul vulcanului. Păsări de pradă pluteau din loc în loc, rotindu-se în umbră, sau îşi luau zborul din cuiburile lor cocoţate pe vârfuri de stâncă. Erau ulii cu pântecul alb şi un fel de şoimi care poartă numele de vânturei. Pe povârnişuri alergau cât le ţineau picioarele dropii dolofane. E lesne de închipuit ce poftă l-a cuprins pe Ned la vederea unui vânat atât de gustos şi cât de rău i-a părut că n-avea o puşcă la îndemână. El încercă să înlocuiască plumbul cu pietre şi, după câteva încercări nereuşite, izbuti să rănească una din dropiile acelea minunate. Dacă aş arăta că şi-a primejduit de zeci de ori viaţa ca să prindă vânatul, n-aş minţi deloc. Dar până la urmă izbuti să vâre dropia în tolbă, lângă fagurii de miere.

A trebuit să coborâm apoi spre ţărm, pentru că era cu neputinţă să mai urcăm creasta. Deasupra noastră, craterul larg deschis părea o gură uriaşă de fântână. Din locul în care ne aflam zăream desluşit cerul şi vedeam alergând norii răvăşiţi de vântul din apus, carc-şi târau până în vârful muntelui peticele neguroase. Asta arăta că norii nu sunt prea sus, fiindcă muntele se înălţa abia cu opt sute de picioare deasupra oceanului.

La o jumătate de oră după ultima ispravă a canadianului, ajunserăm din nou jos, pe malul interior. Aici creşteau lanuri întregi de mărar de mare, un fel de plantă mică din familia umbeliferelor, bună de gătit. Conseil culese câteva buchete. Dintre animale, am întâlnit mii de crustacei de toate soiurile, homari, crabi, palemoni, mysis şi nesfârşit de multe scoici şi ghiocuri.

Acolo se deschidea o peşteră minunată, pe al cărei nisip ne-am întins toţi trei cu plăcere. Focul lustruise pereţii smălţuiţi şi strălucitori ai peşterii, presăraţi în întregime cu pulbere de mica. Ned Land pipăia stâncă, încercând să-i măsoare grosimea, ceea ce m-a făcut să zâmbesc fără voie. Vorbind apoi despre veşnicele sale planuri de evadare, i-am dat canadianului o oarecare speranţă, spunându-i că Nemo n-a venit spre sud decât ca să-şi împrospăteze provizia de sodiu. N-ar fi fost de mirare ca Nautilus să pornească spre coastele Europei şi ale Americii, înlesnind astfel canadianului o nouă încercare de fugă. Stăteam tolăniţi de o oră în peştera aceea fermecătoare. Discuţia, care la început fusese aprinsă, lâncezea acum. Ne cuprinse moleşeala. Fiindcă n-aveam de ce să mă împotrivesc somnului, m-am lăsat în voia lui.

Deodată mă trezi vocea lui Conseil.

— Alarmă! Alarmă! strigă el.

— Ce s-a întâmplat? îl întrebai ridicându-mă pe jumătate.

— Năvăleşte apa peste noi!

Am sărit în picioare. Marea năvălea în peşteră ca un puhoi şi, fiindcă nu eram moluşte, trebuia, nici vorbă, să fugim, în câteva minute ne aflam la adăpost, pe vârful grotei.

— Ce-o fi asta? întrebă Conseil. Vreun fenomen nou?

— Nicidecum, prietene, îi răspunsei. E fluxul care era cât p-aci să ne prindă pe neaşteptate, ca pe eroul lui Walter Scott! Oceanul se umflă în afară şi, printr-o lege firească a echilibrului, creşte şi nivelul lacului. Ne-am ales numai cu o baie. Haidem pe Nautilus să ne schimbăm hainele!

Trei sferturi de oră mai târziu, plimbarea noastră în jurul lacului luă sfârşit şi ne urcarăm pe bord. Oamenii echipajului tocmai sfârşeau de cărat provizia de sodiu şi Nautilus ar fi putut pleca de îndată. Cu toate astea, căpitanul Nemo nu dădu nici un ordin. Aştepta oare să se înnopteze, ca să poată ieşi în taină prin trecătoarea submarină? Se prea poate. A doua zi dimineaţa, însă, Nautilus, părăsindu-şi portul, naviga în larg, la câţiva metri sub valurile Atlanticului.