Capitolul XII CAŞALOŢI ŞI BALENE.

În timpul nopţii de 13 spre 14 martie, Nautilus îşi reluă direcţia spre sud. Nădăjduiam că, de îndată ce va ajunge în dreptul Capului Horn, va cârmi spre vest, ca să ajungă în mările Pacificului şi să încheie astfel înconjurul Pământului. Dar n-a făcut aşa, ci a continuat să urce spre regiunile australe. Încotro avea de gând să meargă? La pol? Ar fi fost o nebunie. Începeam să cred că îndrăzneala căpitanului îndreptăţea îndeajuns temerile lui Ned Land.

De câteva zile canadianul nu-mi mai vorbea despre planurile sale de fugă. Devenise mai puţin vorbăreţ, aproape că tăcea tot timpul, îmi dădeam bine seama cât îl apăsa captivitatea prelungită pe care o îndura. Simţeam cât sânge rău îşi face. De câte ori îl întâlnea pe căpitan, ochii i se aprindeau de mânie şi mă temeam de fiece dată ca firea lui nepotolită să nu-l împingă la cine ştie ce fapte nechibzuite. În ziua aceea de 14 martie, canadianul, urmat de Conseil, intră în camera mea. I-am întrebat care era rostul vizitei lor.

— Vrem să vă punem o mică întrebare, domnule, mi-a răspuns canadianul.

— Vorbeşte, Ned.

— Câţi oameni credeţi că sunt pe bordul lui Nautilus?

— N-aş putea să-ţi spun, dragul meu.

— Cred, reluă Ned Land, că, aşa cum este făcut, vasul nu are nevoie de un echipaj prea numeros.

— Adevărat, îi răspunsei eu, n-ar trebui mai mult de zece oameni pentru manevrele lui Nautilus.

— Atunci, spuse canadianul, de ce ar avea mai mulţi?

— De ce? l-am întrebat, la rândul meu. Îl priveam ţintă pe Ned Land, ghicindu-i gândurile.

— Ştii de ce, Ned? am vorbit eu mai departe. Dacă mă încred în presimţirile mele şi dacă am înţeles viaţa căpitanului, atunci Nautilus nu este numai o navă; submarinul acesta trebuie să fie şi un loc de refugiu pentru acei care, la fel ca şi comandantul, au rupt orice legături cu uscatul.

— Tot ce se poate, încuviinţă Conseil. Cu toate astea, Nautilus nu poate adăposti decât un număr anumit de oameni. N-ar vrea domnul să ne arate care ar putea fi acest număr maxim?

— Dar cum să-l aflu, Conseil?

— Păi, faceţi socoteala: cunoaşteţi capacitatea navei şi deci cantitatea de aer pe care o conţine; dacă ne gândim, pe de altă parte, cât aer consumă fiecare om prin respiraţie şi socotim datele astea faţă de nevoia lui Nautilus de-a ieşi la suprafaţă la fiecare douăzeci şi patru de ore…

Conseil nu şi-a isprăvit fraza, dar mi-am dat seama unde avea să ajungă.

— Înţeleg, i-am răspuns. Păcat însă că socoteala asta, care nu-i grea deloc, ne dă numai rezultate foarte nesigure.

— N-are a face! insistă Ned Land.

— Atunci să socotim, mă învoii eu. Un om consumă într-o oră oxigenul cuprins într-o sută de litri de aer; iar în douăzeci şi patru de ore oxigenul din două mii patru sute de litri. Deci se cere să ştim de câte ori Nautilus cuprinde două mii patru sute de litri de aer.

— Întocmai! spuse Conseil.

— Or, continuai eu, capacitatea lui Nautilus fiind de o mie cinci sute de tone, iar o tonă având o mie de litri. Nautilus conţine un milion cinci sute de mii de litri de aer care, împărţit la două mii patru sute… Am calculat repede cu creionul…:dau un cât de şase sute douăzeci şi cinci. Ceea ce înseamnă că aerul din Nautilus ar ajunge pentru şase sute douăzeci şi cinci de oameni timp de douăzeci şi patru de ore.

