Capitolul XVIII CARACATIŢELE.

Timp de câteva zile, Nautilus se depărta mereu de ţărmul american. Era limpede că nu voia să treacă prin Golful Mexic sau prin Marea Antilelor. Adâncime ar fi avut destulă, nu-i vorbă, pentru că mările acestea ating în medie o mie opt sute de metri; se vede însă că insulele sunt presărate la tot pasul şi navele care plutesc de colo-colo nu-i erau pe plac căpitanului Nemo.

La 16 aprilie, treceam pe lângă Martinica şi Guadelupa, la o depărtare de treizeci de mile. O clipă am zărit piscurile înalte ale acestor insule.

Canadianul, care nădăjduia să-şi ducă planurile la îndeplinire în Golful Mexicului, fie coborând pe uscat, fie acostând pe una din numeroasele nave care trec de la o insulă la alta, fu dezamăgit. Dacă ar fi izbutit să pună mâna pe luntre, fără ştirea căpitanului, n-ar fi fost mare lucru să fugim, dar în largul oceanului nici vorbă nu putea fi de o asemenea ispravă.

Ned Land, Conseil şi cu mine am avut o lungă discuţie în privinţa asta. Eram prizonieri de şase luni. Străbătuserăm şaptesprezece mii de leghe şi, după cum spunea canadianul, călătoria noastră putea să ţină încă mult şi bine. De aceea Ned Land îmi ceru un lucru la care nu mă aşteptam; să-l întreb hotărât pe căpitanul Nemo dacă avea de gând să ne ţină pentru totdeauna pe bordul lui Nautilus. O asemenea încercare nu-mi plăcea deloc. Eram convins că n-ar fi dus la nici un rezultat. Nu trebuia să ne bizuim pe comandantul lui Nautilus, ci numai pe noi înşine. Dealtfel, de câtăva vreme, căpitanul Nemo devenise mai mohorât, mai retras şi mai puţin prietenos. Mi se părea că mă ocoleşte şi îl întâlneam rareori. La începutul călătoriei îmi vorbea cu plăcere despre minunile submarine; acum însă mă lăsa cu studiile mele şi nu mai dădea prin salon.

Ce se întâmplase cu el? Din ce pricină se schimbase? Eu nu eram vinovat cu nimic. Îl stânjenea prezenţa noastră pe bord? Orice ar fi fost, era de necrezut că ne va reda libertatea. Îl rugai deci pe Ned să-mi dea răgaz să chibzuiesc înainte de a-i vorbi căpitanului. Dacă încercarea mea n-ar fi dus la nimic bun, ea îi putea trezi bănuielile, înrăutăţindu-ne astfel situaţia şi ducând de râpă planurile canadianului. Adăugai că în nici un caz nu-i putem cere lui Nemo să ne dea drumul sub motiv că sănătatea noastră ar avea de suferit. În afară de zilele grele pe care le petrecusem la Polul Sud, toţi trei eram cât se poate de zdraveni. Hrana sănătoasă, aerul curat, viaţa regulată, temperatura uniformă ne fereau de boli. Un astfel de trai era foarte potrivit pentru un om căruia nu-i părea rău după viaţa de pe uscat, cum era căpitanul Nemo, care se simţea la el acasă şi umbla unde voia, urmărindu-şi ţinta pe căi misterioase pentru alţii, dar cunoscute de el. Noi însă ne simţeam legaţi de omenire. Eu, unul, de pildă, n-aş fi vrut deloc să-mi îngrop studiile atât de interesante şi de noi, pe care le făcusem. Puteam acum să scriu adevărata carte despre mare şi voiam ca ea să vadă lumina tiparului cât mai curând.

La 20 aprilie, pluteam la o adâncime mijlocie de o mie cinci sute de metri. Pământul cel mai apropiat de noi era arhipelagul Lucayelor presărat ca o grămadă de pietriş în mijlocul apelor. Acolo se înălţau stânci submarine, ziduri drepte făcute din blocuri colţuroase, puse ca nişte temelii largi. Între ele se adânceau gropi întunecate, pe care razele noastre electrice nu le puteau lumina până la fund. Stâncile erau învăluite în ierburi mari, laminarii uriaşe, fucuşi nesfârşiţi, ca nişte adevărate spaliere de hidrofite dintr-o lume de titani.

