Capitolul XV ACCIDENT SAU INCIDENT?

A doua zi, 22 martie, la şase dimineaţa, se începură pregătirile de plecare. Ultimele lumini ale amurgului se topeau în noapte. Era un frig pătrunzător. Stelele sclipeau cu o tărie uimitoare. La zenit strălucea minunata Cruce a Sudului, Steaua polară a ţinuturilor antarctice.

Termometrul arăta 12° sub zero. Când vântul se înteţea, frigul devenea înţepător. Sloiurile de gheaţă se înmulţiseră; marea începuse să îngheţe pe toată întinderea. Pe suprafaţa ei, numeroase pete de culoare închisă arătau locurile în care începuse să se formeze pojghiţa de gheaţă. Desigur că în bazinul central, care îngheţa timp de şase luni, cât ţinea iarna, nu se putea pătrunde. Ce se făceau atunci bietele balene? Fără îndoială că porneau pe sub banchiză spre alte mări. Cât despre foci şi morse, obişnuite cu climele cele mai aspre, ele rămâneau prin meleagurile acelea îngheţate. Instinctul le învăţa să găurească icefâeldurile şi să le ţină astfel veşnic deschise; prin găurile acestea ies ca să respire. Când păsările alungate de frig emigrează spre nord, mamiferele marine rămân singurii stăpâni ai continentului polar.

Rezervoarele de apă fură umplute şi Nautilus se cufundă încet până la adâncimea de o mie de picioare, unde se opri. Elicea bătu apa şi vasul înainta drept spre nord, cu o viteză de cincisprezece mile pe oră. Spre seară pluteam pe sub uriaşa carapace îngheţată a banchizei.

Obloanele salonului erau închise, pentru că Nautilus s-ar fi putut lovi de vreun gheţar scufundat. De aceea mi-am petrecut întreaga zi trecându-mi însemnările pe curat. Retrăiam în minte toate peripeţiile călătoriei noastre pe pol. Ajunsesem la punctul acela de neatins, fără oboseală şi fără primejdii, ca şi cum vagonul nostru plutitor ar fi alunecat pe nişte şine de cale ferată. Şi acum începea adevărata întoarcere. Ce ne mai aştepta? Puteam să-mi închipui orice, fiindcă şirul minunilor submarine este nesfârşit! De cinci luni şi jumătate, de când întâmplarea ne aruncase pe bordul lui Nautilus, străbătusem paisprezece mii de leghe; şi în drumul nostru, mai lung decât Ecuatorul, se petrecuseră nenumărate întâmplări ciudate sau groaznice: vânătoarea în pădurile din Crespo, naufragiul din strâmtoarea Torres, cimitirul de mărgean, pescăriile din Ceylon, Tunelul arab, focurile din Santorin, milioanele din Golful Vigo, Atlantida, Polul Sud! Toată noaptea, amintirile mi-au frământat mintea şi nu m-au lăsat să mă odihnesc nici o clipă.

Pe la trei dimineaţa m-a trezit o zguduitură puternică. Mă ridicai ascultând în întuneric. Deodată m-am pomenit aruncat în mijlocul camerei. Mi-am dat seama că Nautilus se izbise de ceva şi se lăsa pe o parte. Sprijinindu-mă de pereţi, mă târâi până în salon, unde ardea încă lumina. Mobilele erau răsturnate. Din fericire, vitrinele, fixate solid în perete, rezistaseră. Tablourile dinspre tribord se apropiaseră mult de perete, pe când cele dinspre babord se depărtaseră. Nautilus era deci culcat pe partea dreaptă şi stătea complet nemişcat.

Dinăuntrul vasului se auzeau zgomote de paşi şi voci nedesluşite. Căpitanul Nemo însă nu se ivi. Tocmai când voiam să ies din salon, intrară Ned Land şi Conseil.

— Ce s-a întâmplat? îi întrebai.

— Tocmai asta voiam şi eu să-l întreb pe domnul, îmi răspunse Conseil.

— Mii de draci! strigă canadianul. Eu ştiu ce s-a întâmplat. Nautilus s-a ciocnit şi, după cât stă de aplecat, nu cred s-o mai scoată la capăt cum a scos-o atunci în strâmtoarea Torres.

— Dar cel puţin o fi ajuns la suprafaţa apei?

