Capitolul VII MEDITERANA ÎN PATRUZECI ŞI OPT DE ORE.

Mediterana, cea mai albastră dintre mări, împrejmuită de portocali, aloeşi, cactuşi şi pini maritimi, îmbălsămată de parfumul mirţilor, mărginită de munţi măreţi, binecuvântată cu un aer limpede şi străveziu, dar frământată veşnic de focurile dinăuntrul pământului, este un adevărat câmp de bătălie, pe care Pluton şi Neptun se luptă încă pentru împărţirea lumii. Pe ţărmurile şi pe apele ei, spunea Michelet, omul se căleşte trăind într-una din cele mai sănătoase clime de pe faţa pământului.

Dar, oricât de frumoasă ar fi fost, n-am putut să arunc decât o privire fugară asupra acestei mări, care se întinde pe o suprafaţă de două milioane de kilometri pătraţi. Nici de cunoştinţele căpitanului Nemo nu m-am putut folosi, pentru că omul acesta misterios nu se arătă deloc în tot timpul drumului. Nautilus a mers cu cea mai mare viteză, parcurgând pe sub valurile mării şase sute de leghe în patruzeci şi opt de ore. Plecaţi din apropierea ţărmului grecesc în dimineaţa zilei de 16 februarie, în zori, am trecut prin Strâmtoarea Gibraltar.

Se vedea cât de colo că Mediterana, închisă între ţărmuri de care nu voia să se apropie, îi era nesuferită căpitanului Nemo. Valurile şi vânturile ei îi stârneau prea multe amintiri, dacă nu chiar păreri de rău. Aici nu se putea mişca în voie ca în largul oceanelor şi Nautilus se simţea la strâmtoare între malurile apropiate ale Africii şi Europei.

Din pricina asta am mers cu o viteză de douăzeci şi cinci de mile pe oră. E lesne de înţeles cât de necăjit a fost Ned Land, care se văzu silit să lase baltă planurile sale de fugă. De luntre nu se putea folosi, fiindcă ar fi fost târâtă de curent cu doisprezece până la treisprezece metri pe secundă. Să-l părăseşti pe Nautilus în asemenea împrejurări era ca şi cum ai fi vrut să te arunci din mersul unui tren în plină viteză, încercare deosebit de primejdioasă. Dealtfel, aparatul nostru nu ieşea la suprafaţă decât noaptea, ca să-şi împrospăteze provizia de aer, şi se orienta numai după busolă şi după indicatorul de viteză.

N-am văzut deci în Mediterana decât ceea ce zăreşte călătorul unui tren expres din priveliştea care-i fuge pe dinaintea ochilor, adică zările îndepărtate, fiindcă ceea ce era aproape de noi se pierdea cu viteza unui fulger. Totuşi, Conseil şi cu mine am putut privi câţiva peşti din Mediterana, din cei ce se puteau menţine o vreme pe lângă Nautilus, datorită puterii înotătoarelor. Şi dacă n-am fost în stare să urmăresc toate speciile comune oceanului Atlantic şi Mării Mediterane, aceasta se datoreşte doar uriaşei viteze cu care străbătea Nautilus aceste ape îmbelşugate.

Dintre mamiferele marine, cred că am recunoscut în dreptul Adriaticei vreo doi, trei caşaloţi cu înotătoare dorsale, din genul fizeterelor, câţiva delfini din genul globicefalilor, specifici Mediteranei, având partea de dinainte a capului vărgată cu linioare deschise, şi o duzină de foce cu pântecele alb şi blana neagră, cunoscute sub denumirea de călugări şi având în adevăr înfăţişarea unor călugări dominicani, lungi de vreo trei metri.

La rândul său, Conseil credea că a zărit şi o broască ţestoasă lată de şase picioare, împodobită cu trei rânduri de creste ascuţite, aşezate de-a lungul spinării. Îmi părea rău că n-am văzut această reptilă, căci, după descrierea lui Conseil, trebuia să fi fost un «luth», specie rară.

Cât despre zoofite, am putut admira în treacăt un splendid exemplar portocaliu care se agăţase de geamul de la babord; era ca un filament lung ce se desfăcea în nenumărate rămurele, terminate la vârf cu cea mai fină dantelă împletită vreodată de rivalele păianjenilor. Din păcate n-am putut pescui acel exemplar şi desigur că n-aş fi putut vedea nici un zoofit mediteranean dacă în seara zilei de 16 februarie Nautilus n-ar fi încetinit viteza. Şi iată în ce împrejurări:

Treceam atunci printre Sicilia şi coasta Tunisului, în spaţiul îngust dintre Capul Bon şi Strâmtoarea Messina, unde fundul mării se ridică aproape dintr-o dată. Aici s-a format o adevărată creastă, deasupra căreia sunt numai 17 metri de apă, în timp ce de-o parte şi de alta a crestei adâncimea ajunge la 70 de metri. Nautilus a fost silit să manevreze cu băgare de seamă, ca să nu se izbească de bariera submarină. Îi arătai lui Conseil, pe harta Mediteranei, locul unde se afla reciful.

— Dacă nu vă e cu supărare, seamănă foarte bine cu un istm care leagă Europa de Africa, observă Conseil.

— Da, băiete, îi răspunsei eu, reciful închide toată Strâmtoarea Libiei; sondajele lui Smith au dovedit că odinioară continentele erau unite între Capul Boco şi Capul Furina.

