Capitolul XI MAREA SARGASELOR.

Direcţia lui Nautilus nu se schimbase. Prin urmare, orice nădejde de a ne reîntoarce spre mările europene trebuia lăsată la o parte, până una, alta. Căpitanul Nemo mergea întins către sud. Unde ne ducea? Nici nu îndrăzneam să mă gândesc. În ziua aceea. Nautilus străbătu o regiune ciudată a Oceanului Atlantic. Nu există om care să nu fi auzit despre existenţa marelui curent de apă caldă, cunoscut sub numele de Golf-Stream. După ce iese din canalele Floridei, curentul se îndreaptă spre Spitzberg; dar înainte de a pătrunde în Golful Mexic, cam pe la 44° latitudine nordică, el se desparte în două braţe: cel principal porneşte spre coastele Irlandei şi ale Norvegiei, pe când cel de-al doilea coteşte spre sud, la înălţimea insulelor Azore; apoi, lovind ţărmurile africane şi descriind un oval alungit, se întoarce către insulele Antile.

Acest al doilea braţ – care-i mai degrabă o salbă decât un braţ – înconjură cu inelele lui de apă caldă o porţiune din Atlantic, rece, liniştită şi nemişcată, care poartă numele de Marea Sargaselor şi care formează un adevărat lac în mijlocul oceanului. Pentru a face înconjurul mării acesteia, apele marelui curent au nevoie de nu mai puţin decât trei ani.

La drept vorbind. Marea Sargaselor acoperă toată partea scufundată a Atlantidei. Unii autori au fost chiar de părere că ierburile numeroase cu care este împânzită sunt smulse din câmpiile vechiului continent. Totuşi s-ar putea ca ierburile acestea, alge şi fucus, să fie smulse de pe ţărmurile Europei şi Americii şi târâte până acolo de Golf-Stream. Acesta a fost unul din motivele care îl făcură pe Columb să bănuiască existenţa unui nou continent. Odată ajunse în Marea Sargaselor, corăbiile acestui îndrăzneţ călător au înaintat cu greu printre ierburi, fiind silite să se oprească uneori, spre marea spaimă a echipajelor, şi astfel traversarea acestei mări dură trei săptămâni.

Aceasta era regiunea în care naviga Nautilus, o adevărată livadă, un covor de alge, de fucus-natans, de struguri tropicali, atât de des şi de compact, încât orice vas cu greu îl putea străpunge. De aceea, căpitanul Nemo, care nu voia să vâre elicea în maldărul acela de ierburi, se ţinu la câţiva metri adâncime sub valuri.

Numele de Sargase vine de la cuvântul spaniol «sargazzo» care înseamnă varec, adică un soi de iarbă de mare. Din iarba aceasta, numită şi varec-plutitor, e făcută cea mai mare parte a bancului uriaş. După savantul Maury, autorul lucrării «Geografia fizică a globului», iată din ce pricină se adună hidrotitele acestea în bazinul liniştit al Atlanticului: «Explicaţia ce s-ar putea da, spune el, pare să reiasă dintr-o experienţă cunoscută de toată lumea. Dacă se pun într-un vas bucăţele de plută sau nişte corpuri plutitoare şi se dă apei din vas o mişcare circulară, se va vedea că bucăţelele împrăştiate se adună laolaltă în centrul suprafeţei lichide, adică în punctul cel mai liniştit. În fenomenul de care ne ocupăm, vasul este Atlanticul, Golf-Stream-ul este curentul circular, iar Marea Sargaselor e punctul central în care se adună corpurile plutitoare». Împărtăşesc părerea lui Maury şi am putut să studiez fenomenul în mediul acesta special, în care rareori pătrund navele. Deasupra noastră pluteau tot felul de corpuri îngrămădite printre ierburile cafenii, trunchiuri de copaci smulse din Anzi sau din Munţii Stâncoşi şi cărate de Amazon sau Mississippi, numeroase epave, resturi de tălpoaie de corăbii, din carene şi din învelişuri atât de îngreuiate de scoici şi crustacei, încât nu se mai puteau ridica la suprafaţa oceanului.

Toată ziua de 22 februarie o petrecurăm în Marea Sargaselor, în care peştii amatori de plante acvatice şi de crustacei găsesc hrană din belşug. A doua zi oceanul îşi reluă înfăţişarea lui obişnuită.