— Şase sute douăzeci şi cinci! repetă Ned.

— Dar fii sigur, am adăugat, că pasageri, mateloţi şi ofiţeri laolaltă nu suntem nici a zecea parte din numărul acesta.

— Şi tot e prea mult pentru trei oameni! murmură Conseil.

— Aşa încât, dragă Ned, nu te pot sfătui decât să ai răbdare.

— Şi chiar mai mult decât răbdare, adăugă Conseil, trebuie resemnare. Conseil găsise cuvântul potrivit. La urma urmei, continuă el, căpitanul Nemo nu poate merge numai spre sud! Va trebui să se oprească odată şi odată, măcar în faţa gheţurilor, şi să se întoarcă spre mări mai civilizate! Atunci o să fie timpul să reluăm planurile lui Ned Land.

Canadianul clădină din cap şi îşi trecu mâna peste frunte. Apoi plecă fără să mai spună nimic.

— Îngăduiţi-mi să vă spun ce cred eu, mi se adresă atunci Conseil. Bietul Ned visează la ce ar putea avea. Îşi aminteşte întruna de viaţa lui de înainte. Tot ce ne lipseşte i se pare de preţ. Îl copleşesc amintirile şi e amărât. Trebuie să-l înţelegem. Ce rost are el aici? Niciunul. Nu-i nici savant, ca dumneavoastră, şi nici nu se bucură ca noi de minunăţiile mării. Ar fi în stare de orice ca să mai ajungă să pună o dată piciorul într-o crâşmă, în ţara lui!

Neîndoios că monotonia de pe bord trebuia să-i fie nesuferită canadianului, care era obişnuit cu o viaţă liberă şi activă. Rar se mai întâmpla câte ceva care să-l poată scoate din amorţeală. Şi totuşi, în ziua aceea s-a petrecut un fapt ce i-a amintit din plin frumoasele timpuri când era vânător de balene.

Cam pe la unsprezece dimineaţa, când Nautilus plutea la suprafaţa apei, am nimerit în mijlocul unei turme de balene. Întâlnirea nu m-a mirat, deoarece ştiam că animalele acestea, hăituite din cale afară de vânători, se adăpostesc în apele latitudinilor înalte.

Rolul pe care l-a jucat balena în lumea navigatorilor şi influenţa ei asupra descoperirilor geografice a fost dintre cele mai însemnate. Atrăgând în urmărirea ei mai întâi pe basci, apoi pe asturieni, englezi şi olandezi, i-a deprins cu primejdiile oceanului şi i-a condus de la un capăt la celălalt al Pământului.

Balenelor le plac mările australe şi boreale. Vechi legende spun că aceşti cetacei au adus pe pescari până la şapte leghe depărtare de Polul Nord. Dacă aceasta nu e adevărat, va fi totuşi cândva, şi poate că în felul acesta, vânând balene în regiunile arctice sau antarctice, oamenii vor păşi pe aceste ţinuturi încă necunoscute ale globului.

Stăteam pe punte. Marea era liniştită; prin meleagurile acestea, în luna octombrie sunt zile frumoase de toamnă. Canadianul – care nu se putea înşela – semnală o balenă la orizont, spre răsărit. Privind cu atenţie, puteai vedea o spinare neagră, ridicându-se şi coborându-se ritmic în mijlocul valurilor, la cinci mile de Nautilus.

— Ah! strigă Ned Land. Câtă plăcere mi-ar face întâlnirea asta, dacă aş fi pe bordul unei baleniere! E un animal cât toate zilele; uitaţi-vă numai cu ce putere aruncă coloane de aburi şi aer! Mii de draci! De ce-oi fi blestemat să stau pironit pe tinicheaua asta?!

— Hei, Ned, îi răspunsei eu, încă nu te-ai săturat de vânătoare?

— Credeţi, domnule, că un vânător dc balene poate să-şi uite meseria? Poţi să te saturi vreodată de o asemenea vânătoare?

— N-ai vânat niciodată în mările astea, Ned?

— Niciodată, domnule. Numai în mările nordice, în Strâmtoarea Bering şi Davis.

