Capitolul XIV POLUL SUD.

Alergai pe punte.

Da! Mare liberă! Se zăreau ici-colo câteva bucăţi de gheaţă împrăştiate, dar în faţa noastră se întindea până departe marea; în aer zburau o mulţime de păsări şi miliarde de peşti înotau în apele a căror culoare se schimba după adâncime, de la albastru până la verde măsliniu. Termometrul arăta 3° peste zero. Părea că primăvara e închisă dincolo de banchiza ai cărei munţi îndepărtaţi se profilau în zare, spre nord. Îmi simţeam inima bătând cu putere.

— Am ajuns la pol? îl întrebai pe căpitan.

— Nu ştiu, îmi răspunse el. La amiază vom determina locul în care ne aflăm.

— Dar va ieşi oare soarele din ceaţa asta? urmai eu privind cerul cenuşiu.

— Cât de puţin ar ieşi, tot o să-mi ajungă, îmi răspunse căpitanul. La zece mile de Nautilus, înspre sud, o insulă singuratică se înălţa cu vreo două sute de metri deasupra. Ne-am îndreptat spre ea, dar cu băgare de seamă, pentru că marea putea să aibă stânci.

După o oră am ajuns la insulă. După alte două ore îi şi făcusem înconjurul. Avea o circumferinţă de vreo patru sau cinci mile. Un canal îngust o despărţea de un ţărm întins, un continent, poate, ale cărui hotare se pierdeau departe în zare. Existenţa acestui pământ părea că îndreptăţeşte ipotezele americanului Maury, care, făcând observaţia că între Polul Sud şi paralela şaizeci marea este acoperită cu gheţuri plutitoare uriaşe, cum nu se întâlnesc niciodată în Atlanticul de Nord, a tras de aici concluzia ingenioasă după care Cercul Antarctic trebuie să cuprindă uscaturi întinse, dat fiind că gheţarii nu se pot forma în mijlocul mării, ci numai pe coaste. După calculele lui, grămada de gheţuri ce acoperă polul austral formează o calotă, a cărei lăţime trebuie să atingă patru mii de kilometri.

Ca să nu se împotmolească, Nautilus se oprise la vreo şase sute de metri depărtare de plaja în spatele căreia se ridica o îngrămădire măreaţă de stânci. Luntrea fu lăsată la apă. Căpitanul, doi oameni care duceau instrumentele, Conseil şi cu mine ne-am urcat în ea. Era pe la zece dimineaţa. Nu-l văzusem încă pe Ned Land care, pesemne, se ferea de noi, ca să nu fie nevoit să ne dea dreptate. Din câteva vâsliri, luntrea se opri pe nisipul plajei. Conseil se şi pregătea să sară pe uscat, dar l-am oprit.

— Căpitane, am spus, dumneavoastră vi se cuvine cinstea de-a pune cel dintâi piciorul pe pământul acesta.

— Da, răspunse căpitanul, şi dacă nu şovăi păşind pe pământul polului, e fiindcă până acum nici o fiinţă omenească nu şi-a lăsat pe aici urmele paşilor.

Spunând acestea, el sări sprinten pe nisip. Emoţia făcea ca inima să-i bată cu putere. Suind o stâncă, în vârful căreia locul era neted, căpitanul Nemo rămase acolo cu braţele încrucişate şi cu privirea aprinsă, neclintit şi mut, părând că pune stăpânire pe ţinuturile australe. După ce stătu astfel câteva minute, se întoarse spre noi.

— Poftiţi, domnule! îmi strigă el.

Am coborât, urmat de Conseil, lăsând în barcă pe cei doi marinari.

