Capitolul XIII BANCHIZA.

Nautilus îşi reluă direcţia, mereu spre sud, mergând cu mare viteză de-a lungul meridianului al cincilea. Voia oare să ajungă până la pol? N-aş fi crezut, fiindcă până atunci toate încercările de a se atinge polul dăduseră greş. Dealtfel, nici timpul nu era potrivit, deoarece 13 martie al pământurilor antarctice corespunde cu 13 septembrie al regiunilor boreale, când începe perioada echinoxială. În ziua de 14 martie, la 55° latitudine, am zărit gheţuri plutitoare, nişte sfărâmături neînsemnate, de douăzeci până la douăzeci şi cinci de picioare, ca nişte praguri de care se spărgeau valurile. Nautilus plutea la suprafaţa oceanului. Ned Land, care vânase prin mările arctice, era obişnuit cu priveliştea gheţurilor. Conseil şi cu mine le vedeam pentru întâia oară. În zare, spre sud, se întindea o fâşie albă, orbitor de sclipitoare, căreia balenierele engleze i-au dat numele de «iceblinck». Fâşia asta pe care norii, oricât de deşi ar fi, nu o pot întuneca, vesteşte prezenţa unui pack sau a unui banc de gheaţă. În adevăr, curând se iviră blocuri tot mai mari, a căror strălucire se schimba mereu, după toanele cetii. Unele din ele erau străbătute de vine verzi, ca nişte dungi şerpuite, trase cu sulfat de cupru. Prin altele, care semănau cu nişte ametiste uriaşe, lumina pătrundea nestânjenită. Unele oglindeau razele de lumină pe miile de faţete ale cristalelor lor; altele, colorate de reflexele vii ale calcarului, ar fi ajuns pentru construirea unui întreg oraş de marmură. Cu cât coboram mai spre sud, cu atât insulele acestea plutitoare se înmulţeau şi se măreau. Mii de păsări polare îşi făcuseră cuiburi pe ele. Notaliţele, damierii, furtunarii ne asurzeau cu ţipetele lor, ba chiar, luându-l pe Nautilus drept un cadavru de balenă, se aşezau pe el lovind cu ciocul în tabla sonoră. În timpul navigaţiei printre gheţuri, căpitanul Nemo stătea adesea pe punte, cercetând cu atenţie ţinuturile pustii. Câteodată, privirea lui liniştită părea că se însufleţeşte. Se gândea că în mările acestea polare, nestrăbătute de oameni, era la el acasă, stăpân peste întinderile de netrecut? Tot ce se poate. Dar nu spunea o vorbă. Stătea ca împietrit şi nu-şi venea în fire decât când simţul său de cârmaci îl îndemna s-o facă. Îl conducea pe Nautilus cu o măiestrie desăvârşită, ferindu-I de ciocnirile cu gheţarii, dintre care unii măsurau o lungime de mai multe mile şi o înălţime de şaptezeci până la optzeci de metri. Adesea, orizontul părea pe de-a-ntregul închis. La 60° latitudine nu se mai vedea nici un loc de trecere. Cu toate astea, cercetând cu grijă, căpitanul Nemo găsea totdeauna vreo deschizătură îngustă, prin care se strecura cu îndrăzneală, ştiind bine că ea se va închide în urma noastră. În felul acesta, Nautilus, condus cu îndemânare, străbătu gheţurile, clasificate după forma sau după mărimea lor cu o precizie ce-l încânta pe Conseil: iceberguri sau munţi de gheaţă, icefielduri sau câmpii întinse şi nesfârşite, driftice sau gheţuri plutitoare, packuri sau câmpuri de sfărâmături, numite şi palkuri atunci când sunt circulare sau streamuri, când sunt alcătuite din fâşii lungi.

Temperatura era destul de scăzută: termometrul de afară arăta două sau trei grade sub zero. Noi însă aveam haine călduroase, făcute din pielea focilor şi a urşilor marini. Interiorul lui Nautilus, încălzit cu regularitate de aparatele lui electrice, putea să înfrunte şi frigurile cele mai mari. Dealtfel, n-aveam decât să ne cufundăm câţiva metri sub valuri, ca să dăm de o temperatură potrivită.

Dacă am fi călătorit prin locurile acestea cu două luni în urmă, am fi nimerit în timpul când ziua este neîntreruptă; acum, însă, noaptea ţinea trei sau patru ore, şi mai târziu avea să întunece pentru şase luni regiunile din jurul polului.