— Atunci nu cunoşti încă balenele din sud. Până acum ai vânat numai din cele obişnuite, care nu s-ar încumeta să treacă apele calde ale Ecuatorului.

— Ce vorbiţi, domnule profesor! spuse cam neîncrezător canadianul.

— Spun ce este.

— Ei, comedie! Eu, ăsta care vă vorbesc, în anul şaizeci şi cinci, adică acum doi ani şi jumătate, am prins lângă Groenlanda o balenă în care mai era înfiptă o cange cu semnul unei baleniere din Bering. Şi atunci vă întreb: cum se putea ca animalul rănit în vestul Americii să fi venit în est, unde l-am ucis, dacă n-ar fi trecut Ecuatorul fie pe la Capul Horn, fie pe la Capul Bunei Speranţe?

— Sunt de aceeaşi părere cu prietenul Ned, întări Conseil, şi aş fi curios să aud ce o să-i răspundeţi.

— Am să vă răspund, dragii mei, că balenele trăiesc, fiecare după soiul din care face parte, în anumite mări, din care nu ies niciodată; şi dacă una din ele a venit din Strâmtoarea Bering în Strâmtoarea Davis, înseamnă pur şi simplu că există vreo trecere dintr-o mare într-alta, fie pe coastele nordice ale Americii, fie pe cele ale Asiei.

— Să vă cred oare? mă întrebă canadianul, închizând un ochi.

— Trebuie să-l credem pe domnul, răspunse Conseil.

— Atunci, urmă canadianul, fiindcă n-am vânat niciodată prin meleagurile astea, înseamnă că nu cunosc deloc balenele care umblă pe aici?

— Aşa îmi închipui, Ned.

— Un motiv mai mult ca să faci cunoştinţă cu ele, adăugă Conseil.

— Ia priviţi! strigă canadianul, emoţionat. Se apropie! Vine spre noi! Nici nu-i pasă de mine; ştie că nu pot să-i fac nimic!

Ned bătea din picior. Îi tremura mâna în care învârtea o cange închipuită.

— Cetaceii ăştia sunt tot atât de mari ca şi cei din apele Nordului? mă întrebă el.

— Aproape tot atât, Ned.

— Eu am văzut balene mari, domnule, balene care aveau şi o sută de picioare lungime; i-am auzit pe unii spunând că hullamock-ul şi umgallick-ul din insulele Aleutine trec câteodată de o sută cincizeci de picioare.

— Asta mi se pare cam prea mult, i-am răspuns eu. Şi unele, şi altele nu sunt decât balenoptere, cu înotătoare dorsale, şi, asemenea caşaloţilor, sunt în general mai mici decât balena adevărată.

— Hei! exclamă canadianul, cu privirea aţintită pe valuri. Se apropie, vine în apele lui Nautilus.

Apoi reluă:

— Vorbiţi de caşalot ca de un animal mărunt. Există totuşi şi caşaloţi giganţi, foarte inteligenţi. Se spune că unii dintre ei se acoperă cu alge şi fucus şi sunt luaţi drept insule. Marinarii debarcă pe ele, se instalează acolo, fac foc…

— Şi clădesc case, râse Conseil.

— Da, glumeţule, şi într-o bună zi animalul se scufundă, trăgând toţi locuitorii în adânc.

— Ca în călătoriile lui Sindbad marinarul, i-am întors eu vorba râzând. Ei, jupâne Land, mi se pare că-ţi plac povestiri din acestea extraordinare. Sper că nu crezi în ele!

— Domnule naturalist, spuse Ned serios, din partea balenelor poţi să te aştepţi la orice. Ia uite la asta cum înoată, cum se ascunde. Se spune că cetaceii pot face înconjurul lumii în 15 zile.

— Nu te contrazic.

— Şi ştiţi că la începutul lumii balenele înotau mult mai repede?

— Serios? De ce oare?

— Pentru că atunci aveau coada la fel ca peştii, şi loveau cu ea apa de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga. Dar Creatorul, băgând de seamă că merg prea repede, le-a răsucit coada, şi de atunci ele bat de sus în jos, pierzând din iuţeală.