Pe o întindere mare, solul semăna cu un tuf roşiatic, ca şi cum ar fi fost făcut din cărămidă pisată. Era acoperit cu zgură, lavă întărită şi piatră ponce. Originea lui vulcanică era neîndoielnică. Pe alocuri, unele crăpături, din care se ridica un miros de pucioasă, dovedeau că focul din adâncimi îşi păstra încă puterea. Cu toate acestea, deşi m-am urcat în vârful unei stânci înalte, n-am văzut nici urmă de vulcan, pe o întindere de câteva mile. Se ştie că în aceste ţinuturi antarctice James Ross a găsit în plină activitate craterele lui Erebus şi ale lui Terror, pe meridianul al şaizeci şi şaptelea şi la 77°32' latitudine.

Vegetaţia acestui continent pustiu mi s-a părut foarte săracă. Câţiva licheni din specia usnea melanoxantha se întindeau pe pietrele negre.

Ţărmul era presărat cu moluşte, cu midii mici, patele, izocordii lucioase în formă de inimă, clioşi cu corpul lunguieţ şi membranos. al căror cap e compus din doi lobi rotunjiţi. În aer însă era viaţă din belşug. Mii de păsări de diferite specii zburau şi ne asurzeau cu ţipetele lor. Altele stăteau îngrămădite pe stânci, privindu-ne fără frică pe când treceam sau ţinându-se după noi. Erau pinguini, tot atât de îndemânatici şi mlădioşi în apă, unde pot fi asemănaţi cu peştii cei mai iuţi, pe cât de stângaci şi de greoi pe uscat. Ei scoteau ţipete caraghioase, adunându-se în grupuri. Aveau gesturi cumpătate, dar făceau un zgomot asurzitor.

Dar ceaţa nu se ridică şi pe la unsprezece soarele nu apăruse încă. Eram neliniştit, pentru că fără soare nu puteam şti dacă am ajuns sau nu la pol.

Căutându-l pe căpitanul Nemo, l-am găsit cu coatele sprijinite de o stâncă, privind cerul. Era nerăbdător, necăjit. Dar ce putea face? Omul acesta îndrăzneţ şi puternic nu putea să-i comande soarelui aşa cum îi comanda mării.

Veni şi amiaza, fără ca soarele să se fi arătat măcar o clipă. Nici nu puteam ghici măcar locul unde se găsea, în dosul perdelei de ceaţă. Curând, ceaţa se schimbă în ninsoare.

— Pe mâine! îmi spuse căpitanul şi ne-am întors pe Nautilus prin vârtejurile viscolului. În lipsa noastră fuseseră întinse plasele şi am cercetat cu atenţie peştii care tocmai erau încărcaţi pe bord. În mările antarctice se adăposteşte un număr foarte mare de peşti migratori, care fug de furtunile din latitudini mai puţin înalte, ca apoi să cadă în gura marsuinilor şi a focelor. Viforul nu încetă. Era cu neputinţă de stat pe punte. Auzeam din salon, unde îmi însemnam întâmplările călătoriei pe continentul polar, ţipetele petrelilor şi albatroşilor, cărora puţin le păsa de furtună. Nautilus nu rămase pe loc, ci înainta de-a lungul coastei cu încă zece mile spre sud, prin lumina scăzută a soarelui ce atingea marginea zării.

A doua zi, la 20 martie, ninsoarea încetă. Frigul se înteţise. Termometrul arăta 2° sub zero. Ceaţa se împrăştia şi nădăjduiam că vom putea stabili locul unde ne aflam.

Căpitanul Nemo nu se arătase încă, aşa că luntrea ne duse la ţărm numai pe mine şi pe Conseil. Şi aici natura solului era tot vulcanică, întâlneam pretutindeni urme de lavă, zgură, bazalturi, fără ca să pot zări vulcanul care le aruncase. Şi aici, ca şi în cealaltă parte, nenumărate păsări populau ţărmul polar. Dar aici ele locuiau alături de turme mari de mamifere marine, care ne priveau cu ochi blânzi. Erau foci de felurite specii, unele stând lungite pe pământ, altele culcate pe bucăţile de gheaţă aduse de curenţii apei, altele ieşind din apă ori în-trând. Fiindcă nu mai avuseseră până atunci de-a face cu omul, nu fugeau de noi când ne apropiam. Am făcut socoteala că erau destule ca să aprovizioneze câteva sute de vase.

