Capitolul VI ARHIPELAGUL GRECESC.

A doua zi, 12 februarie, în zori, Nautilus se ridică la suprafaţa valurilor. Alergai într-un suflet pe punte. La trei mile spre sud se zăreau abia desluşit înălţimile Peluzei. Un curent ne purtase dintr-o mare într-alta. Dar tunelul acela, uşor de coborât, cred că era cu neputinţă de urcat.

Pe la ora şapte, Ned şi Conseil veniră să-mi ţină tovărăşie. Cei doi prieteni nedespărţiţi dormiseră liniştiţi, fără să se sinchisească de isprăvile lui Nautilus.

— Ei, domnule naturalist, mă întrebă canadianul, pe un ton oarecum ironic, cum e cu Mediterana?

— În clipa asta plutim pe apele ei, prietene Ned.

— Cum! strigă Conseil. Noaptea trecută…

— Da, noaptea trecută am străbătut în câteva minute istmul acela de nestrăbătut.

— Nu cred nimic, răspunse canadianul.

— Să ştii că greşeşti, meştere Land, i-am spus eu. Vezi coasta aceea joasă care se rotunjeşte spre sud? E coasta egipteană.

— Astea-s poveşti, domnule! ripostă încăpăţânatul canadian.

— Odată ce domnul spune, nu poate fi altfel! îl contrazise Conseil.

— Dealtfel, Ned, însuşi căpitanul Nemo mi-a făcut cinstea de a-mi împărtăşi tainele tunelului său şi am stat lângă el, în cabina cârmaciului, cât timp l-a condus pe Nautilus prin strâmtoarea aceea îngustă.

— Auzi. Ned? făcu Conseil.

— Dumneata, Ned, care ai ochii atât de buni, adăugai, ai putea zări uşor zăgazurile Port Said-ului, care se prelungesc în mare.

Canadianul se uită atent.

— În adevăr, aveţi dreptate, spuse el, iar căpitanul e un om şi jumătate. Iată-ne în Mediterana. Bun! Hai atunci să vorbim despre trebuşoara noastră, dar în aşa fel încât să nu ne audă nimeni.

Am înţeles unde voia să bată canadianul. M-am gândit că tot mai bine e să stăm de vorbă dacă are chef, aşa că ne-am tras toţi trei sub far, unde nu ne puteau ajunge stropii valurilor.

— Şi acum, Ned, te ascultăm. Ce ai să ne spui?

— Ce am eu de spus e foarte simplu, răspunse canadianul. Acum suntem în Europa; cer să plecăm de pe Nautilus, mai înainte ca toanele căpitanului Nemo să ne târască în fundul mărilor polare sau în Oceania.

Mărturisesc că discuţiile acestea cu Ned Land mă puneau totdeauna în mare încurcătură. N-aş fi vrut să fiu cât de cât o piedică a libertăţii tovarăşilor mei, dar, în acelaşi timp, nu simţeam deloc dorinţa să-l părăsesc pe căpitanul Nemo. Datorită lui şi aparatului său, îmi completam în fiecare zi studiile submarine şi-mi refăceam cartea despre adâncurile mărilor, la faţa locului. Voi mai găsi vreodată un asemenea prilej de-a cerceta minunile oceanului? Cu siguranţă că nu! Iată de ce nu mă puteam împăca cu gândul plecării de pe Nautilus înainte de a se fi împlinit ciclul cercetărilor noastre.

— Prietene Ned, l-am întrebat, mărturiseşte cinstit, te plictiseşti pe bord? îţi pare rău că soarta te-a aruncat în mâinile căpitanului Nemo?

Canadianul rămase câteva clipe tăcut.

— Să vă spun drept, îmi răspunse apoi, încrucişându-şi braţele pe piept, nu-mi pare rău de călătoria asta pe sub mări. Ba chiar voi fi totdeauna mulţumit că am făcut-o. Dar dacă am început-o, apoi odată trebuie s-o şi sfârşim, cel puţin aşa mi se pare.

— O vom sfârşi, Ned.

— Unde şi când?

— Unde? Habar n-am. Când? Nu ţi-aş putea spune, sau mai degrabă îmi închipui că se va sfârşi atunci când mările nu vor mai avea să ne arate nimic nou. Orice început trebuie să aibă şi un sfârşit pe lumea asta.

— Sunt de aceeaşi părere cu domnul, interveni Conseil, şi cred că s-ar putea ca, după ce vom fi cutreierat toate mările globului, căpitanul Nemo să îngăduie ca să ne luăm zborul.

— Să ne luăm zborul! strigă canadianul. Poate vrei să zici să ne zboare creierii!