De la plantele uriaşe despre care tocmai discutam cu Conseil şi cu Ned, veni vorba pe nesimţite despre animalele gigantice care trăiesc în mări şi oceane. Unele bineînţeles că n-au alt rost decât să le hrănească pe celelalte. Cu toate acestea, prin fereastra lui Nautilus, care părea nemişcat, nu vedeam prin filamentele plantelor decât principalii articulaţi ai brahiurilor, lambrii cu labe lungi, crabi vineţi şi clioşi, care vieţuiesc numai în apele Antilelor.

Era aproape ora unsprezece când Ned Land îmi atrase atenţia că ierburile sunt mişcate cu putere de o vietate nevăzută.

— Ei bine, spusei eu, printre ierburi trebuie să fie văgăuni pline de caracatiţe şi nu m-aş mira dacă am vedea vreo câţiva monştri dintr-ăştia.

— Cum adică? întrebă Conseil. Sunt pe aici calmari, simpli calmari din clasa cefalopodelor?

— Nu-i vorba de calmari. Îi răspunsei eu, ci de caracatiţe mari. Dar mi se pare că Ned s-a înşelat, fiindcă nu văd nimic.

— Mi-ar părea rău să fie aşa, spuse Conseil. Tare aş vrea să văd de aproape o caracatiţă mare, despre care am auzit atâtea şi care poate târî corăbii la fund. Lighioanele astea mi se pare că se numesc krak…

— Numai craque{21} e de ajuns, râse canadianul.

— Kraken, îşi isprăvi vorba Conseil, fără să ia în seamă gluma tovarăşului său.

— N-o să cred niciodată că există asemenea animale! spuse Ned Land.

— De ce nu? răspunse Conseil. În narval cum am crezut?

— Ne-am înşelat, Conseil.

— Nici vorbă. Dar poate că alţii mai cred încă şi acum.

— Tot ce se poate, îi răspunsei eu lui Conseil, dar în ceea ce mă priveşte sunt hotărât să nu admit existenţa monştrilor acestora decât atunci când am să-i disec cu propria mea mână.

— Aşadar, întrebă Conseil, domnul nu crede că există caracatiţe uriaşe?

— Dar cine dracu’ a văzut vreodată? se miră canadianul.

— Multă lume, prietene Ned.

— Or fi fost savanţi, nu pescari!

— Ba, să mă ierţi, Ned, şi pescari, şi savanţi!

— Eu, care vă vorbesc, spuse Conseil cu aerul cel mai serios din lume, îmi amintesc cum nu se poate mai bine că am văzut o corabie trasă la fund de braţele unui cefalopod.

— Ai văzut tu asta? întrebă canadianul.

— Da, Ned.

— Cu ochii tăi?

— Cu ochii mei.

— Şi unde, mă rog?

— La Saint-Malo, răspunse calm Conseil.

— În port? întrebă batjocoritor Ned Land.

— Nu, într-o biserică, răspunse Conseil.

— Într-o biserică! strigă canadianul.

— Da, Ned, caracatiţa de care vorbesc era zugrăvită pe un tablou!

— Straşnic! făcu Ned, izbucnind în râs. Domnul Conseil mă ia în balon!

— De fapt, are dreptate, mă amestecai eu. Am auzit de tabloul acela; dar subiectul lui e luat dintr-o legendă şi ştiţi cât preţ au legendele pentru ştiinţele naturii! Dealtfel, când e vorba de monştri, imaginaţia nu cere altceva decât s-o laşi în voie. Nu numai că s-a spus despre caracatiţele astea cum că ar putea trage corăbiile la fund, dar un oarecare Olaűs Magnus vorbeşte despre un cefalopod lung de o milă, care seamănă mai mult a insulă decât a animal. Se mai povesteşte că episcopul din Nitros a ţinut slujba religioasă pe un munte. Când şi-a isprăvit slujba, muntele a pornit din loc şi a intrat în mare; muntele era o caracatiţă.

— Şi asta-i tot? întrebă canadianul.

— Nu-i tot. Un alt episcop, Pontoppidan din Berghem, vorbeşte şi el despre o caracatiţă pe care putea să facă manevre un regiment de cavalerie!

— Îi ziceau bine, nu se încurcau episcopii de altădată! spuse canadianul.