— Pe legea mea, bine că Ned Land n-a venit cu noi, zise Conseil.

— De ce?

— Pentru că, vânător pasionat cum e, ar fi ucis toate animalele astea.

— Chiar toate nu, dar cred într-adevăr că nu l-am fi putut împiedica să arunce cangea în câţiva cetacei. Şi căpitanul Nemo s-ar fi supărat, căci el nu varsă fără rost sângele acestor animale inofensive.

— Şi are dreptate.

— Bineînţeles, dragul meu Conseil. Dar, ia spune, n-ai clasat încă aceste splendide mostre ale faunei marine?

— Domnul ştie bine că nu prea sunt tare în practică. Dacă domnul mi-ar spune numele lor…

— Sunt foci şi morse.

— Două genuri care aparţin familiei pinipedelor, se grăbi să spună Conseil, ordinul carnasierelor, grupa unghicularelor, subclasa monodelfinilor, clasa mamiferelor, încrengătura vertebratelor.

— Bravo, Conseil! Dealtfel, focile şi morsele, aceste două genuri, se împart şi în specii şi, dacă nu mă înşel, aci vom avea prilejul să le studiem. Şi acum, hai să mergem.

Era ora opt dimineaţa. Mai aveam patru ceasuri până când puteam lua înălţimea soarelui. Ne-am îndreptat spre un golf larg, săpat în faleza de granit a ţărmului.

De jur împrejur, cât vedeam cu ochii, pământul şi sloiurile de gheaţă erau năpădite de animalele marine (şi fără să vreau l-am căutat din ochi pe bătrânul Proteu, păstorul din mitologie, care păzea uriaşele turme ale lui Neptun). Erau mai cu seamă foci care stăteau în grupuri deosebite, bărbat cu femelă. Tatăl veghea asupra familiei, iar mama îşi alăpta puii, dintre care unii mai măricei îndrăzneau să se îndepărteze cu câţiva paşi. Când voiau să meargă, focile înaintau prin salturi mici, contractându-şi corpul şi ajutându-se destul de stângaci cu înotătoarele imperfecte, care la lamantin, rubedenia lor, formează un adevărat antebraţ. Trebuie să spun că în apă, în elementul lor, animalele acestea, cu şira spinării mobilă, cu bazinul îngust, cu blana scurtă şi netedă, cu picioare palmate, înoată admirabil. Stând pe loc, pe pământ, ele făceau mişcări cât se poate de graţioase. Cei din antichitate, văzând înfăţişarea lor blândă, privirea frumoasă ca de femeie, ochii catifelaţi şi limpezi, poziţiile fermecătoare pe care le luau, poetizau în felul lor aceste animale, transformând bărbaţii în tritoni şi femeile în sirene.

I-am atras atenţia lui Conseil asupra dezvoltării foarte mari a lobilor cerebrali la aceşti cetacei inteligenţi. Nici un mamifer, în afară de om, nu are materia cerebrală atât de bogată. De aceea focile pot primi cu uşurinţă o oarecare educaţie. Ele pot fi uşor domesticite, şi cred, ca şi alţi naturalişti, dealtfel, că, dresate cum se cuvine, ele ar putea servi foarte bine drept câini de pescuit.

Cele mai multe dintre animalele acestea dormeau pe pietre sau pe nisip. Printre ele se strecurau elefanţi de mare, un fel de foci cu trompă scurtă şi mobilă, uriaşii speciei, având o circumferinţă de douăzeci de picioare şi o lungime de zece metri. Nu se fereau deloc la apropierea noastră.

— Nu sunt periculoase? mă întrebă Conseil.