Începând de la 23 februarie şi până la 12 martie, timp de nouăsprezece zile, Nautilus naviga în mijlocul Atlanticului, ducându-ne cu o viteză constantă de o sută de leghe în douăzeci şi patru de ore. Nu mai încăpea îndoială că Nemo voia să-şi ducă la îndeplinire programul submarin şi că, pentru aceasta, se gândea să revină în mările australe ale Pacificului, după ce ar depăşi Capul Horn.

Aşadar, temerile lui Ned Land fuseseră îndreptăţite. În apele acestea atât de întinse, în care insulele lipsesc, nici vorbă nu putea fi să fugim de pe bord; pe de altă parte, n-aveam cum să ne împotrivim voinţei căpitanului. Singurul lucru pe care-l puteam face era să ne supunem; dar nădăjduiam să ajungem prin convingere la ceea ce forţa sau viclenia nu ne puteau duce. Poate că la sfârşitul călătoriei, căpitanul Nemo se va învoi să ne redea libertatea, dacă îi vom jura să nu-i destăinuim existenta… Jurământul ni l-am fi ţinut cu cinste. Dar lucrurile acestea anevoioase trebuiau discutate mai întâi cu căpitanul. Cum va primi Nemo cererea noastră de a ne reda libertatea? Nu ne spusese el însuşi de la început, destul de limpede, că era silit să ne oprească pentru totdeauna pe bordul lui Nautilus ca să poată fi păstrat secretul vieţii sale? Faptul că tăcusem timp de patru luni nu însemna oare că suntem de aceeaşi părere cu el? Şi dacă am aduce din nou vorba despre toate acestea, nu i-am trezi anumite bănuieli care ne-ar putea zădărnici planurile, dacă mai târziu ni se va ivi vreun prilej potrivit ca să le reluăm? Cântăream şi răsuceam în minte toate întrebările acestea şi apoi i le puneam lui Conseil, care era la fel de încurcat ca şi mine. Pe scurt, cu toate că nu mă descurajez uşor, îmi dădeam seama că nădejdea de a-mi revedea semenii trebuia să-mi scadă din zi în zi, mai cu seamă acum, când căpitanul Nemo gonea plin de îndrăzneală spre sudul Atlanticului. În cursul acestor nouăsprezece zile de călătorie nu s-a petrecut nimic deosebit. Pe căpitan îl vedeam rar: lucra. În bibliotecă găseam adesea cărţi deschise, mai ales cărţi de ştiinţe naturale. Răsfoise şi lucrarea mea asupra fundurilor submarine, făcând numeroase note marginale, câteodată în contrazicere cu teoriile şi sistemele mele. Căpitanul însă se mulţumea să-mi limpezească în felul acesta lucrarea şi numai rareori stăteam de vorbă amândoi. Uneori auzeam răsunând sunetele melancolice ale orgii la care cânta cu multă căldură, dar asta se întâmpla numai noaptea, în întunericul cel mai deplin, atunci când Nautilus adormea în adâncurile oceanului. În timpul acestei perioade a călătoriei navigam zile întregi la suprafaţa apei. Marea era cu totul pustie; abia câteva corăbii cu pânze, în drum spre Indii, se îndreptau spre Capul Bunei Speranţe. Într-o zi ne-a urmărit o balenieră, care fără doar şi poate că ne lua drept o balenă uriaşă, de mare preţ. Dar căpitanul Nemo, nedorind ca bieţii oameni să-şi piardă timpul şi să se ostenească degeaba, a încheiat vânătoarea cufundându-se sub apă. Întâmplarea aceasta păru că-l interesează foarte mult pe Ned Land. Cred că nu mă înşel spunând că bravului canadian trebuie să-i fi părut tare rău că pescarii n-au izbutit să ucidă cu cangea cetaceul nostru de tablă.

Peştii observaţi de Conseil şi de mine în răstimp erau cam aceiaşi pe care îi studiasem şi mai înainte, la alte latitudini. Mai deosebiţi au fost doar câţiva reprezentanţi ai fiorosului gen de cartilaginoşi care se împart în trei subgenuri, numărând nu mai puţin de treizeci şi două de specii: rechini dungaţi, lungi de cinci metri, cu capul turtit şi mai lat decât corpul, cu înotătoarele codale rotunjite; rechinii aceştia au pe spate dungi mari negre, paralele şi longitudinale; erau apoi rechini cenuşii, având şapte deschideri branhiale şi înzestraţi cu o singură înotătoare dorsală, aşezată aproape de mijlocul corpului.