La 15 martie am depăşit latitudinea insulelor New Sethland şi Orkney.

Căpitanul îmi spuse că odinioară numeroase turme de balene locuiau în ţinuturile acelea, dar balenierele engleze şi americane, în setea lor de distrugere, au măcelărit masculii şi femelele adulte şi au lăsat în urma lor pustiu şi moarte.

La 16 martie, pe la opt dimineaţa, Nautilus, urmând meridianul al cincizeci şi cincilea, trecu peste Cercul polar antarctic. Gheţurile ne înconjurau din toate părţile. Nemo înainta mereu, mergând din trecătoare în trecătoare.

— Oare încotro o fi mergând? întrebai eu.

— Drept înainte! îmi răspunse Conseil. Până la urmă, dacă n-o să poată merge mai departe, o să se oprească.

— Nu-mi prea vine să cred!

Şi, la drept vorbind, excursia aceea aventuroasă nu-mi displăcea deloc. Cu greu aş putea să arăt cât mă încânta frumuseţea regiunilor pe care le străbăteam! Gheţurile luau forme minunate: îngrămădirea lor înfăţişa când un oraş oriental cu nenumărate minarete şi geamii, când o cetate prăbuşită, doborâtă la pământ de vreun cutremur. În mijlocul furtunilor de zăpadă, priveliştea se schimba necontenit sub razele piezişe ale soarelui sau sub ceţurile fumurii. Auzeam şi vedeam pretutindeni detunături, surpări, prăbuşiri de gheţari, care se schimbau asemeni vederilor dintr-o lanternă magică.

Dacă Nautilus era scufundat în timpul acestor ruperi de echilibru, zgomotul se propaga prin apă cu o intensitate înspăimântătoare şi prăbuşirea uriaşelor grămezi isca vârtejuri primejdioase până în straturile cele mai adânci ale oceanului. Nautilus sălta şi se clătina atunci ca o corabie lăsată pradă furiei elementelor naturii. De multe ori nu se mai vedea nici o trecere şi credeam că vom rămâne acolo, prinşi pentru totdeauna. Dar căpitanul Nemo, călăuzit de instinct, descoperea noi trecători, după cele mai mici semne. Nu se înşela niciodată, observând firişoarele de apă albăstrie care brăzdau icefield-urile. De aceea eram sigur că se va aventura în mările antarctice.

Dar în ziua de 16 martie, câmpurile de gheaţă ne închiseră calea cu desăvârşire. Nu ajunseserăm încă la banchiză, dar aveam în faţă icefielduri, înţepenite laolaltă de ger. O asemenea piedică nu-l putea opri însă pe căpitanul Nemo şi el se aruncă împotriva icefâeldului cu o furie înspăimântătoare. Nautilus intră ca o daltă în masa sfărâmicioasă, despicând-o cu trosnituri grozave. Semăna atunci cu un berbece antic, împins de o putere nemărginită. Sfărâmăturile de gheaţă, aruncate la mari înălţimi, cădeau ca grindina în jurul nostru. Prin forţa propriului său impuls, submarinul nostru îşi croia un canal. Uneori, dus de vânt, se ridica deasupra câmpului de gheaţă, strivindu-l sub greutatea sa. Alteori, vârât sub icefield, îl făcea să plesnească printr-o simplă clătinare, pricinuindu-i spărturi largi. În zilele acelea am avut de înfruntat furtuni puternice. Câteodată pâcla era atât de deasă, încât nu se mai vedea nici de la un capăt la celălalt al punţii. Vântul se schimba pe neaşteptate dintr-o direcţie în alta. Zăpada se grămădea în troiene atât de tari, încât ar fi trebuit sfărâmată cu târnăcopul. La numai cinci grade sub zero, tot învelişul lui Nautilus se acoperea de gheaţă. O corabie n-ar fi putut să se mişte, căci toate funiile i s-ar fi încurcat în scripeţi. Numai un vas fără pânze, împins de motoare electrice şi nefolosind cărbuni, ar fi fost în stare să înfrunte latitudini atât de înalte. În condiţiile acestea, barometrul rămânea mereu coborât, atingând chiar 73°5'. Nici pe indicaţiile busolei nu ne mai puteam bizui. Cu cât ne apropiam de Polul magnetic meridional, care nu trebuie confundat cu Polul Sud al globului, cu atât acele înnebunite ale busolei arătau mai anapoda. După Hansten, polul acesta se afla cam la 70° latitudine şi 130° longitudine, iar după observaţiile lui Duperrey, la 135° longitudine şi 70° 30' latitudine. Trebuia deci să facem cercetări numeroase, ducând compasurile în diferite locuri ale navei, şi să ne oprim la o medie. Adesea însă ne mulţumeam să trasăm drumul străbătut după calcule aproximative, metodă puţin satisfăcătoare pentru trecătorile şerpuite,ale căror puncte de reper se schimbau necontenit. În sfârşit, la 18 martie, după douăzeci de încercări zadarnice, Nautilus se văzu stăvilit de-a binelea. Nu mai erau nici streamuri, nici palkuri şi nici icefielduri, ci doar o nesfârşită şi neclintită barieră clădită din munţi uniţi între ei.