— Şi vrei să te cred?

— Nu cuvânt cu cuvânt, şi nici dacă vă spun că există balene care cântăresc o sută de mii de livre.

— Cam mult. Într-adevăr. Totuşi trebuie spus că unii cetacei sunt destul de dezvoltaţi şi pot da până la 120 de tone de untură.

— Am văzut asemenea exemplare.

— Te cred, Ned, şi mai cred că unele balene sunt la fel de groase ca 100 de elefanţi. Gândeşte-te ce efect produc asemenea exemplare înotând cu toată viteza!

— E adevărat, întrebă Conseil, că pot scufunda un vas?

— Nu cred, dar se povesteşte totuşi că în 1820, în Mările Sudului, o balenă s-a repezit asupra vasului Essex care se scufundă cât ai clipi.

Ned mă privi cu un aer ironic.

— Pe mine, spuse el, m-a lovit o balenă cu coada, eu fiind în barcă. Am fost zvârlit cu tovarăşii mei la o înălţime de 6 metri. Dar pe lângă balena domnului profesor, a mea nu-i decât un pui.

— Animalele astea trăiesc mult? întrebă Conseil.

— O mie de ani, răspunse canadianul, fără să clipească.

— De unde ştii?

— Aşa se spune.

— Şi de ce se spune aşa?

— Pentru că aşa se ştie.

— Nu, Ned, nu se ştie, se presupune, şi uite de ce: acum 400 de ani, pe vremea când pescarii vânau pentru prima dată balene, animalele astea erau mai mari decât acum. Logica te face deci să presupui că balenele de azi sunt inferioare celor de odinioară pentru că n-au avut timpul necesar să se dezvolte complet. De aceea a afirmat Buffon că cetaceii pot trăi 1000 de ani.

Ned Land nu mai asculta nimic şi nu mai auzea nimic. Balena se apropia mereu! Canadianul o privea cu nesaţ.

— Ah! strigă el. Nu-i numai una, sunt zece, douăzeci, o turmă întreagă! Şi eu stau aici, legat de mâini şi de picioare, şi nu pot să fac nimic.

— Ascultă, dragă Ned, îi spuse Conseil, de ce nu-i ceri voie căpitanului Nemo?

Nici nu apucase Conseil să-şi sfârşească vorba şi Ned Land se şi repezise să-l caute pe căpitan. După câteva clipe, amândoi ieşeau pe punte.

Căpitanul Nemo se uită la turma de cetacei care se zbenguia în apă la o milă depărtare de Nautilus.

— Sunt balene australe, spuse el. E aici o comoară pentru o întreagă flotă de baleniere!

— Domnule căpitan, întrebă canadianul, n-aş putea să vânez vreo câteva, măcar ca să nu-mi uit meseria?

— La ce-ar folosi? îi răspunse căpitanul Nemo. Vrei să vânezi doar ca să distrugi? Noi n-avem ce face pe bord cu uleiul de balenă.

— Cu toate astea, domnule, în Marea Roşie ne-aţi lăsat să urmărim un dugong.

— Atunci ne trebuia carne proaspătă pentru echipaj. Acum însă ar însemna să ucidem pentru a ucide. Ştiu, omul şi-a păstrat pentru el dreptul de a face asta, dar eu sunt împotriva petrecerilor de ucigaşi.

Distrugând balena australă ca şi balena obişnuită, care sunt nevătămătoare şi paşnice, vânătorii, meştere Land, săvârşesc o faptă necugetată. Până acum au distrus toate balenele din Golful Baffin şi sunt pe cale să nimicească o clasă întreagă de animale folositoare. Dă-le pace nenorociţilor cetacei; au ei de ajuns de luptat cu duşmanii fireşti, caşaloţii, peştii-spadă şi peştii-ferăstrău, ce să te mai amesteci şi dumneata!

E lesne de închipuit cum asculta canadianul discursul acesta moralizator. Pentru un vânător de balene, asemenea idei erau sortite să se piardă în vânt. Ned Land se uita la căpitan, fără ca să priceapă o iotă din tot ce auzea. Căpitanul avea însă dreptate: îndârjirea sălbatică şi nesocotită a vânătorilor va face să dispară într-o bună zi şi ultima balenă din ocean.