Am întâlnit de asemenea şi câini de mare, peşti grozavi de lacomi. Avem tot dreptul să ne îndoim de povestirile pescarilor, dar iată ce ne spun ei: Odată s-a găsit în corpul unui astfel de animal un cap de bivol şi un viţel întreg. Într-un altul s-au găsit doi thoni şi un marinar în uniformă, în altul un soldat cu sabie la şold şi, în sfârşit, în alt exemplar au dat peste un cal, cu călăreţ cu tot. La drept vorbind, toate astea nu prea sunt de crezut. E însă adevărat că niciunul din aceste animale nu s-a lăsat prins în năvoadele lui Nautilus, aşa că n-am putut să le verific lăcomia.

Turme nebunatice de delfini ne însoţiră zile de-a rândul. Înotau câte cinci, şase laolaltă, vânând în haite ca lupii în câmpie. Se pare că sunt la fel de lacomi ca şi câinii de mare, dacă e să dăm crezare unui profesor din Copenhaga care a scos din stomacul unui delfin treisprezece marsuini şi cincisprezece foci. E drept că delfinul acela aparţinea unei specii de giganţi, cu o lungime de mai bine de douăzeci şi patru de picioare. Familia aceasta de delfini cuprinde zece genuri şi cei pe care-i vedeam aparţineau genului delfinoringilor, cu botul foarte îngust, de patru ori mai lung decât capul. Corpul lor, lung de trei metri, e negru pe spinare, iar pe burtă sunt de culoare albă-trandafirie, presărată cu pete mici şi rare. În mările acestea mai există nişte peşti din ordinul acantopterigienilor, familia scenoizilor. Unii autori – mai mult poeţi decât naturalişti – pretind că aceşti peşti cântă melodios şi că vocile lor alcătuiesc un concert pe care nici un cor de voci omeneşti nu l-ar egala. Nu pot să contrazic asemenea afirmaţii, dar aceşti peşti nu ne-au făcut nici o serenadă, fapt pe care nu pot decât să-l regret.

Până la urmă, Conseil a clasat şi o mulţime de peşti zburători, pe care delfinii îi vânau cu o dibăcie neîntrecută. O asemenea vânătoare e cât se poate de interesantă. Oricât de departe ar fi încercat să zboare, oriîncotro s-ar fi îndreptat, chiar dacă ar fi sărit pe deasupra lui Nautilus, bieţii peşti nimereau totdeauna în botul deschis al delfinului, care aştepta gata să-i înhaţe. Printre peştii aceştia, Conseil a notat pirapezii, un fel de rândunele de mare, cu gura luminoasă, care în timpul nopţii, lăsând dâre de foc în aer, se aruncă în apele întunecoase ca nişte stele căzătoare.

Aşa s-a desfăşurat călătoria noastră până în ziua de 13 martie, când Nautilus a făcut mai multe sondaje pe care le-am urmărit cu toată atenţia.

Până atunci străbătusem aproape treisprezece mii de leghe de la punctul nostru de plecare, din mările de sus ale Pacificului. Ne aflam la 45° 37' latitudine sudică şi 37° 53' longitudine vestică. Eram pe aceleaşi meleaguri în care căpitanul Denham de pe Herald a desfăşurat paisprezece mii de metri de sondă, fără să dea de fund. Tot aici locotenentul Parker de pe fregata americană Congress nu putuse atinge solul submarin nici la cincisprezece mii o sută patruzeci de metri.

Căpitanul Nemo hotărî să-l cufunde pe Nautilus la cea mai mare adâncime, ca să controleze sondajele de care am pomenit. M-am pregătit să-mi notez rezultatele experienţei. Obloanele salonului s-au deschis şi au început manevrele de cufundare spre regiunile acelea nemaipomenit de adânci.

E lesne de închipuit că nu putea fi vorba de cufundare prin umplerea rezervoarelor, pentru că nu era sigur dacă ele ar fi sporit îndeajuns greutatea specifică a lui Nautilus. Dealtfel, la urcare, suprasarcina de apă ar fi trebuit înlăturată şi pompele n-ar fi fost destul de puternice ca să învingă presiunea exterioară.