— Banchiza! îmi spuse canadianul.

Am înţeles că pentru Ned Land, ca şi pentru toţi navigatorii dinaintea noastră, banchiza însemna un hotar de netrecut. Pentru că soarele se ivise o clipă spre sud, căpitanul Nemo făcu o măsurătoare destul de exactă, care ne situa la 51°30' longitudine şi 67°39' latitudine meridională. Era un punct înaintat al regiunilor antarctice. În faţa ochilor noştri nu mai era nici urmă de mare, de suprafaţă lichidă. Sub pintenul lui Nautilus se întindea o nesfârşită câmpie frământată, plină de movile încâlcite, cu tot amestecul acela întortocheat care se poate vedea pe un fluviu înainte de topirea gheţurilor. Aici, însă, toate acestea aveau proporţii uriaşe. Ici şi colo se ridicau până la o înălţime de două sute de picioare vârfuri ascuţite, ca nişte piscuri subţiri; în altă parte, un şir de faleze cenuşii, tăiate drept, păreau oglinzi nesfârşite, reflectând cele câteva raze de soare pe jumătate înecate de ceaţă. Peste priveliştea pustiită plutea o tăcere sălbatică, tulburată doar de aripile notoliţilor şi furtunarilor. Totul era îngheţat, chiar şi zgomotul! Nautilus se văzu nevoit să-şi oprească goana sa aventuroasă printre gheţuri.

— Domnule, îmi spuse în ziua aceea Ned Land, dacă ar merge mai departe căpitanul…

— Ce s-ar întâmpla?

— Ar fi un om grozav.

— De ce, Ned?

— Fiindcă nimeni nu poate trece de banchiză. E tare căpitanul, dar, mii de draci! n-o fi mai tare decât natura; şi acolo unde a pus ea un hotar, trebuie să te opreşti, vrând, nevrând!

— Adevărat, Ned. Şi totuşi aş fi vrut să ştiu ce se află îndărătul banchizei. Nimic nu mă supără mai mult decât un zid!

— Aveţi dreptate, încuviinţă Conseil. Zidurile au fost născocite numai ca să-i necăjească pe savanţi. Nicăieri n-ar trebui să fie ziduri!

— Bun! făcu canadianul. Dar se ştie foarte bine ce este după banchiză.

— Ce este? am întrebat.

— Gheaţă şi iar gheaţă!

— Dumneata eşti sigur de lucrul ăsta, Ned, dar eu nu sunt. Iată de ce aş vrea să mă duc să văd.

— Renunţaţi la asemenea idei, domnule profesor, îmi răspunse canadianul. Aţi ajuns la banchiză, şi asta nu-i puţin. Mai departe n-o să mergeţi nici dumneavoastră, nici căpitanul Nemo şi nici Nautilus.

De voie, de nevoie o să ne întoarcem spre nord, adică spre ţările oamenilor de treabă.

Trebuie să recunosc că Ned Land avea dreptate şi că atât timp cât navele nu vor fi făcute ca să meargă pe câmpuri de gheaţă, vor fi nevoite să se oprească în faţa banchizei. În adevăr, cu toate sforţările şi cu toate mijloacele puternice întrebuinţate ca să spargă gheţurile, Nautilus trebui să se oprească. De obicei, cine nu poate merge mai departe se întoarce pe unde a venit. Aici, însă, a te înapoia era tot atât de imposibil ca şi a înainta, pentru că trecătorile se închiseseră în urma noastră. Şi orice oprire în loc a lui Nautilus nu putea să aibă altă urmare decât înţepenirea lui în scurtă vreme. Asta s-a şi întâmplat, dealtfel, pe la două noaptea, când cu o iuţeală uimitoare s-a format o nouă gheaţă pe ambele laturi ale vasului. Eram silit să recunosc că purtarea căpitanului Nemo fusese mai mult decât nechibzuită.