— Să nu vorbim fără rost, meştere Land, spusei eu. N-avem de ce ne teme din partea căpitanului, dar nu împărtăşesc nici părerea lui Conseil. Cunoaştem tainele lui Nautilus şi nu cred că Nemo ar primi să le afle toată lumea numai pentru plăcerea de a ne da nouă drumul.

— Atunci, ce mai nădăjduiţi? întrebă canadianul.

— Că se vor ivi anumite împrejurări, pe care le vom putea folosi şi pe care va trebui să le folosim poate peste şase luni, tot atât de bine ca şi azi.

— He-he! făcu Ned Land. Şi unde o să fim mă rog peste şase luni, domnule naturalist?

— Poate aici, poate în China. Ştii că Nautilus e un alergător sprinten. Străbate oceanele aşa cum străbate o rândunică aerul sau un tren expres continentale. Nu ocoleşte mările umblate şi nu m-aş mira deloc dacă într-o bună zi s-ar apropia de coastele Franţei, ale Angliei sau ale Americii, de unde am putea încerca să fugim tot atât de bine ca şi de aici.

— Domnule Aronnax, răspunse canadianul, spusele dumneavoastră sunt greşite din capul locului. Vorbiţi mereu la viitor: «Vom fi acolo! Vom fi aici!» Eu, unul, vorbesc la prezent: «Suntem aici şi nu trebuie să pierdem prilejul».

Strâns în chingi de judecata lui Ned Land, simţeam cum îmi fuge pământul de sub picioare. Ce să-i mai spun, ca să-l trag de partea mea?

— Să ne închipuim, domnule,ceva imposibil, urmă Ned. Să ne închipuim, de pildă, că ar veni acum căpitanul Nemo şi v-ar oferi libertatea. Aţi primi-o?

— Nu ştiu, răspunsei.

— Şi dacă ar adăuga că a doua oară nu v-ar mai face hatârul acesta? Am rămas tăcut.

— Dar prietenul Conseil ce părere are? întrebă Ned Land.

— Prietenul Conseil, răspunse liniştit cel întrebat, n-are nimic de spus. E cu totul dezinteresat în chestiunea asta. Ca şi stăpânul său, ca şi prietenul său Ned, el e holtei. Nu-l aşteaptă acasă nici nevastă, nici copii, nici părinţi. Deoarece se află în slujba domnului profesor, gândeşte şi vorbeşte ca el şi, spre marea lui părere de rău, nu trebuie să vă bizuiţi pe el ca să aveţi majoritatea. De faţă sunt numai două persoane: domnul profesor, de o parte, şi Ned Land, de cealaltă. Acestea fiind zise, prietenul Conseil ascultă, şi-i gata să ia note.

Am zâmbit fără să vreau când am văzut în ce măsură îşi nimiceşte Conseil personalitatea. La drept vorbind, însă, canadianul putea să se bucure că nu-l are împotriva Iui.

— Atunci, domnule, zise Ned Land, fiindcă Conseil nu există, să discutăm numai noi doi. Eu am spus ce am avut de spus şi m-aţi auzit. Care vă este răspunsul?

Eram nevoit să ajung la o concluzie şi nu puteam suferi şiretlicurile.

— Prietene Ned, spusei, iată-mi răspunsul: dreptatea şi argumentele mele sunt slabe faţă de ale dumitale. Nu trebuie să ne bizuim pe bunăvoinţa căpitanului Nemo. Ar trebui să fie cu totul neprevăzător ca să ne redea libertatea. Pe de altă parte, pe noi, aceeaşi prevedere ne îndeamnă să folosim cel dintâi prilej ca să fugim de pe Nautilus…

— Bravo, domnule Aronnax! Astea zic şi eu că sunt cuvinte înţelepte.

— Numai că aş vrea să-ţi atrag atenţia asupra unui singur lucru: trebuie ca prilejul să fie serios, trebuie ca întâia noastră încercare de fugă să izbutească; dacă dă greş cumva, nu mai găsim al doilea prilej, iar căpitanul Nemo n-are să ne-o ierte niciodată.

— Asta e cât se poate de drept! răspunse canadianul. Dar e acelaşi lucru dacă încercăm să fugim peste doi ani sau peste două zile. Deci problema rămâne aceeaşi: dacă împrejurările ne sunt prielnice, trebuie să le folosim.

— Ne-am înţeles! Şi acum te-aş ruga să-mi spui, Ned, ce înţelegi prin împrejurări prielnice?

— De pildă, dacă Nautilus s-ar apropia într-o noapte întunecoasă de ţărmul european.