Căpitanul Nemo hotărî să atingă fundul oceanului coborând într-o diagonală alungită, cu ajutorul planurilor laterale, care au fost aşezate sub un unghi de 45° faţă de linia de plutire a lui Nautilus. Apoi se dădu viteză maximă elicei, care bătu apa cu o forţă de nedescris.

Sub impulsul ei puternic, Nautilus vibra ca o coardă întinsă şi se cufundă treptat sub apă. Stăteam împreună cu Nemo în salon şi urmăream acul manometrului care devia cu repeziciune. Curând trecurăm dincolo de zona în care trăiesc cei mai mulţi peşti. Dacă unii peşti nu pot trăi decât la suprafaţa mărilor sau a fluviilor, alţii, mai puţin numeroşi, stau numai la adâncimi destul de mari. Printre aceştia din urmă am văzut un fel de câine de mare, înzestrat cu şase deschideri respiratorii, cu ochi enormi, în formă de telescop; apoi un soi de peşte cu aripioarele pectorale negre şi care-i apărat de un plastron de plăci osoase roş-palide, şi în sfârşit grenadierul, care trăieşte la o mie două sute de metri adâncime, suportând deci o presiune de o sută douăzeci de atmosfere.

L-am întrebat pe căpitan dacă întâlnise peşti la adâncimi şi mai mari.

— Peşti? mi-a răspuns el. Rareori. Dar, în stadiul actual al ştiinţei, ce se cunoaşte, sau, mai bine zis, ce se bănuieşte în privinţa aceasta?

— Iată ce se cunoaşte, domnule căpitan: cu cât pătrundem mai mult în adâncul oceanului, viaţa vegetală dispare mai repede decât viaţa animală. Se ştie, de asemenea, că acolo unde se mai văd încă fiinţe vii, nu mai găseşti nici urmă de hidrofite. Se ştie că scoicile trăiesc la două mii de metri sub apă şi că Mac Clintock, eroul mărilor polare, a scos o stea de mare de la o adâncime de două mii cinci sute de metri. Se mai ştie că echipajul de pe Bull-Dogy al marinei regale, a pescuit o stea de mare la două mii şase sute douăzeci de brase{20}, adică de la mai mult de o leghe adâncime. Dar poate o să spuneţi că nu se ştie nimic?

— Nu, domnule profesor, n-o să fiu atât de nepoliticos. Totuşi, v-aş întreba cum explicaţi dumneavoastră faptul că unele fiinţe pot să trăiască la asemenea adâncimi?

— Iată cum îmi explic: în primul rând curenţii verticali, determinaţi de diferenţele de salinitate şi de densitate a apelor, produc o mişcare suficientă spre a menţine viaţa primitivă a crinilor şi a stelelor de mare.

— E drept, încuviinţă căpitanul.

— Apoi, deoarece oxigenul stă la baza vieţii, se ştie că o cantitate de oxigen dizolvată în apă sporeşte odată cu adâncimea, în loc să descrească, şi că presiunea păturilor joase de apă contribuie la comprimarea lui.

— A! Se ştie acest lucru? se miră căpitanul Nemo. E bine că se ştie, fiindcă acesta e adevărul. Trebuie să mai adaug doar că vezica înotătoare a peştilor cuprinde mai mult azot decât oxigen, când aceştia sunt pescuiţi la suprafaţa apei, şi, dimpotrivă, mai mult oxigen decât azot când sunt scoşi de la adâncimi mari, ceea ce îndreptăţeşte explicaţia dumneavoastră. Să ne continuăm însă observaţiile.

M-am uitat spre manometru. Arăta o adâncime de şase mii de metri. De o oră ne cufundam întruna. Alunecând pe planurile lui înclinate. Nautilus cobora mereu. Apele pustii erau de-o limpezime minunată şi nespus de străvezii. Peste încă o oră am ajuns la treisprezece mii de metri – aproape trei leghe şi un sfert – dar fundul oceanului tot nu se zărea.

Pe la paisprezece mii de metri au început să se desluşească nişte piscuri negre, care se înălţau în mijlocul apelor. Piscurile însă puteau fi ale unor munţi cât Himalaia sau Mont Blanc, dacă nu şi mai înalţi, aşa că tot nu ne-am putut da seama de adâncimea oceanului.