— Nu, afară de cazul când le ataci. Când o focă îşi apără puiul, furia ei e grozavă, şi în asemenea cazuri se întâmplă adesea să sfarme luntrile pescarilor.

— E în legitimă apărare! îşi dădu părerea Conseil.

— Aşa cred şi eu.

Ne-am oprit la două mile mai departe, în faţa stâncii care apăra golful împotriva vânturilor din sud şi care cobora drept în marea înspumată de bătaia valurilor. Dinapoia ei se auzeau răgete asurzitoare, cum numai o cireada de rumegătoare poate scoate.

— N-o fi cumva un concert de tauri? mă întrebă Conseil.

— De unde, i-am răspuns eu, e un concert de morse.

— Se luptă?

— Se luptă sau se joacă.

— Dacă nu-i cu supărare, aş vrea să le vedem.

— Hai să le vedem, Conseil.

Şi iată-ne străbătând stâncile negre, printre surpături ce se iveau pe neaşteptate şi printre pietroaiele pe care gheaţa le făcea foarte lunecoase. De mai multe ori am căzut, lovindu-mă destul de tare. Conseil, mai prevăzător sau mai îndemânatic, nu se poticnea deloc, ba chiar mă ridica spunându-mi: «Dacă domnul ar fi bun să-şi ţină picioarele mai depărtate, şi-ar păstra mai bine echilibrul».

Ajuns pe creasta unei limbi de pământ, am zărit o câmpie albă, întinsă, plină de morse care se jucau. Răgetele erau răgete de bucurie şi nu de mânie.

Prin forma trupului şi a membrelor, morsele se aseamănă cu focile. Ele n-au canini şi incisivi pe maxilarul de jos, iar caninii de deasupra sunt doi fildeşi lungi de optzeci de centimetri, cu o circumferinţă de treizeci şi trei de centimetri spre gură. Aceşti colţi, dintr-un fildeş compact şi fără striuri, mai tari decât ai elefanţilor şi mai puţin supuşi îngălbenirii, sunt foarte preţuiţi. Morsele sunt vânate fără nici o socoteală, şi în scurtă vreme vor fi nimicite până la ultima, fiindcă vânătorii măcelăresc fără deosebire şi femelele, şi puii, ucigând în fiecare an mai mult de patru mii dintre ele.

Trecând pe lângă animalele acestea curioase, am putut să le observ în toată voia, fiindcă lor nici nu le păsa de noi. Pielea le era groasă şi aspră, de culoare roşcată, iar blana scurtă şi destul de rară. Unele aveau patru metri lungime. Fiind mai liniştite şi mai puţin sperioase decât rudele lor din nord, nu puseseră santinele care să le supravegheze împrejurimile taberei.

După ce am cercetat oraşul morselor, ne-am hotărât să ne întoarcem. Era ora unsprezece şi dacă Nemo avea condiţii prielnice pentru determinarea locului, voiam să fiu şi eu de faţă. Dar nu prea nădăjduiam ca în ziua aceea să se ivească soarele! Norii îngrămădiţi la orizont ni-l ascundeau vederii. Părea că astrul, gelos, nu voia să dezvăluie unor fiinţe omeneşti punctul de neatins al globului pământesc.

Ca să ne întoarcem spre Nautilus, coborârăm râpa dreaptă care ducea spre ţărm. La unsprezece şi jumătate ajunsesem la punctul de debarcare. Luntrea era trasă la mal. Il adusese pe căpitan. L-am zărit stând în picioare pe o lespede de bazalt, cu instrumentele de măsurat înălţimea soarelui lângă el. Îşi aţintise privirea spre orizontul de nord, spre partea în care soarele îşi descria curba sa alungită.

Mă aşezai lângă căpitan, aşteptând în tăcere. Dar, ca şi în ziua trecută, la amiază soarele nu se arătă. Parcă era un făcut. Astfel măsurătoarea n-a putut fi efectuată. Dacă nu izbuteam s-o facem nici a doua zi, trebuia să renunţăm pentru totdeauna la aflarea punctului în care ne găseam.