— Nu ştim, răspunse Conseil.

— O să aflăm îndată, spusei eu.

Am cercetat manometrul. Spre marea mea mirare, el arăta o adâncime de trei sute şaizeci de metri.

— Ce înseamnă asta? am strigat uimit.

— Ar trebui să-l întrebăm pe căpitanul Nemo, îşi dădu părerea Conseil.

— Dar unde să-l găsim? întrebă Ned Land.

— Urmaţi-mă! le spusei tovarăşilor mei.

Ieşirăm din salon. În bibliotecă, nimeni. Mi-am închipuit că Nemo trebuie să fie în cabina cârmaciului. Cel mai bun lucru era să aşteptăm. Ne întoarserăm tustrei din nou în salon.

Voi trece sub tăcere cuvintele canadianului, care găsise clipa prielnică să se înfurie iar. L-am lăsat să-şi descarce veninul în voie, fără ca să-i răspund.

De vreo douăzeci de minute stăteam aşa, căutând să prindem şi cele mai mici zgomote din interiorul lui Nautilus, când îşi făcu apariţia căpitanul Nemo. Părea că nici nu ne vede. Înfăţişarea Iui, atât de liniştită de obicei, trăda îngrijorarea. El cercetă în tăcere busola şi manometrul, apoi puse degetul pe un punct al planisferei, în partea care reprezenta mările australe.

Nu voiam să-l întrerup. Dar după câteva clipe, când se întoarse spre mine, l-am întrebat, folosind o expresie pe care o mai auzisem de la el, în strâmtoarea Torres:

— Un «incident», căpitane?

— Nu, domnule, de data asta un accident.

— Grav?

— Poate.

— Este vreun pericol imediat?

— Nu.

— Nautilus a eşuat?

— Da.

— Şi asta din pricina…

—.unei toane a naturii şi nu din nepriceperea oamenilor. În manevră n-a fost făcută nici o greşeală. Totuşi, efectele echilibrului nu pot fi împiedicate. Poţi să înfrunţi legile omeneşti, dar nu te poţi împotrivi legilor naturii!

Ciudată clipă îşi alesese căpitanul ca să filosofeze. De fapt, răspunsul lui nu lămurise nimic.

— S-ar putea şti, l-am întrebat, care-i cauza accidentului?

— S-a răsturnat un bloc uriaş de gheaţă, îmi răspunse. Centrul de greutate al gheţarilor se urcă atunci când ape mai calde sau lovituri repetate îi sapă pe dedesubt. În asemenea cazuri, gheţarii se răstoarnă, se dau peste cap. Aşa s-a întâmplat şi acum. Răsturnându-se, un gheţar l-a lovit pe Nautilus, care plutea pe sub el. Apoi, alunecând pe învelişul lui şi ridicându-l cu o putere de neînvins, gheţarul l-a atras în straturi mai puţin dense şi l-a culcat pe o coastă.

— Nu s-ar putea cumva să-l desprindem pe Nautilus golind rezervoarele cu apă şi făcându-l astfel să-şi recapete echilibrul?

— Chiar asta se şi face acum! Se poate auzi cum funcţionează pompele. Iată, acul manometrului arată că Nautilus se ridica, dar şi gheţarul se ridică odată cu el. Poziţia noastră rămâne neschimbată până când gheţarul nu va întâlni o stavilă care să-i oprească urcarea. Într-adevăr, Nautilus rămăsese tot atât de înclinat la tribord. Fără îndoială că el urma să se îndrepte odată cu oprirea gheţarului. Dar dacă asta avea să aibă loc în momentul ciocnirii de banchiza care plutea deasupra noastră, atunci cele două suprafeţe de gheaţă ne-ar fi strivit fără milă. Îmi frământam mintea gândindu-mă la ceea ce putea să ni se întâmple. Căpitanul privea necontenit spre manometru. De la ciocnirea cu gheţarul. Nautilus se ridicase cu aproape o sută cincizeci de picioare, dar îşi păstrase aceeaşi înclinare. Deodată simţii o uşoară mişcare. Nautilus se îndreptase puţin. Obiectele atârnate pe perete în salon îşi recăpătau încetul cu încetul poziţia normală. Pereţii se apropiau de verticală. Niciunul dintre noi nu mai vorbea. Adânc tulburaţi, vedeam şi simţeam cum vasul se îndreaptă. Sub picioarele noastre podeaua devenea orizontală. Se scurseră astfel zece minute.