Cu toată presiunea puternică pe care o suporta. Nautilus coborî şi mai mult. Simţeam cum îi tremură învelişul de fier la încheieturile niturilor; barele începuseră să se îndoaie, pereţii gemeau; geamurile salonului păreau că se coşcovesc sub presiunea apei, şi Nautilus, cât era el de zdravăn, ar fi cedat fără doar şi poale, dacă, aşa cum spusese căpitanul, n-ar fi fost făcut ca să reziste ca un bloc plin.

Când am atins povârnişurile acestor munţi cufundaţi sub apă, se mai zăreau încă scoici, serpule, spinorbişi vii şi câteva specimene de stele de mare.

Curând însă dispărură şi ultimii reprezentanţi ai vieţii animale şi Nautilus, cufundat la mai mult de trei leghe, trecu de hotarele vieţii submarine, aşa cum un balon se ridică în înălţimi deasupra zonelor respirabile. Atinsesem o adâncime de şaisprezece mii de metri – patru leghe – şi învelişul lui Nautilus suporta o presiune de o mie şase sute de atmosfere, adică o mie şase sute de kilograme pe fiecare centimetru pătrat al suprafeţei sale.

— Vă daţi seama, am strigat eu, ce înseamnă să străbaţi regiunile acestea adânci prin care omul n-a ajuns încă niciodată! Priviţi, domnule căpitan, stâncile măreţe, peşterile nelocuite, aceste ultime lăcaşuri ale Pământului, în care viaţa nu mai este cu putinţă! Atâtea privelişti necunoscute, şi totuşi suntem siliţi să ne mulţumim numai cu amintirea lor!

— V-ar place să păstraţi ceva mai mult decât amintirea? mă întrebă căpitanul.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Că nimic nu-i mai uşor decât să fotografiem regiunea aceasta submarină.

Nici n-am apucat să-mi arăt întreaga uimire pe care mi-o stârniseră cuvintele lui neaşteptate, când, la un ordin al căpitanului, un obiectiv fu adus în salon. Prin obloanele larg deschise, apele, luminate electric, se desluşeau cu o limpezime desăvârşită. Nici o umbră, nici o degradare a luminii noastre artificiale. Nici soarele n-ar fi fost mai bun pentru ceea ce ne pregăteam să facem. Împins de elice şi silit de înclinarea planurilor lui, Nautilus stătea nemişcat. Aparatul fu îndreptat asupra priveliştilor fundului oceanic şi în câteva secunde obţinurăm un clişeu de o mare claritate.

Dar eu am să încerc să descriu originalul: în faţă se înalţă stâncile care stau acolo de la începuturile lumii, fără să fi văzut vreodată lumina cerurilor, graniturile inferioare care alcătuiesc puternica temelie a globului, peşterile adânci scobite în masa pietroasă, profilurile tăiate în stâncă, neasemuit de clare, cu vârfuri negre, ieşite parcă din pensula vreunui pictor flamand. Departe, în zare, linia întortocheată a unor munţi minunaţi închide priveliştea. Mi se pare cu neputinţă de redat frumuseţea îngrădirii aceleia de pietre netede, negre şi lucioase, fără un fir de muşchi, fără o pată pe ele, tăiate în forme ciudate şi stând neclintite pe covorul de nisip care scânteia în razele luminii electrice!

Sfârşindu-şi experienţele, căpitanul Nemo îmi spuse:

— Acum să urcăm, domnule profesor. Nu trebuie să întrecem măsura expunându-l prea mult timp pe Nautilus la o asemenea presiune.

— Să urcăm! răspunsei eu.

— Ţineţi-vă bine!

Nici n-am avut vreme să mă gândesc de ce-mi dăduse căpitanul sfatul acesta, că m-am şi pomenit aruncat la podea.

Cu elicea în mişcare şi cu planurile îndreptate vertical, Nautilus, purtat ca un balon în aer, se ridica fulgerător de repede, străpungând grosimea apei cu un freamăt răsunător. Prin ferestrele salonului nu se mai putea vedea nimic. În patru minute vasul străbătu cele patru leghe care îl despărţeau de suprafaţa oceanului şi, după ce ţâşni ca un peşte zburător, recăzu în apă împroşcând valurile până la o înălţime ameţitoare.