În clipa aceea eram pe punte. Căpitanul, care cercetase câtva timp situaţia, îmi spuse:

— Ei, domnule profesor, ce credeţi?

— Cred că suntem prinşi, domnule căpitan.

— Prinşi? Ce înţelegeţi prin asta?

— Vreau să spun că nu mai putem merge nici înainte, nici înapoi şi nici în lături. Cred că asta, cel puţin pe continentele locuite, înseamnă «a fi prins».

— Aşadar, domnule Aronnax, credeţi că Nautilus nu se va putea libera? '

— E greu, domnule căpitan, fiindcă anotimpul este prea înaintat ca să vă puteţi bizui pe topirea gheţii.

— Ah, domnule profesor, răspunse cu un ton ironic căpitanul Nemo, sunteţi mereu acelaşi! Pretutindeni vedeţi doar piedici şi greutăţi! Vă spun însă că Nautilus nu numai că o să scape, dar va merge şi mai departe încă!

— Mai departe, spre sud? îl întrebai mirat.

— Da, domnule, va merge la pol.

— La pol! strigai eu neîncrezător.

— Da, răspunse căpitanul, la Polul Sud, în punctul necunoscut încă, unde se întretaie toate meridianele globului. Doar ştiţi că pot face cu Nautilus tot ce vreau.

Da! Ştiam. Ştiam că îndrăzneala omului acestuia mergea până la vitejie! Dar ca să învingi piedicile nenumărate ale Polului Sud, care n-a fost încă atins nici de cei mai îndrăzneţi navigatori şi care, de lăpt, e mai greu de cucerit decât Polul Nord, însemna să începi o faptă cu totul nechibzuită, pe care numai mintea unui nebun putea să o plăsmuiască.

M-am gândit atunci să-l întreb pe căpitan dacă descoperise polul acesta, necălcat încă de nici un picior omenesc.

— Nu, domnule, mi-a răspuns el, dar îl vom descoperi împreună. N-am să mă împotmolesc acolo unde s-au împotmolit alţii. Încă nu l-am dus niciodată pe Nautilus atât de departe în mările australe, dar vă repet că va merge şi mai departe.

— Aş vrea să vă cred, domnule căpitan, i-am răspuns eu, cu oarecare ironie în glas, vă cred chiar! Haidem înainte! Pentru noi nu există piedici! Să sfărâmăm banchiza! S-o aruncăm în aer şi, dacă tot mai rezistă, să-i punem aripi lui Nautilus, ca s-o poată trece pe deasupra!

— Pe deasupra, domnule profesor? mă întrebă liniştit căpitanul Nemo. Nu pe deasupra, ci pe dedesubt.

— Pe dedesubt! strigai eu.

Planurile căpitanului mi se arătară limpezi dintr-o dată. Înţelesesem. Minunatele calităţi ale lui Nautilus aveau să-i servească iarăşi în încercarea aceea supraomenească!

— Văd că începem să ne înţelegem, domnule profesor, îmi spuse căpitanul, zâmbind uşor; ai întrevăzut posibilitatea – aş spune succesul – încercării mele. Pentru o navă obişnuită ea ar fi cu neputinţă, dar pentru Nautilus nu-i mare lucru. Dacă până la pol este un continent, vasul se va opri. Dar dacă, dimpotrivă, e o mare liberă, vom merge pe ea până la pol!

— Asta-i, am spus, urmând raţionamentul căpitanului; dacă marea este îngheţată la suprafaţă, în schimb straturile ei inferioare sunt libere, pentru motivul binecuvântat că apa de mare cu cât e mai densă, cu atât îngheaţă mai greu. Şi, dacă nu mă înşel, partea scufundată a banchizei este de patru ori mai mare decât partea dinafară.

— Cam atât, domnule profesor. Pentru fiecare picior înălţime deasupra apei, icebergul are trei picioare grosime sub apă. Fiindcă munţii aceştia de gheaţă nu sunt mai înalţi de o sută de metri, înseamnă că nici sub apă nu au o adâncime mai mare de trei sute de metri. Or, ce înseamnă trei sute de metri pentru Nautilus?

— Nimica toată.

— Ar putea chiar să coboare la adâncimi şi mai mari ca să caute temperatura obişnuită a mărilor, şi atunci nici nu ne-ar păsa măcar când afară ar fi un ger de treizeci sau patruzeci de grade.

— E drept, domnule căpitan, foarte drept! răspunsei eu.