— În sfârşit, ne-am îndreptat! strigai eu.

— Da, spuse căpitanul Nemo, păşind spre uşa salonului.

— Dar vom mai putea pluti? l-am întrebat.

— Desigur, îmi răspunse. Cum se vor goli rezervoarele, Nautilus va urca la suprafaţa apei.

Căpitanul plecă şi peste câtva timp am observat că, din ordinul lui. Nautilus îşi încetase ridicarea. Era bine să plutim aşa, între două ape, altfel ne-am fi putut ciocni de partea de jos a banchizei.

— Am scăpat ca prin urechile acului! spuse Conseil.

— Da, puteam fi striviţi între gheţuri sau, în cel mai bun caz, puteam rămâne ţintuiţi pe loc şi atunci n-am fi avut cum să ne primenim aerul… Da, am scăpat uşor!

— Dacă ar fi numai asta! mormăi Ned Land.

Nu voiam să încep o discuţie fără rost cu canadianul; de aceea nu i-am răspuns. Dealtfel, obloanele se deschiseră în aceeaşi clipă şi lumina de afară năvăli prin ferestre.

Eram încă sub apă, după cum ani spus; de fiecare parte a lui Nautilus, la o depărtare de zece metri, se înălţa câte un zid de gheaţă care-ţi lua ochii cu strălucirea lui; deasupra şi dedesubt, alte ziduri; deasupra era fundul banchizei, întinzându-se ca un tavan uriaş, dedesubt era gheţarul care, răsturnându-se încetul cu încetul, îşi găsise pe zidurile laterale două puncte de sprijin, rămânând între ele. Nautilus se găsea închis într-un adevărat tunel de gheaţă, larg de aproape douăzeci de metri, plin cu apă liniştită. I-ar fi fost deci uşor să iasă, mergând fie înainte, fie înapoi, şi găsind după aceea, la câteva sute de metri mai încolo, vreo trecere liberă pe sub banchiză.

Becurile fuseseră stinse şi totuşi salonul strălucea în lumina vie pe care o dădeau razele farului, răsfrânte în pereţii de gheaţă. Îmi este cu neputinţă să descriu frumuseţea oglindirii razelor electrice pe blocurile nesfârşite, tăiate mereu în alte forme. Lumini colorate, după cum erau vinele care brăzdau gheaţa, ţâşneau din fiecare unghi, din fiecare creastă, din fiecare faţetă. Ne simţeam ca într-o mină de pietre preţioase, mai ales de safire, care-şi amestecau scânteierile cu licăririle verzi ale smaraldelor. Ici şi colo, nuanţe de opal nespus de dulci se iveau în mijlocul unor puncte aprinse, adevărate diamante de foc, foarte strălucitoare. Puterea razelor era însutită, ca lumina ce ţâşneşte din lamelele lenticulare ale celui mai puternic far.

— Cât e de frumos! se minună Conseil.

— Da, e o privelişte cum nu se poate mai frumoasă, spusei eu. Nu-i aşa. Ned?

— Mii de draci! E nemaipomenită! încuviinţă canadianul. Turbez de necaz că n-am încotro şi trebuie să recunosc. E nemaivăzut!

Ned avea dreptate. Era ceva nemaivăzut! Deodată un strigăt al lui Conseil mă făcu să mă întorc.

— Ce s-a întâmplat? îl întrebai.

— Domnul să închidă ochii, să nu se uite! Nu vă uitaţi! Spunând aceasta, Conseil îşi acoperi repede faţa cu mâinile.

— Dar ce-ai păţit?

— Sunt orbit, nu mai văd!

M-am uitat fără voie spre fereastră, dar n-am putut îndura focul care o mistuia.

Am înţeles ce se întâmplase: Nautilus pornise cu mare viteză. Toate sclipirile liniştite ale pereţilor de gheaţă se prefticuseră în mănunchiuri fulgerătoare. Focurile acestor miliarde de diamante se amestecau între ele. Împins de elice. Nautilus gonea parcă învăluit în fulgere.

Atunci, obloanele salonului se închiseră. Ne-am apărat cu palmele ochii în care ne jucau nenumărate globuri şi luminiţe, ca atunci când te uiţi prea mult spre soare. Ne-a trebuit destulă vreme ca să ne potolim vederea tulburată. În cele din urmă ne-am luat palmele de la ochi.

