Capitolul XIX GOLF-STREAM.

Niciunul dintre noi nu va putea uita vreodată groaznica întâmplare din 20 aprilie! Am scris cum s-au desfăşurat faptele, pe când eram încă adânc tulburat. Pe urmă am refăcut cele scrise şi le-am citit lui Conseil şi canadianului. Ei au găsit că faptele sunt povestite întocmai, dar nu sunt redate cu destulă tărie. Ca să zugrăvesc asemenea tablouri, mi-ar fi trebuit să am pana celui mai mare poet al nostru, a ilustrului Victor Hugo.

După cum spuneam, căpitanul Nemo plânsese privind valurile. Durerea îi era nemărginită. Pierdea al doilea tovarăş de când ne găseam pe bord. Şi ce moarte! Prietenul acesta, zdrobit, înăbuşit de braţul puternic al caracatiţei, sfărâmat de fălcile ei tari ca fierul, n-avea să se odihnească împreună cu tovarăşii săi în apele liniştite ale cimitirului de mărgean!

Mie, ceea ce îmi sfâşiase inima în toiul luptei fusese strigătul de deznădejde al nefericitului marinar. Sărmanul francez, uitându-şi limbajul de împrumut, folosise limba ţării şi a mamei sale ca să ne cheme pentru cea din urmă oară! Aşadar, avusesem un compatriot printre oamenii din echipajul lui Nautilus, un francez credincios trup şi suflet căpitanului Nemo, fugind ca şi el de orice legătură cu cei de pe pământ. Să fi fost oare singurul care reprezenta Franţa în asociaţia aceasta misterioasă, alcătuită fără doar şi poate din oameni de naţionalităţi diferite? Iată încă una din întrebările fără răspuns care îmi frământau mintea neîncetat.

Căpitanul Nemo intră în cabina sa şi timp de câteva zile nu l-am mai văzut. Puteam să-mi dau seama de tristeţea, de deznădejdea şi de nehotărârea sa, judecând după mersul Iui Nautilus, al cărui suflet era şi care îi oglindea toate simţămintele. Vasul nu mai păstra o ţintă hotărâtă. Mergea înainte şi înapoi, plutind ca un cadavru în voia valurilor. Deşi elicea îi fusese curăţată, Nautilus abia dacă se mai mişca; naviga la întâmplare, neputându-se smulge din locul ultimei lupte, care înghiţise pe unul dintre ai săi!

Astfel trecură zece zile. Abia la 1 mai, Nautilus îşi reluă drumul spre nord, trecând pe lângă insulele Lucayes, în apropierea canalului Bahama. Mergeam prin apele celui mai mare fluviu al mării, care îşi are malurile sale, peştii săi şi temperatura proprie. Cu alte cuvinte, urmam curentul Golf-Stream.

Golf-Streamul este într-adevăr un fluviu ce curge liber prin mijlocul Atlanticului şi ale cărui ape nu se amestecă cu apele oceanului. Este un fluviu sărat, mai sărat decât marea din jurul lui. Adâncimea lui mijlocie e de trei mii de picioare, iar lăţimea mijlocie de şaizeci de mile. În unele locuri, curentul atinge o viteză de patru kilometri pe oră. Volumul constant al apelor lui este cu mult mai mare decât al tuturor fluviilor de pe glob.

Adevăratul izvor sau punctul de plecare al Golf-Streamului, după părerea lui Maury, ar fi în Golful Gasconiei. Acolo încep şi i se formeze apele, la o temperatură însă scăzută. Coborând spre sud, de-a lungul Africii ecuatoriale, curentul îşi încălzeşte valurile la soarele zonei toride, străbate Atlanticul, atinge Capul San Roque pe coasta braziliană şi se desparte în două braţe, dintre care unul se duce să-şi mai încălzească apele în Marea Antilelor. Atunci, Golf-Streamul, care are menirea să echilibreze temperaturile şi să amestece apele tropicelor cu apele boreale, îşi începe rolul cumpănitor. Înfierbântat în Golful Mexicului, el se ridică spre nord pe coastele americane, mergând până la Terra Nova, unde se abate din drum sub puterea curentului rece din Strâmtoarea Davis, apoi, apucând din nou drumul oceanului, face o curbă deosebit de largă şi se desparte la gradul al patruzeci şi treilea în două braţe: unul, ajutat de alizeul de nord-est, se întoarce în Golful Gasconiei şi în Azore, iar celălalt, după ce încălzeşte ţărmurile Irlandei şi ale Norvegiei, merge până dincolo de Spitzberg, unde temperatura lui coboară la 4° şi formează marea liberă a polului.