Toate astea se întâmplau în ziua de 20 martie. Or, după ea urma 21 martie, ziua echinocţiului, când, dacă lăsam la o parte refracţia, soarele trebuia să dispară sub orizont pentru şase luni, şi odată cu dispariţia lui avea să înceapă lunga noapte polară. De la echinocţiul din septembrie el ieşise de sub orizontul septentrional, ridicându-se prin spirale alungite până la 21 decembrie, ziua solstiţiului ţinuturilor boreale. De atunci, soarele începuse să coboare şi în ziua următoare avea să arunce ultimele lui raze. Îi împărtăşii căpitanului Nemo observaţiile şi temerile mele.

— Aveţi dreptate, domnule Aronnax, îmi spuse el. Dacă mâine nu obţinem înălţimea soarelui, nu voi putea să reiau operaţia decât peste şase luni. Fiindcă din întâmplare suntem aici tocmai la 21 martie, determinarea ar fi mai uşor de făcut dacă soarele s-ar arăta la amiază.

— De ce, domnule căpitan?

— Pentru că atunci când soarele descrie spirale atât de lungi, este greu să-i masori exact înălţimea deasupra orizontului, fiindcă instrumentele pot face greşeli mari.

— Atunci, cum veţi proceda?

— Am să întrebuinţez numai cronometrul, îmi răspunse căpitanul Nemo. Dacă mâine, 21 martie, la amiază, discul soarelui, ţinând seama de refracţie, este tăiat exact pe orizontul de nord, înseamnă că suntem la Polul Sud.

— Adevărat! încuviinţai. Totuşi măsurătoarea asta nu va fi exactă matematiceşte, fiindcă echinoxul nu cade neapărat la amiază.

— Fără îndoială; dar devierea n-ar fi mai mare de o sută de metri şi n-avem nevoie de mai mult. Aşadar, pe mâine!

Căpitanul Nemo se întoarse pe bord. Conseil şi cu mine am rămas până la ora cinci, cutreierând plaja, observând şi studiind. Singurul lucru pe care l-am luat cu noi a fost un ou de pinguin, deosebit de mare şi pe care un amator ar fi dat mai mult de o mie de franci. Era de culoarea cafelei cu lapte, înfrumuseţat cu dungi şi semne, ca o podoabă rară! I l-am încredinţat grijuliului Conseil, care ştia să se ţină bine pe picioare; purtându-l ca pe un porţelan chinezesc de mare preţ, el 1-a dus nevătămat până la Nautilus. Aici l-am aşezat într-o vitrină a muzeului. La masă am mâncat cu poftă o bucată de ficat de focă, foarte gustos, asemănător la gust cu carnea de porc. Pe urmă m-am culcat, după ce am invocat, ca un hindus, bunăvoinţa soarelui.

A doua zi, 21 martie, pe la cinci dimineaţa, m-am urcat pe punte, unde l-am găsit pe căpitanul Nemo.

— Vremea se limpezeşte puţin, îmi spuse el. Sunt speranţe. După ce mâncăm, vom cobori pe uscat ca să alegem un post de observaţie. Înţelegându-ne cu privire la aceasta, m-am dus să-l caut pe Ned Land, pe care aş fi vrut să-l iau cu mine. Încăpăţânatul canadian n-a vrut să meargă şi am băgat de seamă că era din ce în ce mai tăcut şi mai morocănos. La urma urmelor, nu mi-a părut rău de încăpăţânarea lui; pe uscat erau prea multe foci şi vânătorul cel nestăpânit nu trebuia supus ispitei.