— Ai încerca să scapi, înotând?

— Da, dacă ţărmul ar fi de ajuns de aproape şi dacă vasul ar pluti la suprafaţa apei; nu, însă, dacă ţărmul ar fi departe şi vasul la adâncime.

— Şi în cazul acesta?

— Atunci aş încerca să pun mâna pe luntre. Mă pricep s-o conduc. Ne suim în ea, dăm drumul şuruburilor şi ne ridicăm la suprafaţă, fără ca măcar pilotul, care stă în partea de dinainte a vasului, să bage de seamă că am şters-o.

— Bine, Ned! Pândeşte deci prilejul ăsta, dar nu uita că dacă dăm greş suntem pierduţi.

— N-am să uit, domnule Aronnax.

— Şi acum, Ned, vrei să ştii tot ce cred eu despre planul dumitale?

— Fireşte, domnule.

— Ei bine, îmi închipui – nu spun nădăjduiesc – îmi închipui că prilejul despre care vorbeşti n-are să se ivească niciodată.

— Şi de ce. mă rog?

— Pentru că Nemo ştie prea bine că vom încerca să ne eliberăm, aşa că va fi cu ochii în patru, mai cu seamă când vom ajunge pe lângă ţărmul european.

— Sunt de aceeaşi părere cu domnul! spuse Conseil.

— Vom vedea! se împotrivi Ned Land, scuturând îndârjit din cap.

— Şi acum, Ned, să ne oprim aici. Nici un cuvânt mai mult. În ziua când vei fi gata, dă-ne de veste şi te urmăm. Mă bizui cu totul pe dumneata.

Astfel se sfârşi o discuţie care avea să aibă mai târziu urmări dintre cele mai grave. Trebuie să arăt acum că faptele părură să adeverească prevederile mele, spre marea deznădejde a canadianului. N-avea oare căpitanul Nemo încredere în noi sau voia doar să se ferească de numeroasele nave ale tuturor naţiunilor, care brăzdau Mediterana?

N-aş putea spune; dar Nautilus pluti aproape tot timpul sub apă şi departe de ţărmuri, când ridicându-se la suprafaţă, atât cât să se ivească deasupra valurilor numai cabina pilotului, când scufundându-se la adâncimi mari; între Arhipelagul grecesc şi Asia Mică n-am dat de fund nici la două mii de metri.

N-aş fi ştiut că trecem pe lângă insula Carpathos, una din Sporade, dacă Nemo nu mi-ar fi arătat cu degetul un punct de pe hartă, amintindu-mi cunoscutul vers al lui Vergiliu:

Est în Carpathio Neptuni gurgite vates.

Coeruleus{19}.

Situată între Rodos şi Creta, insula aceasta, numită astăzi Scarpanto, se spune că a fost odinioară sălaşul lui Proteu, bătrânul păstor al turmelor lui Neptun. Prin ferestrele salonului n-am putut vedea decât temeliile ei de granit.

A doua zi, 14 februarie, mă hotărâi să-mi petrec câteva ore studiind peştii din arhipelag. Nu ştiu însă din ce pricină obloanele rămaseră închise. Determinând poziţia lui Nautilus, băgai de seamă că se îndrepta spre Candia, vechea insulă Creta. În clipa îmbarcării mele pe Abraham Lincoln, locuitorii acestei insule se ridicaseră de la mic la mare împotriva despotismului turcesc. Dar ce urmări avusese răscoala nu puteam şti, şi nici căpitanul Nemo, care n-avea nici o legătură cu uscatul, n-ar fi putut să mi-o spună.

De aceea, seara, când am rămas numai noi doi în salon, n-am pomenit nici o vorbă despre răscoală. Dealtminteri, căpitanul părea tăcut, îngrijorat. Apoi, împotriva obiceiului, el porunci să se deschidă ambele obloane ale salonului şi, mergând de la o fereastră la alta, cercetă cu atenţie apele. Cu ce scop? Nu puteam ghici; aşa că, văzând cum stau lucrurile, începui să studiez peştii care mi se perindau prin faţa ochilor. Nu-mi puteam desprinde privirea de la minunile mărilor când, deodată, am fost izbit de o apariţie cu totul neaşteptată.

Din mijlocul apelor se ivi un om, un scufundător, purtând la cingătoare o pungă de piele. Nu era un trup dus de valuri, ci un om viu care înota voiniceşte, dispărând din când în când ca să respire la suprafaţă şi scufundându-se apoi din nou.

M-am întors tulburat spre căpitanul Nemo.

— Un om, un naufragiat! strigai eu. Trebuie să-l salvăm cu orice preţ.