Pe acest fluviu al oceanului naviga atunci Nautilus. La ieşirea din canalul Bahama, Golf-Streamul merge cu opt kilometri pe oră, având o lăţime de paisprezece leghe şi o adâncime de trei sute cincizeci de metri. Viteza lui scade treptat cu cât ajunge mai spre nord şi e de dorit ca regularitatea scăderii acesteia să se menţină, căci dacă, aşa cum se pare, curentul şi-ar schimba viteza şi direcţia, clima europeană ar avea de suferit tulburări însemnate.

Spre amiază eram pe punte împreună cu Conseil. Îi explicam ciudăţeniile Golf-Streamului. Când am terminat, îl îndemnai să-şi cufunde mâna în apele curentului.

Conseil mă ascultă şi fu foarte mirat de faptul că nu simţea nici răceală, nici căldură.

— Asta înseamnă că temperatura apelor Golf-Streamului, când iese din Golful Mexicului, esâe aproape aceeaşi cu temperatura sângelui – i-am spus eu. Golf-Stream e un mare calorifer, care face ca ţărmurile Europei să fie veşnic împodobite cu verdeaţă. Şi dacă îi dăm crezare lui Maury, căldura curentului, folosită în întregime, ar ajunge ca să nu lase să se răcească un fluviu de fier topit, la fel de mare ca Amazoanele sau ca Missouri. În momentul acela, viteza Golf-Streamului atingea doi metri şi douăzeci şi cinci pe secundă. Curentul se deosebeşte atât de mult de marea care îl înconjoară, încât apele lui înghesuite se ridică deasupra oceanului, făcând o oarecare diferenţă de nivel faţă de valurile reci. Întunecate şi foarte bogate în săruri, apele curentului se deosebesc prin culoarea lor liliachie de valurile verzi dimprejur. Linia care desparte apele este atât de desluşită, încât în dreptul Carolinelor, în timp ce Nautilus străpungea cu pintenul apele Golf-Streamului, elicea sa bătea încă apele oceanului.

Curentul ducea cu el o lume întreagă de vietăţi. Printre ele am văzut cârduri întregi de argonauţi, foarte obişnuiţi şi în Mediterana.

Mai pot adăuga că, în timpul nopţii, fosforescenţa apelor Golf-Streamului se lua la întrecere cu lumina noastră electrică, mai ales în timpul furtunilor care ne ameninţau deseori.

La 8 mai ajunsesem lângă Capul Hatteras, în dreptul Carolinei de Nord. Acolo, Golf-Streamul are o lăţime de şaptezeci şi cinci de mile şi o adâncime de două sute zece metri. Nautilus rătăcea încă la întâmplare. Nici o supraveghere pe bord. În asemenea împrejurări, evadarea noastră putea să izbutească! Într-adevăr, ţărmurile locuite ne-ar fi înlesnit un refugiu. Marea era necontenit brăzdată de vapoarele care fac serviciul între New York sau Boston şi Golful Mexic, ca şi de micile goelete încărcate cu felurite mărfuri care opresc în mai toate punctele coastei americane. S-ar fi putut încerca de aici foarte bine o evadare, deşi ţărmul era la vreo treizeci de mile depărtare.

Un lucru supărător însă împiedica cu desăvârşire planurile canadianului: vremea deosebit de rea. Ne apropiam de meleagurile unde furtunile sunt dese, de locurile în care însuşi Golf-Streamul dă naştere trombelor şi uraganelor. A te încumeta să străbaţi marea furioasă cu o luntre uşoară, însemna să mergi la pieire. Chiar Ned Land recunoştea asta. De aceea îşi stăpânea furia, dar îl rodea o mâhnire adâncă pe care numai fuga ar fi putut-o vindeca.