— Nu numai ei, ci şi naturaliştii din vechime pomenesc de monştri cu o gură cât un golf şi care erau prea mari ca să încapă în Strâmtoarea Gibraltar.

— Asta-i bună! făcu Land.

— O fi oare ceva adevărat în toate poveştile astea? întrebă Conseil.

— Absolut nimic, dragii mei, cel puţin din ceea ce trece dincolo de limitele adevărului ca să devină fabulă sau legendă. Totuşi, imaginaţia celor care au născocit legendele trebuia să pornească de la o fărâmă de adevăr. Şi nu se poate nega că există caracatiţe şi calmari uriaşi, dar care nu-i întrec în privinţa asta pe cetacei. Aristotel a constatat mărimea unui calmar de cinci coţi, adică de trei metri şi zece centimetri. Pescarii noştri întâlnesc şi ei mulţi care trec de un metru şi optzeci de centimetri. Muzeele din Triest şi Montpellier păstrează exponate lungi de doi metri; iar după socoteala naturaliştilor, o caracatiţă de şase picioare ar avea tentacule lungi de douăzeci şi şapte de picioare. Asta ajunge ca să se facă din ea un monstru nemaipomenit.

— Şi asemenea animale se pescuiesc şi în zilele noastre? întrebă canadianul.

— Chiar dacă nu le pescuiesc, pescarii le văd uneori. Unul dintre prietenii mei, căpitanul Paul Bos din Le Havre, m-a încredinţat că întâlnise un asemenea monstru uriaş în mările Indiilor. Dar faptul cel mai uimitor şi care nu ne îngăduie să credem că ei nu există s-a petrecut abia acum câţiva ani, în 1861.

— Ce s-a întâmplat atunci? întrebă Ned Land.

— În 1861, la est de Teneriffe, aproape la latitudinea la care ne găsim noi acum, echipajul vasului de război Alecton a zărit un calmar cât toate zilele, care înota pe lângă vas. Comandantul Bouguer se apropie de animal şi îl atacă cu lovituri de cange, apoi trase cu puşca, dar fără să facă nici o ispravă, căci gloanţele şi căngile străbăteau cărnurile moi ca o piftie. După mai multe încercări neizbutite, echipajul reuşi să treacă un laţ în jurul moluştei. Laţul lunecă până la înotătoarele codale, unde se opri. Oamenii încercară să ridice monstrul pe bord, dar greutatea lui era atât de mare, încât coada s-a rupt în locul unde era trasă de frânghie şi, lipsindu-se de podoaba aceasta, monstrul dispăru în apă.

— În sfârşit, iată un fapt! spuse Ned Land.

— Un fapt neîndoielnic, Ned. S-a şi propus ca această caracatiţă să fie numită «calmarul lui Bouguer».

— Şi ce lungime avea? întrebă canadianul.

— Nu avea cumva aproape şase metri? întrebă şi Conseil, care stătea la geam, cercetând din nou pereţii colţuroşi ai falezei.

— Exact! am răspuns.

— Şi pe cap, continuă Conseil, nu avea o coroană cu opt tentacule care se mişcau în apă ca nişte şerpi?

— Întocmai.

— Iar ochii bulbucaţi nu erau foarte mari?

— Ba da, Conseil.

— Şi botul nu era ca un cioc de papagal, un cioc grozav?

— Chiar aşa, Conseil.

— Atunci, dacă nu-i cu supărare, iată calmarul lui Bouguer, sau, dacă nu-i el, iată cel puţin un frate de-al lui.

M-am uitat la Conseil. Ned Land se repezi la fereastră.

— Ce lighioană îngrozitoare! strigă el.

Privii şi eu şi nu-mi putui stăpâni un gest de scârbă. În faţa mea se zvârcolea o dihanie groaznică, scoasă parcă din legendele cu monştri.