Ned Land şuieră printre dinţi «Yankee doodle», îşi vâri mâinile în buzunare şi ne întoarse spatele. În timpul acesta, căpitanul cercetă turma de cetacei.

— Pe bună dreptate spuneam că balenele au în afară de om destui duşmani fireşti. Şi cele din faţa noastră vor avea de dus în curând o luptă grea. Ia uitaţi-vă, domnule Aronnax, vedeţi punctele acelea negre care înaintează la opt mile de aici în direcţia vântului?

— Da, domnule căpitan.

— Sunt caşaloţi, nişte animale fioroase, pe care uneori le-am întâlnit în turme, câte două, trei sute la un loc. Fiarele astea crude şi răufăcătoare trebuiesc stârpite.

Auzind ultimele cuvinte, canadianul se întoarse repede spre noi.

— Atunci, domnule căpitan, îmi dădui eu părerea, ar mai fi timp, chiar în interesul balenelor…

— N-are nici un rost, domnule profesor. Nautilus poate să împrăştie singur caşaloţii. Are un pinten de oţel, care cred că nu-i cu nimic mai prejos decât cangea meşterului Land.

Canadianul ridică din umeri. Să ataci cetaceii cu un pinten! Cine a mai auzit una ca asta?

— Aveţi puţină răbdare, domnule Aronnax, urmă căpitanul Nemo. Am să vă arăt o vânătoare cum n-aţi mai văzut. Cetaceii aceştia lacomi, care sunt mai mult gură şi dinţi, trebuiesc ucişi fără milă.

Gură şi dinţi! Nici că s-ar putea descrie mai bine caşalotul macrocefal, a cărui lungime trece uneori de douăzeci şi cinci de metri. Numai capul singur cuprinde aproape o treime din întregul corp. Mult mai bine înarmat decât balena, al cărei maxilar superior are numai fanoane, caşalotul este înzestrat cu douăzeci şi cinci de dinţi mari, cilindrici şi cu vârful conic, lungi de câte douăzeci de centimetri, cântărind două livre fiecare. În partea superioară a capului, în nişte adâncituri mari despărţite prin zgârciuri, se găsesc trei până la patru sute de kilograme de ulei preţios, numit «alb de balenă». Între timp turma monştrilor se apropia mereu. Ea zărise balenele şi se pregătea să le atace. Se vedea cât de colo că izbânda va fi de partea caşaloţilor care, pe lângă faptul că sunt mai bine înarmaţi decât paşnicii lor adversari, pot să stea şi sub apă mai multă vreme decât balenele, fără să iasă la suprafaţă ca să respire.

Venise timpul să ne grăbim în ajutorul balenelor. Nautilus se cufundă puţin. Conseil, Ned şi cu mine am coborât în salon şi ne-am instalat în faţa ferestrelor. Căpitanul Nemo trecuse lângă cârmaci, cu gândul să-şi folosească submarinul ca armă de distrugere. Am simţit îndată cum sporesc bătăile elicei şi cum creşte viteza vasului.

Când Nautilus sosi pe locul de luptă, bătălia dintre caşaloţi şi balene începuse. Submarinul manevră, căutând să împrăştie turma de macrocefali. La început, aceştia nu se sinchisiră prea mult la vederea noului monstru care intrase în luptă. Curând însă au fost nevoiţi să se ferească de loviturile lui.

Ce luptă! Până şi Ned Land se înflăcărase şi începuse să aplaude. Nautilus nu mai era altceva decât o cange nemaipomenită, zvârlită de mâna căpitanului său. Năpustindu-se asupra grămezilor de carne, el le tăia de la un capăt la celălalt, lăsând în urmă jumătăţile încă vii ale animalelor. Fără să-i pese de puternicele lovituri de coadă ale fiarelor, Nautilus, de îndată ce isprăvea cu un caşalot, se repezea după altul, întorcându-se în loc ca să nu-şi scape prada, năpustindu-se înainte, dându-se înapoi, ascultând de cârmă, cufundându-se când cetaceul cobora în adâncime, urcând după el când acesta se întorcea la suprafaţă, lovindu-l în plin sau pieziş, oricare i-ar fi fost direcţia sau iuţeala, tăindu-l şi sfârtecându-l cu pintenul său înfricoşător.