— Singura greutate, urmă căpitanul, ar fi dacă am rămâne cufundaţi mai multe zile, fără să ne împrospătăm provizia de aer.

— Numai asta ne opreşte? întrebai eu. Nautilus are rezervoare uriaşe pe care le putem umple şi ele ne vor da tot oxigenul de care vom avea nevoie.

— Aţi judecat bine, domnule Aronnax, răspunse zâmbind căpitanul; dar ca să nu se poată spune că sunt nechibzuit, am să vă arăt de pe acum ce greutăţi ar mai putea fi.

— Ar mai putea fi vreuna?

— Una singură. Dacă există mare la Polul Sud, s-ar putea tot aşa de bine ca ea să fie îngheţată peste tot şi prin urmare să nu ne putem urca deloc la suprafaţă!

— Bine, dar uitaţi că Nautilus e înarmat cu un pinten straşnic şi că am putea să-l lansăm pieziş, contra câmpului de gheaţă care ar trebui spart?

— Ei. domnule profesor, aveţi multe idei astăzi!

— Şi pe urmă, domnule căpitan, am adăugat însufleţindu-mă şi mai mult, de ce să nu fie apă la Polul Sud ca şi la Polul Nord? Polii frigului nu se confundă cu polii pământului nici în Emisfera Australă, nici în Emisfera Boreală şi trebuie să presupunem că în punctele acestea ale globului se află ori un continent, ori un ocean fără gheaţă.

— Şi eu cred la fel, domnule Aronnax, răspunse căpitanul. Am să vă atrag numai atenţia că, după ce aţi avut atâtea de spus împotriva planului meu, acum mă daţi gata cu argumente în favoarea lui.

Căpitanul Nemo avea dreptate. Ajunsesem să fiu mai îndrăzneţ decât el. Îl îndemnam să meargă la pol! îl întreceam, i-o luam înainte… Aş! Cum ar fi cu putinţă una ca asta, biet zăpăcit! Căpitanul Nemo cunoaşte mai bine decât tine toate laturile problemei, şi acum se distrează privindu-te purtat de visuri spre lucruri cu neputinţă de realizat.

Dar căpitanul nu-şi pierdea timpul. La un semnal al său apăru secundul. Stătură de vorbă amândoi, repede, în limba lor de neînţeles, iar secundul, fie că fusese înştiinţat de mai înainte, fie că socotea planul destul de bun, nu păru deloc surprins. Dar, oricât a fost secundul de calm, Conseil tot 1-a întrecut în privinţa asta atunci când i-am făcut cunoscut planul nostru de a ne îndrepta spre Polul Sud. El a primit vestea mea cu un «cum doreşte domnul» şi a trebuit să mă mulţumesc cu atât. Cât despre Ned Land, cred că nimeni n-a ridicat vreodată din umeri mai sus decât i-a ridicat el atunci.

— Să vă spun drept, mi-e milă de dumneavoastră şi de căpitanul Nemo al dumneavoastră, făcu el.

— Vom merge la pol, meştere Land.

— Tot ce se poate, dar de întors n-o să vă mai întoarceţi de acolo! Şi Ned Land intră în cabina lui, «ca să nu se întâmple vreo nenorocire», după cum spunea el. Între timp începuseră pregătirile pentru îndrăzneaţa încercare. Puternicele pompe ale lui Nautilus împingeau aerul în rezervoare şi îl înmagazinau la presiune înaltă. Pe la orele patru, căpitanul Nemo mă înştiinţa că panourile de pe punte vor fi închise. Am aruncat o ultimă privire spre banchiza pe care urma s-o străbatem. Timpul era senin, atmosfera destul de limpede, ger puternic, 12° sub zero; dar fiindcă vântul se liniştise, frigul nu părea de neîndurat.

Vreo zece oameni se urcară ca să sfărâme cu târnăcoapele gheaţa din jurul carenei lui Nautilus. Treaba a mers repede, fiindcă gheaţa era încă subţire. Ne întoarserăm cu toţii înăuntru. Rezervoarele obişnuite, goale în timpul plutirii la suprafaţă, fură umplute cu apă şi Nautilus începu să se scufunde.

Stăteam în salon, împreună cu Conseil. Priveam prin geam straturile inferioare ale Oceanului Austral. Termometrul urca. Acul manometrului se mişca pe cadran.