Căpitanul se apropie de fereastră, fără să-mi răspundă. Omul se apropiase şi ne privea, cu faţa lipită de geam.

Spre marea mea uimire, căpitanul Nemo îi făcu un semn. Scufundătorul îi răspunse mişcându-şi mâna, apoi se ridică la suprafaţa mării şi nu se mai ivi.

— Nu vă neliniştiţi, îmi răspunse căpitanul. E Nicolai, de la Capul Matapan, poreclit Peştele. E binecunoscut în toate Cicladele ca un scufundător fără pereche! Trăieşte mai mult în apă, unde se simte mai în elementul său decât pe pământ, umblând neîncetat de la o insulă la alta, până la Creta.

— Îl cunoaşteţi, domnule căpitan?

— De ce nu, domnule Aronnax?

După acest schimb de cuvinte, căpitanul Nemo se îndreptă spre un dulap de lângă fereastra stânga a salonului. În apropierea acelui dulap se afla un cufăr legat în cercuri de fier, pe al cărui capac era prinsă o placă de aramă cu iniţiala lui Nautilus şi cu deviza: Mobilis în mobile.

Fără să pară stânjenit de faptul că mă aflam acolo, căpitanul deschise dulapul, care semăna cu o casă de bani. Înăuntrul lui se aflau numeroase lingouri de aur.

De unde venea metalul acela preţios, care reprezenta o sumă uriaşă? De unde culesese căpitanul atâta bogăţie şi ce voia să facă cu aurul?

Priveam fără să scot un cuvânt. Căpitanul Nemo luă una câte una bucăţile de metal şi le aşeză cu grijă în cufăr, până ce îl umplu. Am socotit că pusese acolo peste o mie kilograme de aur, adică cinci milioane de franci. Închizând cu grijă cufărul, căpitanul scrise pe capac o adresă în greaca modernă, după cât mi-am dat seama. El apăsă apoi pe un buton, al cărui fir făcea legătura cu postul echipajului. Patru oameni intrară îndată în salon şi împinseră cu greu cufărul afară. Am auzit apoi cum îl urcau pe scara de fier cu ajutorul macaralei. În clipa aceea, căpitanu] Nemo se întoarse spre mine:

— Aţi spus ceva, domnule profesor? mă întrebă el.

— Nu, nimic, domnule căpitan.

— Atunci daţi-mi voie să vă urez noapte bună! Şi părăsi salonul.

Vă închipuiţi cât de nedumerit m-am întors în camera mea. Zadarnic am încercat să dorm. Căutam să fac o legătură între apariţia scufundătorului şi cufărul plin de aur. Curând simţii, după legănarea vasului, că Nautilus se ridică la suprafaţă. Urmă un zgomot de paşi pe punte. Am înţeles că dezlegau luntrea şi o lăsau pe apă. Ea izbi o clipă învelişul lui Nautilus, apoi se făcu tăcere.

Două ore mai târziu, aceleaşi zgomote şi aceleaşi tropăituri răsunară din nou. Luntrea fu ridicată şi potrivită în găoacea ei, după care Nautilus se scufundă iar.

Aşadar, milioanele fuseseră trimise cuiva. În care punct al continentului? Cui le trimisese căpitanul Nemo?

A doua zi am povestit lui Conseil şi canadianului întâmplările din timpul nopţii care-mi stârniseră atât de mult curiozitatea. Tovarăşii mei fură la fel de nedumeriţi.

— De unde o fi luând atâtea milioane? se minună canadianul. La asta nu puteam să dau nici un răspuns. După dejun m-am dus să lucrez în salon. Mi-am scris însemnările până la cinci seara. Atunci – poate datorită unei stări personale – mi s-a părut că e atât de cald, încât a trebuit să-mi scot haina de byssus. Nu puteam înţelege de unde venea atâta căldură, căci nu ne aflam la latitudini înalte. Şi apoi, atâta timp cât Nautilus se afla sub apă, nu puteau avea loc schimbări de temperatură. M-am uitat la manometru. Arăta o adâncime de şaizeci de picioare, pe care căldura atmosferică n-ar fi putut să o atingă.

Am lucrat mai departe, dar căldura creştea din ce în ce, devenind de nesuferit.

«Nu s-o fi aprins ceva pe bordul vasului?» mă întrebai. Tocmai voiam să ies din salon, când intră căpitanul Nemo. Se apropie de termometru şi, după ce îl cercetă, se întoarse spre mine:

— Patruzeci şi două de grade, zise el.

— Văd, căpitane, răspunsei eu, şi dacă mai creşte căldura, s-a isprăvit cu noi.