După ce am mâncat, pornii spre uscat. Nautilus mai străbătuse câteva mile în timpul nopţii. Acum se afla în larg, la câteva mile de o coastă pe care se înălţa un pisc ascuţit, înalt de patru sau cinci sute de metri. În afară de mine şi de căpitanul Nemo, se mai aflau în luntre doi oameni din echipaj şi instrumentele trebuincioase, adică un cronometru, o lunetă şi un barometru.

Până să ajungem la ţărm, am văzut o mulţime de balene. Adunate în turme, ele se zbenguiau în apele liniştite. Fără nici o îndoială că bazinul acela al polului antarctic servea de adăpost cetaceilor, urmăriţi cu prea multă râvnă de vânători!

La ora nouă am coborât pe ţărm. Cerul se limpezea, norii alergau spre sud, negurile părăseau faţa rece a apelor. Căpitanul se îndreptă spre piscul ascuţit de unde voia să-şi facă măsurătorile. Urcuşul a fost greu din pricina lavei colţuroase, a pietrei ponce şi a atmosferei adeseori saturată de emanaţiile sulfuroase ale fumarolelor. Deşi se dezobişnuise să calce pe pământ, căpitanul urca povârnişurile cele mai aspre cu o sprinteneală şi o agerime pe care le-ar fi invidiat şi un vânător de capre sălbatice. Abia mă puteam ţine după el.

Ne-au trebuit două ore ca să ajungem pe creasta piscului format jumătate din porfir şi jumătate din bazalt. De aici îmbrăţişai cu privirea o întindere uriaşă de apă, care îşi desena limpede linia orizontului spre nord, pe fondul cerului; la picioarele noastre, câmpuri orbitor de albe; deasupra capului, un cer albăstrui fără nori; înspre nord, discul soarelui, ca un glob de foc ştirbit de tăietura orizontului. Din sânul apelor se ridicau în mănunchiuri măreţe sute de coloane lichide, în depărtare, Nautilus părea un cetaceu adormit. În spatele nostru, spre sud şi est, se desfăşura o întindere nesfârşită de pământ, o amestecătură haotică de pietre şi de gheţuri.

După ce urcă creasta, căpitanul Nemo îi stabili înălţimea cu ajutorul barometrului, fiindcă avea nevoie de ea în observaţia pe care urma să o facă.

La douăsprezece fără un sfert, soarele, care se vedea numai prin refracţie, se arătă ca o minge de aur, aruncându-şi ultimele raze peste continentul pustiu şi peste mările pe care omul nu le brăzdase încă.

Cu ajutorul unei lunete cu reticul, prevăzută cu o oglindă pentru corectat refracţia, căpitanul Nemo observă astrul ce se cufunda încetul cu încetul sub orizont, urmând o diagonală foarte lungă. Eu ţineam în mână cronometrul. Inima îmi bătea cu putere: dacă dispariţia jumătăţii soarelui avea să coincidă cu ora douăsprezece, indicată de cronometru, atunci însemna că suntem chiar la pol.

— Douăsprezece! strigai.

— Polul Sud! răspunse căpitanul Nemo, cu o voce gravă, dându-mi luneta prin care se vedea soarele, tăiat de orizont în două jumătăţi egale.

Privii cum cele din urmă raze luminau piscul şi cum întunericul urca încet, încet spre noi.

Punându-mi mâna pe umăr, căpitanul Nemo rosti:

— Astăzi, 21 martie 1868, eu, căpitanul Nemo, am atins Polul Sud la gradul al nouăzecilea şi pun stăpânire pe regiunea aceasta a globului, care-i a şasea parte ca întindere faţă de continentele cunoscute.

— În numele cui, domnule căpitan?

— În numele meu, domnule!

Spunând aceasta, căpitanul Nemo desfăşură un drapel negru, pe care era brodată cu aur litera N. Pe urmă, întorcându-se spre astrul zilei ale cărui ultime raze atingeau orizontul mării, strigă:

— Adio, soare! Apune sub ocean, astru luminos, şi lasă noaptea de şase luni să-şi întindă umbrele pe noul meu domeniu!