— Domnule, îmi spuse el în ziua aceea, trebuie să sfârşim odată! Nemo ăsta al dumneavoastră iar se depărtează de uscat şi se urcă spre nord. Vă spun hotărât că mi-e de ajuns Polul Sud şi că n-am de gând să-l urmez şi la Polul Nord.

— Ce-i de făcut, Ned? Acum nu putem evada!

— V-am mai spus o dată: trebuie să vorbim cu căpitanul dumneavoastră. Nu i-aţi spus nimic atunci când ne aflam în apele Franţei. Am să-i vorbesc eu acum, fiindcă sunt aproape de ţara mea. Când mă gândesc că peste câteva zile Nautilus va trece pe lângă Noua Scoţie şi că acolo, spre Terra Nova, se deschide un golf larg, şi că în golf se varsă Saint Laurent, şi că Saint Laurent este fluviul meu, fluviul Quebecului, oraşul în care m-am născut, ei bine, când mă gândesc la toate astea mi se urcă sângele la cap şi mă zbârlesc tot. Vă spun drept: mai bine mă arunc în mare decât să mai rămân aici! Nu mai pot!

Se vedea cât de colo că Ned Land ajunsese la capătul răbdării. Firea lui viguroasă nu se putea împăca defel cu închisoarea aceasta prelungită. Slăbea din zi în zi şi se făcea tot mai morocănos. Îmi dădeam seama cât suferă, fiindcă şi pe mine mă năpădise dorul. Doar se scurseseră aproape şapte luni de când nu mai aveam nici o ştire de pe uscat. În afară de asta, sihăstria căpitanului Nemo, schimbarea felului său de a fi, mai ales după lupta cu calmarii, faptul că devenise din cale afară de tăcut mă făceau să văd lucrurile sub o altă înfăţişare. Nu mai simţeam entuziasmul din primele zile. Ar fi trebuit să fiu un flamand, cum era Conseil, ca să mă împac cu asemenea situaţie, să trăiesc într-un mediu hărăzit cetaceilor şi celorlalţi locuitori ai mării. Cred că băiatul acesta cumsecade, dacă ar fi avut branhii în loc de plămâni, ar fi fost un peşte de soi!

— Ei. ce ziceţi, domnule? spuse Ned Land, văzând că nu-i răspund.

— Vrei să-l întreb pe căpitan ce are de gând în privinţa noastră?

— Da!

— Şi asta cu toate că ne-a arătat el însuşi destul de limpede…?

— Da! Vreau să fiu sigur pentru ultima dată. Vorbiţi-i numai pentru mine, numai în numele meu, dacă vreţi.

— Vezi, greutatea este că îl întâlnesc destul de rar. Mă ocoleşte.

— N-are a face! Tocmai pentru asta!

— Bine, am să-i vorbesc, Ned.

— Când? întrebă canadianul, stăruitor.

— Când am să-l întâlnesc.

— Domnule Aronnax, vreţi să mă duc eu să-l caut?

— Nu, lasă-mă pe mine. Mâine…

— Astăzi, zise Ned Land.

— Fie. Am să-i vorbesc astăzi! îi făgăduii eu canadianului, care ar fi fost în stare să strice totul dacă l-aş fi lăsat să vorbească el însuşi.

Am rămas singur. Mă hotărâsem să limpezesc situaţia chiar atunci, îmi place să nu las lucrurile de azi pe mâine.

M-am dus în camera mea. Alături, în cabina căpitanului, se auzeau paşi. Nu voiam să pierd prilejul de a-l întâlni. Am bătut la uşă. Nu mi-a răspuns nimeni. Am bătut din nou. Apoi am apăsat pe clanţă şi am intrat. Căpitanul, aplecat peste masa de lucru, nu mă auzise. Hotărât să nu plec fără să-l întreb ce are de gând să facă, m-am apropiat de el. Îl văzui ridicându-şi deodată capul şi încruntându-se. După ce mă privi o clipă, îmi spuse aproape răstit:

— Dumneavoastră, aici? Ce doriţi?