Era un calmar uriaş, lung de vreo opt metri, venind cu o viteză uluitoare spre Nautilus. Monstrul ne privea cu ochii lui enormi şi nemişcaţi, de culoare verde-albăstrie… Cele opt braţe, sau mai bine zis cele opt picioare prinse pe cap, din pricina cărora i s-a dat acestui animal numele de cefalopod, erau de două ori mai lungi decât corpul şi se zvârcoleau ca nişte şerpi. Pe partea dinăuntru a tentaculelor se desluşeau bine cele două sute cincizeci de ventuze, asemănătoare cu nişte capsule emisferice. Monstrul îşi lipea din când în când ventuzele de geamul salonului, făcând vid sub ele. Botul dihaniei – un fel de cioc cornos semănând cu un cioc de papagal – se deschidea şi se închidea de sus în jos. Din botul ca o foarfecă îi ieşea, fremătând, limba, făcută şi ea dintr-o substanţă cornoasă şi înarmată cu câteva rânduri de dinţi ascuţiţi. Ce fantezie a naturii! Un cioc de pasăre la o moluscă! Corpul, în formă de fus, umflat înspre mijloc, alcătuia o masă de carne care trebuia să cântărească douăzeci până la douăzeci şi cinci de mii de kilograme. Culoarea ei nestatornică, schimbându-se pe măsură ce dihania se înfuria, trecea cu o iuţeală de nespus de la cenuşiu-vânăt la cafeniu-roşcat.

De ce era furioasă fiara? Fără îndoială că din pricina lui Nautilus, mai puternic decât ea şi asupra căruia braţele sugătoare şi mandibulele ei n-aveau nici o putere. Şi totuşi, dihăniile acestea grozave, care au trei inimi, dau dovadă de o vitalitate şi de o vigoare în mişcări rar întâlnite.

Întâmplarea ne scosese în faţă acest calmar uriaş şi nu voiam să pierd prilejul de a-l studia cu de-amănuntul. Stăpânindu-mi dezgustul pe care mi-l insufla înfăţişarea lui, am luat un creion şi am început să-l desenez.

— Poate că-i acelaşi calmar pe care l-a întâlnit Alecton, îşi dădu părerea Conseil.

— Nu se poate, răspunse canadianul, fiindcă ăsta e întreg, iar celălalt a rămas fără coadă.

— Asta n-ar însemna nimic, le explicai eu. Braţele şi coada cefalopodelor se refac de la sine şi în şapte ani coada calmarului lui Bouguer a avut tot timpul să crească din nou.

— Atunci, o întoarse Ned, chiar dacă n-am dat încă de el, poate că îl găsim printre ceilalţi! Într-adevăr, alte caracatiţe se iveau la fereastra dinspre tribord. Am numărat şapte dihănii. Îl însoţeau pe Nautilus şi li se auzeau scrâşniturile ciocurilor pe învelişul de oţel. Nu ne puteam plânge de lipsă de caracatiţe. Mi-am urmat lucrul. Lighioanele se ţineau după noi cu atâta precizie, încât păreau nemişcate şi aş fi putut să le desenez, copiindu-le forma prin transparenţa geamului. Dealtfel nici Nautilus nu mergea prea repede.

Deodată, vasul se opri ca şi când s-ar fi izbit de ceva.

— Ne-am ciocnit oare? întrebai eu.

— Orice ar fi, răspunse canadianul, am scăpat, fiindcă plutim încă. Nautilus plutea, fără îndoială, dar de mers nu mai mergea. Paletele elicei nu mai băteau apa. Trecu un minut. Apoi căpitanul Nemo, urmat de secund, intră în salon.

Nu-l mai văzusem de câtva timp. Părea posomorit. Fără să ne vorbească, poate că fără să ne vadă chiar, el merse spre fereastră, privi caracatiţele, apoi spuse câteva cuvinte secundului. Acesta ieşi. Obloanele se închiseră îndată. Luminile din plafon se aprinseră.

M-am îndreptat spre căpitan.

— Ciudată colecţie de caracatiţe! îi spusei cu tonul nepăsător al unuia care ar privi un acvarium.

— Într-adevăr, domnule naturalist, îmi răspunse căpitanul, şi o să ne luptăm cu ele corp la corp.

Mă uitai la comandant. Credeam că nu înţelesesem bine.

— Corp la corp?

— Da. Elicea s-a oprit. Cred că mandibulele cornoase ale unui calmar s-au încurcat în paletele ei; de aceea nu mai putem merge.

— Şi ce vreţi să faceţi?

— Să ne urcăm la suprafaţă şi să măcelărim toate lighioanele astea.

— N-o să fie tocmai uşor.

— E adevărat. Gloanţele electrice n-au nici o putere împotriva acestor cărnuri moi, în care nu găsesc destulă rezistenţă ca să explodeze. Dar le vom ataca cu topoarele.