— Pe legea mea! N-aş fi crezut că poate exista aşa ceva, spuse Conseil.

— Mie nici acum nu-mi vine să cred! adăugă canadianul.

— Când vom fi înapoi pe uscat, spuse Conseil, după ce am văzut atâtea minuni ale naturii, cât de nevrednice şi de neînsemnate au să ni se pară continentele şi măruntele înfăptuiri ale omului! Nu! Lumea aceea nu mai este demnă de noi!

Asemenea cuvinte, ieşite din gura unui om de obicei atât de calm, arătau cât era el de înfierbântat. Dar canadianul nu scăpă prilejul să pună paie pe foc.

— Lumea! făcu el clătinându-şi capul. Fii pe pace, prietene Conseil. N-o să ne mai întoarcem niciodată la ea!

Acestea se petreceau pe la orele cinci dimineaţa. Şi tot atunci avu loc o ciocnire în partea din faţă a lui Nautilus. Îmi dădui seama că vârful vasului se lovise de un bloc de gheaţă. Pesemne că fusese o manevră greşită, fiindcă nu era deloc uşor să navighezi prin tunelul submarin, printre sloiuri de gheaţă. Îmi spuneam că, schimbându-şi drumul, căpitanul Nemo va ocoli piedicile, urmând cotiturile tunelului. În orice caz, înaintarea noastră nu putea fi împiedicată cu desăvârşire. Totuşi, împotriva aşteptărilor mele, Nautilus dădu înapoi destul de mult.

— Ne întoarcem? întrebă Conseil.

— Se vede că da, răspunsei eu. Pesemne că în partea asta tunelul nu are ieşire.

— Şi atunci…?

— Atunci e foarte simplu; ne întoarcem pe unde am venit şi ieşim prin partea de sud. Atâta tot.

Vorbind astfel, voiam să par mai liniştit decât eram în realitate, între timp se accelerase mişcarea înapoi a lui Nautilus care, mergând de-a-ndăratelea, ne ducea cu o viteză tot mai mare.

— O să avem o întârziere, făcu Ned.

— Ce contează câteva ore mai mult ori mai puţin? Măcar de-am ieşi odată…

— Da, repetă Ned Land. Numai de-am ieşi.

Mă plimbai câtva timp de la salon la bibliotecă. Tovarăşii mei tăceau. Mă întinsei apoi pe un divan cu o carte în mână. După un sfert de oră, Conseil, apropiindu-se de mine, mă întrebă:

— E interesantă cartea pe care o citiţi?

— Foarte interesantă, îi răspunsei.

— Cred şi eu! Doar citiţi cartea pe care chiar dumneavoastră aţi scris-o!

— Cartea mea?

În adevăr, ţineam în mâini, fără să ştiu, lucrarea mea «Misterele din adâncul mărilor». Am închis cartea şi mi-am reluat plimbarea. Ned şi Conseil se ridicară să plece.

— Mai staţi, prieteni, le spusei eu. Să fim împreună până când vom ieşi din încurcătura asta.

— Cum doreşte domnul! îmi răspunse Conseil.

Mai trecură câteva ceasuri, în care timp cercetai întruna instrumentele atârnate pe pereţii salonului. Manometrul arăta că Nautilus pluteşte mereu la o adâncime de trei sute de metri, busola arăta că se îndreaptă înspre sud, iar indicatorul de viteză – că merge cu douăzeci de mile pe oră, ceea ce însemna prea mult pentru un spaţiu atât de îngust. Căpitanul Nemo însă ştia că trebuie să se grăbească. Acum, fiecare minut preţuia cât un secol.

La orele opt şi douăzeci avu loc cea de-a doua ciocnire, de data asta în partea de dinapoi a vasului. Pălii. Tovarăşii mei se apropiară de mine. L-am luat de mână pe Conseil. Ne înţelegeam din priviri mai bine decât prin cuvinte. În clipa aceea intră în salon căpitanul. M-am îndreptat către el.

— Drumul spre sud ne este închis? îl întrebai.

— Da, domnule. Icebergul, răsturnându-se, ne-a închis orice ieşire.

— Suntem blocaţi?

— Da.