— Să vă vorbesc, căpitane.

— Sunt ocupat, domnule, lucrez. Nu pot să am şi eu, ca dumneavoastră, libertatea de a rămâne nestingherit?

Primirea era puţin încurajatoare. Dar mă hotărâsem să duc lucrurile până la capăt.

— Domnule, i-am spus pe un ton rece, vreau să vă vorbesc despre ceva care nu suferă întârziere.

— Despre ce anume? Aţi mai făcut vreo nouă descoperire! mă întrebă ironic. V-a destăinuit marea vreun secret pe care eu l-am scăpat din vedere?

Vedeam bine că nu ne vom înţelege. Dar înainte de a apuca să-i răspund, căpitanul Nemo îmi arătă un manuscris deschis şi-mi spuse cu multă seriozitate:

— Domnule Aronnax, iată un manuscris redactat în mai multe limbi. Este rezultatul studiilor mele asupra mării şi, dacă o vrea Dumnezeu, n-o să piară odată cu mine. E semnat cu adevăratul meu nume şi întregit cu povestea vieţii mele. Manuscrisul va fi închis într-un aparat care nu se poate cufunda. Ultimul om care va rămâne în viaţă din toţi câţi suntem pe bordul lui Nautilus va arunca aparatul în mare, lăsându-l în voia valurilor.

Adevăratul nume al căpitanului Nemo! Viaţa sa scrisă de el însuşi! Taina îi va fi, aşadar, dezvăluită? Dar în clipa aceea nu vedeam în cuvintele lui decât prilejul ca să deschid vorba despre ceea ce mă frământa.

— Domnule căpitan, îi spusei, sunt cu totul de părerea dumneavoastră. Roadele studiilor pe care le-aţi făcut nu trebuie să se piardă. Dar mijlocul pe care-l întrebuinţaţi mi se pare primitiv. Cine ştie unde vor împinge vânturile aparatul şi în ce mâini va cădea? N-aţi putea găsi un mijloc mai bun? Dumneavoastră sau unul dintre ai dumneavoastră n-ar putea să…?

— Niciodată, domnule! spuse cu tărie căpitanul, întrerupându-mă.

— Eu şi tovarăşii mei am fi gata să păstrăm manuscrisul în taină, iar dacă ne-aţi reda libertatea…

— Libertatea! Căpitanul Nemo mă privi o clipă, apoi se ridică.

— Da, şi chiar despre asta venisem să vă vorbesc. Suntem de şapte luni pe bord. Vă întreb astăzi, în numele tovarăşilor mei şi în numele meu, dacă aveţi de gând să ne reţineţi aici pentru totdeauna.

— Domnule Aronnax, răspunse căpitanul, vă voi spune şi astăzi ce v-am spus acum şapte luni: cine intră în Nautilus nu trebuie să-l mai părăsească!

— Ne supuneţi unei adevărate robii!

— Numiţi-o cum vă place.

— Dar pretutindeni sclavul are dreptul să-şi răscumpere libertatea! Şi oricare ar fi mijloacele de scăpare, el le găseşte bune!

— Dreptul acesta îl aveţi şi dumneavoastră. M-am gândit eu vreodată să vă leg printr-un jurământ?

Căpitanul mă privi încrucişându-şi braţele.