— Şi cu cangea, domnule, adăugă canadianul; dacă primiţi, vă ajut şi eu!

— Nici vorbă că primim, meştere Land!

— Vă vom întovărăşi, spusei eu şi, urmându-l pe căpitanul Nemo, ne-am îndreptat spre scara centrală.

Acolo, vreo zece oameni înarmaţi cu topoare erau gata de atac. Conseil şi cu mine apucarăm două topoare. Ned Land luă cangea. Între timp. Nautilus se ridicase la suprafaţa apei. Pe ultimele trepte ale scării, unul dintre marinari deşuruba panoul. Dar abia se desfăcură piuliţele şuruburilor, când capacul se ridică tras cu o furie grozavă de ventuzele unui braţ de caracatiţă. Deodată, un braţ lung se strecură ca un şarpe prin deschizătură, în timp ce alte douăzeci se frământau deasupra noastră. Cu o lovitură de topor, căpitanul Nemo tăie braţul uriaş, care alunecă pe scări, zvârcolindu-se. În clipa în care ne îngrămădeam unul peste altul ca să ieşim pe punte, alte două braţe, biciuind aerul, se năpustiră asupra marinarului care stătea în faţa căpitanului Nemo şi-l ridicară cu o forţă de nedescris. Căpitanul Nemo scoase un strigăt şi sări afară. Ne repezirăm şi noi după el.

Ce privelişte îngrozitoare! Nenorocitul marinar, ţinut strâns de tentaculul care îl înşfăcase şi lipit de ventuzele lui, se legăna în aer, pradă trompei uriaşe. Horcăia, se sufoca şi striga: «Ajutor! Ajutor!» Cuvintele lui, spuse în limba franceză, mă uluiră cu totul. Aşadar, aveam pe bord un compatriot, ba poate chiar mai mulţi! Strigătul acela sfâşietor nu-l voi putea uita niciodată.

Nefericitul era pierdut. Cine l-ar fi putut smulge din strânsoarea puternică? Căpitanul Nemo se aruncă împotriva monstrului şi cu o lovitură de topor îi mai tăie un braţ. Secundul lupta înverşunat cu alte caracatiţe, care încercau să se apropie. Întregul echipaj lovea cu topoarele… Canadianul, Conseil şi cu mine ne înfigeam armele în maldărele de carne. Era groaznic! O clipă crezui că nenorocitul înşfăcat de caracatiţă ar fi putut scăpa; şapte din cele opt braţe fuseseră tăiate. Singurul braţ rămas se răsucea în aer, purtându-şi victima ca pe un fulg. Dar în clipa când căpitanul Nemo şi secundul se aruncară asupra ei, dihania împroşcă o coloană de lichid negricios, secretată de o pungă din abdomen; câteva clipe am fost orbiţi. Când norul negru se împrăştie, calmarul dispăruse târând cu el pe nefericitul meu compatriot!

Cu câtă furie ne-am repezit atunci asupra monştrilor! Parcă ne pierdusem minţile. Pe puntea lui Nautilus năvăliseră zece sau douăsprezece caracatiţe. Ne rostogoleam unii peste alţii în mijlocul şerpilor care se zvârcoleau, în valuri de sânge şi de cerneală neagră. Cangea Iui Ned Land se înfigea, la fiecare lovitură, în ochii verzi ai calmarilor, plesnindu-i. Dar viteazul meu tovarăş fu deodată trântit de tentaculele unui monstru de care nu se putuse feri. Ciocul uriaş al calmarului se deschise deasupra lui Ned Land. Nefericitul canadian avea să fie tăiat în două. M-am repezit în ajutorul lui. Dar căpitanul Nemo mi-o luase înainte. Toporul său dispăru între fălcile enorme ale dihaniei, şi canadianul, salvat ca prin minune, se ridică înfigând întreaga cange până în inima întreită a caracatiţei.

— Mi-am plătit datoria! îi spuse căpitanul Nemo canadianului. Ned se înclină, fără să-i răspundă.

Lupta ţinuse un sfert de oră. Monştrii învinşi părăsiră câmpul de luptă, dispărând sub valuri. Căpitanul Nemo roşu de sânge, stătea nemişcat lângă far, privind marea care înghiţise pe unul din tovarăşii lui. Din ochi îi curgeau lacrimi mari.