— Ei, domnule profesor, căldura n-are să mai crească dacă n-o să vrem noi.

— Puteţi s-o micşoraţi când vreţi?

— Nu, dar pot să mă îndepărtez de focarul care o produce.

— E un focar în afară?

— Fireşte. Plutim într-un curent de apă clocotită.

— E cu putinţă? strigai eu.

— Priviţi!

Obloanele se dădură în lături şi în faţa ochilor mei se ivi marea, în întregime albă. O pâclă de vapori sulfuroşi se desfăşura în mijlocul valurilor, care clocoteau ca apa dintr-un cazan. Mi-am sprijinit mâna pe geam, dar era atât de fierbinte, încât a trebuit să mi-o retrag numaidecât.

— Unde ne aflăm? am întrebat.

— Aproape de insula Santorin, domnule profesor; mai exact, în canalul care desparte Nea-Kamenni de Palea-Kamenni. Am vrut să vă arăt priveliştea neobişnuită a unei erupţii submarine.

— Credeam că a luat sfârşit formarea acestor noi insule, răspunsei eu.

— Nimic încă n-a luat sfârşit pe meleagurile astea vulcanice, îmi răspunse căpitanul Nemo, şi globul nostru e veşnic frământat aici de focuri lăuntrice. După Pliniu şi Cassiodor, în anul nouăsprezece al erei noastre a apărut o insulă nouă, Theia cea sfântă, chiar în locul pe care s-au format de curând insuliţele acestea. Apoi ea s-a prăbuşit într-o bună zi sub valuri, ca să se ivească din nou în anul şaizeci şi nouă şi să se prăbuşească pentru a doua oară. Din vremurile acelea şi până în zilele noastre activitatea plutonică a fost întreruptă. Dar la 3 februarie 1866, o nouă insuliţă, numită insula George, răsări în mijlocul unui nor sulfuros lângă Nea-Kamenni, cu care se uni în a şasea zi a aceleiaşi luni. După 7 zile, la 13 februarie, apăru insuliţa Aphroessa, lăsând un canal de 10 metri între ea şi Nea-Kamenni. Eram în apele acelea când s-a produs fenomenul, aşa că i-am putut observa toate fazele. Insuliţa Aphroessa, de formă rotundă, avea un diametru de 300 de picioare, alcătuită fiind din lavă neagră, sticloasă, amestecată cu bucăţi de feldspat. În sfârşit, la 10 martie, se ivi lângă Nea-Kamenni încă o insulă, şi mai mică, numită Reka; de atunci, cele trei insuliţe, unite laolaltă, formează o singură insulă.

— Şi canalul în care ne aflăm acum? întrebai eu.

— Iată-l! răspunse căpitanul Nemo, arătându-mi o hartă a arhipelagului. Vedeţi, am însemnat aici şi insuliţele cele noi.

— Dar canalul se va astupa oare cândva?

— S-ar putea, domnule Aronnax, fiindcă din 1866 au mai apărut opt insuliţe de lavă, în faţa portului Sf. Nicolae de pe Palea-Kamenni. E deci limpede că Nea şi Pălea au să se unească în curând. Dacă în mijlocul Pacificului insulele sunt formate de infuzori, aici ele iau naştere datorită fenomenelor eruptive. Iată, domnule, ce se petrece sub valuri.

M-am întors spre fereastră. Nautilus nu mai înainta. Căldura devenise de nesuferit. Marea se colorase din alb în roşu, datorită unor săruri de fier care se aflau acolo din belşug. Cu toate că salonul se închidea ermetic, înăuntru pătrunsese un miros nesuferit de pucioasă şi zăream flăcări purpurii, a căror strălucire întuneca lumina electrică.

Eram transpirat din cale-afară, mă înăbuşeam, simţeam că încep să fierb. Da, simţeam cu adevărat că fierb!

— Nu mai putem rămâne în apa asta clocotită, i-am spus căpitanului.

— Nu, n-ar fi prudent, îmi răspunse netulburat Nemo. Căpitanul dădu ordin şi Nautilus viră, îndepărtându-se de cuptorul pe care nu-l putea înfrunta. Un sfert de oră mai târziu, respiram deasupra valurilor.

Atunci m-am gândit că dacă Ned Land ar fi ales meleagurile acelea să fugim, n-am fi scăpat cu viaţă din marea de foc!

A doua zi, la 16 februarie, Nautilus ieşi din bazinul care atinge adâncimi de trei mii de metri între Rodos şi Alexandria şi, trecând prin faţa insulei Cerigo, părăsi Arhipelagul grecesc, după ce înconjurase Capul Matapan.