— Domnule, îi spusei, ne-ar fi foarte neplăcut să mai deschidem vorba despre asta. Dar fiindcă am început, să mergem până la capăt. Vă repet că nu este vorba numai de mine. Pentru mine, studiul este un ajutor, o plăcere, o obişnuinţă, o patimă care mă poate face să uit de toate. Ca şi dumneavoastră, mi-ar plăcea să trăiesc retras, neştiut de nimeni, cu o oarecare speranţă de-a lăsa într-o zi viitorului roadele muncii mele, într-un aparat îndoielnic, încredinţat valurilor şi vânturilor. Într-un cuvânt, pot să vă înţeleg, să vă admir şi să vă urmez cu plăcere în unele privinţe; dar mai sunt şi alte aspecte care îmi arată viaţa dumneavoastră înconjurată de taine şi de complicaţii, despre care doar eu şi tovarăşii mei nu ştim nimic. Chiar atunci când ne-au mişcat durerile dumneavoastră sau când aţi dat dovadă de înţelepciune adâncă şi de curaj, a trebuit totdeauna să închidem în noi până şi cele mai neînsemnate semne ale bucuriei pe care o ai văzând un lucru frumos sau bun, fie că-l face un prieten sau un duşman. Simţământul că suntem străini de tot ce vă priveşte face ca situaţia noastră să fie de nesuferit, de neîndurat chiar pentru mine, dar mai cu seamă pentru canadian. Orice om, numai prin faptul că este om, merită să fie luat în seamă. V-aţi întrebat vreodată ce gânduri de răzbunare poate nutri o fire ca a lui Ned Land din dorinţa de libertate şi din ură împotriva sclaviei? V-aţi gândit vreodată ce poate el gândi, îndrăzni, încerca? Tăcui. Căpitanul Nemo se ridică:

— Ned Land n-are decât să gândească, să îndrăznească şi să încerce tot ce vrea. Ce-mi pasă mie? Nu l-am adus eu aici. Nu-l ţin pe bord pentru plăcerea mea! Cât despre dumneavoastră, domnule Aronnax, cred că sunteţi dintre cei care pot înţelege tot, chiar şi tăcerea. Nu mai am nimic să vă spun. Aş dori să fie ultima dată când mai vorbim despre lucrul acesta, fiindcă a doua oară nici n-aş putea măcar să vă ascult.

Am plecat. Din ziua aceea, relaţiile noastre se înăspriră foarte mult. Povestii tovarăşilor mei convorbirea avută cu căpitanul.

— Acum ştim, spuse Ned, că nu trebuie să ne aşteptăm la nimic din partea lui. Nautilus se apropie de Long Island. Vom fugi, oricum va fi vremea.

Dar cerul devenea din ce în ce mai ameninţător. Toate semnele arătau apropierea unui uragan. Aerul se făcuse albicios ca laptele, în zare, în locul buchetelor desfăcute de nori cirus, se iveau straturile nimbo-cumuluşi. Mai jos, alergau învălmăşindu-se alţi nori. Marea creştea şi se umfla în vârtejuri lungi. Păsările, în afară de satanicle, prietena furtunilor, dispăruseră. Barometrul coborâse mult, arătând grozava tensiune a vaporilor din aer. Amestecul din stormglass se descompunea sub influenţa electricităţii din atmosferă. Lupta dintre elemente era aproape.

Furtuna izbucni în ziua de 18 mai, tocmai când Nautilus plutea pe lângă Long Island, la câteva mile de trecătorile New York-ului. Mi-ar fi lesne să descriu uraganul, pentru că, în loc să se adăpostească în adâncuri, căpitanul Nemo, nu ştiu de ce, a voit să înfrunte vijelia la suprafaţa apei.

Vântul sufla dinspre sud-vest, la început cu o tărie de cincisprezece metri pe secundă, apoi, spre ora trei după-amiază, cu douăzeci şi cinci de metri. Aceasta e tăria obişnuită a furtunilor.

Căpitanul Nemo stătea neclintit pe punte, bătut de furia vântului. Se legase cu o frânghie pe după mijloc, ca să nu fie luat de valurile uriaşe care măturau puntea. M-am urcat şi eu, legându-mă la fel şi admirând în aceeaşi măsură furtuna şi omul care o înfrunta. Nori mari şi destrămaţi măturau valurile mării dezlănţuite. Încreţiturile care de obicei se formează în golul dintre valuri nu se mai vedeau. Cât puteai cuprinde cu ochii, se înălţau talazuri întunecate, a căror creastă nu se mai spărgea, atâta era de compactă. Înălţimea lor creştea necontenit. Uriaşele talazuri se frământau, în timp ce Nautilus, culcat când pe o parte, când pe alta, sau ridicat în picioare ca un catarg, se clătina şi sălta îngrozitor. Pe la ora cinci căzu o ploaie torenţială; ea însă nu domoli nici vântul şi nici marea. Uraganul se dezlănţui cu o viteză de patruzeci şi cinci de metri pe secundă, adică cu aproape patruzeci de leghe pe oră. La tăria aceasta el dărâmă casele, aruncă ţiglele de pe acoperişuri, înfigându-le în uşi, rupe zăbrelele de fier şi clinteşte din loc tunurile. Şi totuşi, în mijlocul vijeliei. Nautilus îndreptăţea cuvintele unui constructor savant: «Nu există vas bine construit pe care să-l poată înfrânge marea!» Era mai tare decât o stâncă, pe care valurile ar fi sfărâmat-o, era un fus de oţel ascultător şi uşor de mânuit, fără pânze şi fără catarg, căruia nu-i păsa de furia furtunii.