— Aşa cred şi eu, întări Conseil.

— Să ştii, adăugai eu, că între Gibraltar şi Ceuta mai există o barieră asemănătoare care, în timpurile geologice, închidea în întregime Mediterana.

— Şi dacă vreo erupţie vulcanică va ridica într-o bună zi aceste două bariere deasupra valurilor? întrebă Conseil.

— Aşa ceva nu se poate întâmpla, dragul meu. Între timp, Conseil se apucase să studieze liniştit fundul ridicat al mării, pe care Nautilus, mergând cu viteză redusă, aproape că îl atingea.

După ce trecu de ridicătura din strâmtoarea Libiei, Nautilus îşi reluă viteza obişnuită în apele adânci. În noaptea de 16 spre 17 februarie am intrat în al doilea bazin mediteranean, a cărui adâncime maximă atinge trei mii de metri. Alunecând sub impulsul elicei pe planurile lui înclinate. Nautilus se scufundă până la ultimele straturi ale mării.

Aici, în locul minunilor naturale, adâncurile îmi dezvăluiră privelişti tulburătoare şi groaznice. Străbăteam regiunea cea mai bogată în naufragii din Mediterana. De pe coasta algeriană până pe ţărmurile Provenţei, nenumărate nave s-au scufundat, nenumărate corăbii au dispărut! Mediterana nu-i decât un lac în comparaţie cu Pacificul, dar e un lac cu toane, cu valuri schimbătoare, când blajine şi binevoitoare, când furioase, frământate, răscolite de vânturi, sfărâmând cele mai puternice corăbii, cu lovituri dese de valuri.

Astfel, în timpul scurtei noastre plimbări la mari adâncimi, am văzut zăcând pe fund, năpădite de corali sau numai învelite într-o pojghiţă de rugină, ancore, tunuri, obuze, bucăţi de fier, braţe de elice, părţi de maşini, coşuri sfărâmate, cazane sparte, apoi schelete de corăbii, unele drepte, altele răsturnate, plutind între două straturi de apă.

Corăbiile acelea scufundate pieriseră fie ciocnindu-se unele de altele, fie izbindu-se de vreo stâncă de granit. Am văzut unele care căzuseră drept în jos, cu catargele ţepene, cu pânzele şi funiile întărite de ape. Păreau ancorate într-o uriaşă radă străină, aşteptând momentul plecării. Când Nautilus trecea printre ele, învăluindu-le în luminile sale electrice, corăbiile păreau gata să-l salute, ridicându-şi pavilioanele şi trimiţându-ne numărul lor de ordine! Dar numai tăcerea de moarte stăruia prin acele meleaguri ale nenorocirii.

Pe măsură ce ne apropiam de Gibraltar, fundul mării era tot mai plin de rămăşiţe înfiorătoare. Ţărmurile Africii şi ale Europei se strâng unul lângă altul şi, în spaţiul strâmt, ciocnirile sunt foarte dese. Am văzut acolo o mulţime de carene de fier, ruini fantastice de vapoare, unele culcate, altele în picioare, ca nişte animale uriaşe. Unul dintre ele, cu flancurile deschise, cu coşul strâmb, cu roţi din care nu mai rămăsese decât scheletul, cu cârma atârnând numai de un lanţ de fier, cu inscripţia de pe pupa roasă de sărurile marine, avea o înfăţişare cumplită. Câte vieţi distruse în naufragiu, câte victime înecate sub valuri! O mai fi supravieţuit oare vreun marinar, ca să povestească groaznica nenorocire, sau numai valurile singure au păstrat taina naufragiului?

Nu ştiu de ce îmi trecu prin gând că vasul acesta îngropat în mare trebuie să fie Atlas, dispărut fără urmă de vreo 20 de ani şi de care nu s-a mai auzit niciodată! Ce sinistră istorie s-ar putea scrie despre fundul Mediteranei, acest întins cimitir unde atâtea bogăţii s-au pierdut, unde atâtea victime şi-au găsit moartea! În tot acest timp, Nautilus, sprinten şi nepăsător, trecea în plină viteză prin mijlocul ruinelor. În ziua de 18 februarie, spre ora trei dimineaţa, ne aflam în faţa Strâmtorii Gibraltar.

Există acolo doi curenţi: unul superior, cunoscut de multă vreme, care aduce apele oceanului în bazinul Mediteranei, şi altul, un contra-curent, inferior, a cărui existenţă a fost dovedită de curând pe cale logică. În adevăr, volumul apelor Mediteranei, care sporeşte necontenit datorită valurilor Atlanticului şi fluviilor pe care le primeşte, ar trebui să crească an de an, dat fiind că evaporaţia nu e îndestulătoare ca să restabilească echilibrul. Or, fiindcă nu se întâmplă aşa, s-a ajuns la concluzia că trebuie să existe un curent inferior, care prin strâmtoarea Gibraltar varsă în Atlantic prisosul apelor Mediteranei.

Contracurentul acesta există. De el s-a folosit Nautilus ca să înainteze cu repeziciune prin strâmtoare. Am întrezărit o clipă minunatele ruine ale Templului lui Hercule, scufundat, după spusele lui Pliniu şi Avienus, odată cu insula pe care fusese clădit, şi câteva minute mai târziu pluteam pe valurile Atlanticului.