Ce măcel! Ce zgomot deasupra apei! Cum mai şuierau şi cum mai grohăiau fiarele înspăimântate! Cozile lor stârneau adevărate vijelii în apele acelea, de obicei atât de liniştite.

Masacrul nemaipomenit, din care macrocefalii nu mai aveau scăpare, a ţinut o oră. De mai multe ori caşaloţii, adunaţi câte zece, doisprezece laolaltă, încercară să strivească vasul sub greutatea lor. Prin geamuri le vedeam gurile enorme înţesate de dinţi şi ochii fioroşi. Nemaiputându-se stăpâni, Ned Land îi ameninţa şi-i înjura. Caşaloţii se ţineau după submarin ca nişte câini care hăituiesc un mistreţ prin desişuri. Dar Nautilus, forţându-şi elicea, îi ducea după el, îi târa sau îi urca spre suprafaţa apei, fără să-i pese nici de greutatea, nici de strânsoarea lor puternică. În cele din urmă, grămada de caşaloţi se rări şi apele se liniştiră.

Simţeam că ne ridicăm la suprafaţa oceanului. Panoul se deschise şi ne repezirăm pe punte.

Marea era acoperită de cadavre sfârtecate. Nici o explozie, oricât de grozavă, n-ar fi putut să sfărâme, să rupă şi să sfâşie cu mai multă furie grămezile acelea de carne. Pluteam printre corpuri uriaşe, albăstrui pe spate, alburii pe pântece şi presărate cu umflături. În zare fugeau câţiva caşaloţi înspăimântaţi. Valurile se înroşiseră pe o întindere de mai multe mile şi Nautilus plutea în mijlocul unei mări de sânge. Căpitanul Nemo veni spre noi.

— Ei, ce zici, meştere Land?

— Ce să zic, domnule? răspunse canadianul, care se mai potolise. E o privelişte grozavă, ce-i drept, dar eu nu sunt măcelar, ci vânător, şi aici a fost un măcel în toată regula.

— Aici au fost ucise nişte animale răufăcătoare, îi răspunse căpitanul iar Nautilus nu-i cuţit de măcelar.

— Cangea mea îmi place totuşi mai mult…

— Fiecare cu arma lui! răspunse căpitanul, privindu-l ţintă. Mă temeam ca Ned să nu se lase cuprins de furie, ceea ce ar fi putut să aibă urmări rele. Dar el îşi uită mânia dând cu ochii de o balenă pe lângă care Nautilus tocmai trecea. Era o balenă australă, cu capul negru, zdrobit, care nu izbutise să scape de dinţii caşaloţilor. Nefericitul cetaceu murise culcat pe o parte. La capătul înotătoarei sale sfârtecate plutea puiul, pe care nu-l putuse scăpa de la moarte. Din botul deschis, printre fanoane, i se scurgea apa, murmurând ca un pârâu.

Căpitanul Nemo îl duse pe Nautilus lângă cadavrul balenei. Doi dintre oamenii lui se urcară pe corpul ei şi, spre mirarea mea, îi scoaseră din uger tot laptele pe care-l avea, adică vreo două-trei tone.

Căpitanul îmi întinse o ceaşcă cu lapte, cald încă. Băgând de seamă sila pe care nu mi-o puteam stăpâni în faţa băuturii aceleia, el mă asigură că laptele de balenă este cât se poate de bun şi că nu se deosebeşte cu nimic de laptele de vacă.

L-am gustat şi am fost de aceeaşi părere. Era deci o rezervă folositoare pentru noi. Laptele, sub formă de unt sărat sau brânză, avea să ne îmbogăţească hrana. În ziua aceea am băgat de seamă cu îngrijorare că Ned Land e din ce în ce mai pornit împotriva căpitanului şi am luat hotărârea să supraveghez de aproape faptele şi gesturile canadianului.