Priveam cu atenţie valurile dezlănţuite. Unele ajungeau până la cincisprezece metri înălţime şi la o sută şaptezeci şi cinci de metri lungime, iar viteza cu care înaintau, pe jumătate cât a vântului, era de cincisprezece metri pe secundă. Volumul şi puterea le creşteau cu cât apele erau mai adânci. Am înţeles atunci rostul valurilor care închid în sânul lor aerul, purtându-l astfel până în adâncuri şi ducând acolo viaţa, odată cu oxigenul. Cea mai mare presiune a lor, calculată, se poate ridica până la trei mii de kilograme pe un picior pătrat din suprafaţa pe care o bat. Erau valuri ca acelea care în Hebride au deplasat un bloc greu de 84 mii de livre, sau care în furtuna de la 23 decembrie 1864 au dărâmat o parte din oraşul Jeddo{22} din Japonia, înaintând cu 700 km pe oră şi sfărâmându-se în aceeaşi zi de coastele Americii.

Odată cu noaptea, spori şi puterea furtunii. Barometrul coborî la 710 milimetri. Pe când se înnopta, am văzut trecând la orizont o navă mare, luptând din greu cu furtuna; curând ea se pierdu în întuneric. Trebuie să fi fost unul din vasele liniei New York —Liverpool sau Le Havre.

Pe la zece seara, cerul părea de foc; fulgere puternice brăzdau zarea. Îmi întorceam faţa, orbit de strălucirea lor, în timp ce căpitanul Nemo le privea de parcă ar fi vrut să se pătrundă de sufletul furtunii. Un huruit înfricoşător umplea cerul, huruit în care se amestecau urletele valurilor ce se prăbuşeau, mugetele vântului şi bubuiturile tunetelor. Vântul se muta de colo-colo, iar uraganul, pornit din răsărit, se întorcea trecând prin nord, vest şi sud, în direcţia inversă faţă de furtunile învârtitoare din Emisfera Australă.

Golf-Streamul îşi îndreptăţea cu prisosinţă numele de rege al furtunilor! El doar este acela care, din pricina deosebirii de temperatură a păturilor de aer de deasupra curenţilor săi, dă naştere cicloanelor înspăimântătoare.

După ploaie începu să se reverse focul. Picăturile de apă se prefăceau în mănunchiuri de scântei. Zvârlit cu putere de un val, Nautilus îşi înălţă în aer pintenul de oţel, din care am văzut cum scăpărau nenumărate scântei. Zdrobit de oboseală şi sleit de puteri, m-am târât spre panou. L-am deschis şi am coborât în salon. Furtuna atinsese atunci furia ei cea mai mare. În interiorul lui Nautilus era cu neputinţă de stat în picioare. Pe la miezul nopţii coborî şi căpitanul Nemo. Am auzit rezervoarele umplându-se încetul cu încetul, apoi Nautilus se cufundă sub valuri.

Prin geamul salonului se vedeau peşti mari, înspăimântaţi, trecând ca nişte năluci prin apele de foc. Nautilus cobora întruna. Crezusem că la o adâncime de cincisprezece metri îşi va regăsi liniştea. Dar straturile superioare erau tulburate prea puternic. A trebuit să ne coborâm la cincizeci de metri în măruntaiele mării.

Ce linişte, ce tăcere, ce nemişcare în aceste adâncuri! Cine ar fi crezut că o furtună groaznică se dezlănţuise atunci la suprafaţa oceanului?