Cam pe la trei sute de metri, aşa cum prevăzuse căpitanul Nemo, am început să plutim pe sub banchiză. Dar Nautilus se cufundă şi mai mult, atingând o adâncime de opt sute de metri. Temperatura apei, care fusese de 12° la suprafaţă, era acum numai de 11°. E de la sine înţeles însă că temperatura din interiorul lui Nautilus, menţinută cu aparatele de încălzit, era cu mult mai ridicată. Toate manevrele se îndeplineau cu o precizie extraordinară.

— Vom trece, dacă nu-i cu supărare, spuse Conseil.

— Sunt sigur că vom trece! îi răspunsei eu, convins.

Sub apele libere. Nautilus pornise de-a dreptul spre pol, fără să se depărteze de meridianul al cincizeci şi doilea. Ne rămâneau de străbătut douăzeci şi două de grade şi jumătate de latitudine, de la 67°30' până la 90°, adică ceva mai mult de cinci sute de leghe. Nautilus înainta cu o viteză de douăzeci şi şase de mile pe oră, viteză egală cu aceea a unui tren expres. Dacă mergea mereu aşa, îi erau de ajuns patruzeci de ore ca să atingă polul.

Atras de noutatea situaţiei, am rămas împreună cu Conseil o parte din noapte la fereastra salonului. Marea, luminată de razele farului, era pustie. Peştii nu locuiau în apele ei captive, pe care le foloseau doar pentru trecerea din Oceanul Antarctic în marea liberă a polului, înaintam cu repeziciune şi simţeam asta după tresăririle corpului de oţel al vasului.

Pe la orele două noaptea m-am dus să mă odihnesc puţin. Conseil îmi urmă pilda. Străbătând coridoarele, nu l-am întâlnit pe căpitanul Nemo. Mi-am închipuit că este în cabina cârmaciului.

A doua zi, la 19 martie, pe la cinci dimineaţa, îmi reluai postul în salon. Indicatorul electric arăta că viteza lui Nautilus nu se micşorase. Vasul se ridica spre suprafaţă cu băgare de seamă, golindu-şi rezervoarele.

Îmi bătea inima. Aveam să ieşim şi să dăm de aerul liber al polului? Nu. O zguduitură mă făcu să-mi dau seama că Nautilus se lovise de fundul banchizei, foarte groasă încă, judecind după sunetul înăbuşit al loviturii. Într-adevăr, o «atinsesem» – după cum spun marinarii – dar în sens invers şi la trei mii de picioare adâncime. Asta arăta că gheaţa de deasupra avea patru mii de picioare grosime, dintre care o mie erau deasupra apei. Banchiza era acolo mult mai groasă decât fusese la margine, ceea ce nu era deloc îmbucurător. În timpul zilei. Nautilus repetă de mai multe ori încercarea şi de fiecare dată se lovi de zidul de deasupra. Uneori dădea de el la nouă sute de metri, ceea ce făcea o mie două sute de metri grosime, dintre care trei sute se ridicau deasupra oceanului – adică o grosime de două ori mai mare decât în locul unde Nautilus se scufundase sub apă.

Mi-am notat cu grijă diferitele adâncimi şi am obţinut astfel profilul submarin al lanţului de gheţari.

Seara nu se produsese nici o schimbare în situaţia noastră. Mereu gheaţă, de patru sau cinci sute de metri adâncime! Banchiza se subţiase destul de mult, dar mai aveam încă o grosime serioasă între noi şi suprafaţa oceanului! Se făcu ora opt. După regulile zilnice ale bordului, aerul ar fi trebuit să fie împrospătat cu patru ore mai înainte. Totuşi nu sufeream prea mult, deşi căpitanul Nemo nu dăduse încă drumul unui supliment de oxigen din rezervoare. În noaptea aceea n-am dormit bine. Speranţa şi teama mă năpădiră rând pe rând. M-am trezit de mai multe ori. Nautilus continua să dibuie. Pe la trei dimineaţa observai că suprafaţa inferioară a banchizei era numai de cincizeci de metri adâncime. O sută cincizeci de picioare ne mai despărţeau de suprafaţa apei. Banchiza se schimba încetul cu încetul în icefield. Muntele se prefăcea în câmpie. Priveam cu atenţie manometrul. Vasul nostru urca întruna, urmând pieziş o suprafaţă lucioasă ce scânteia sub razele luminii electrice. Banchiza se micşora sus şi jos prin povârnişuri domoale, subţiindu-se din leghe în leghe. În sfârşit, pe la şase dimineaţa, în neuitata zi de 19 martie, uşa salonului se deschise şi căpitanul Nemo apăru.

— Mare liberă! spuse el.