Capitolul XX LA 47°24' LATITUDINE ŞI 17°28' LONGITUDINE.

Uraganul ne aruncase spre est. Pierdusem orice nădejde de a mai putea evada prin preajma New York-ului sau a Sf. Laurenţiu. Bietul Ned Land, deznădăjduit, stătea singur tot timpul, ca şi căpitanul Nemo. Conseil şi cu mine eram nedespărţiţi.

Am spus că Nautilus se îndepărtase spre est. Ar fi trebuit să spunem mai exact spre nord-est. Vreo câteva zile vasul rătăci când la suprafaţa apei, când sub valuri. Treceam prin mijlocul unor ceţuri deosebit de primejdioase pentru navigatori, pricinuite mai ales de topirea gheţurilor care umezeşte peste măsură atmosfera.

Câte corăbii au pierit prin meleagurile acestea, crezând că se îndreaptă spre focurile nesigure de pe ţărm. Câte nenorociri se datoresc ceţurilor de nepătruns; câte izbiri de stâncile în preajma cărora urletul vântului înăbuşă clipocitul valurilor! Câte ciocniri între vapoare, cu toate semnalele sirenelor şi clopotelor de alarmă!

Fundul acestor ape avea înfăţişarea unui câmp de luptă în care zăceau toţi cei învinşi de ocean: vase bătrâne, năclăite, şi nave noi, în ale căror alămuri se reflecta puternic lumina farului nostru.

La 15 mai, atinsesem capătul de sud al bancului Terra Nova. Bancul acesta este format din depuneri marine, îngrămădire nemaipomenită de resturi organice, cărate fie de la Ecuator de către curentul Golf-Stream, fie de la Polul Nord, de către contracurentul de apă rece ce vine de-a lungul coastei americane. Aici se adună şi blocurile rătăcitoare cărate de gheţari când vine dezgheţul. Tot aci s-a format un morman de oseminte de peşti, de moluşte şi de zoofite, care pier cu miliardele.

Marea nu e prea adâncă pe bancul Terra Nova – are cel mult câteva sute de metri. Dar mai spre sud se adânceşte dintr-o dată o depresiune foarte mare, o groapă de trei mii de metri. Acolo Golf-Streamul se lărgeşte, îşi pierde din viteză şi din căldură şi devine o mare. În timp ce pluteam aproape de fundul bancului Terra Nova, am văzut limpede undiţele lungi, prevăzute cu două sute de cârlige, din care vasele aruncă în apă cu sutele. Fiecare undiţă avea la un capăt o mică greutate care o trăgea la fund, iar la celălalt capăt, o plută care o menţinea deasupra apei. Ca să străbată această reţea submarină. Nautilus a trebuit să manevreze cu multă îndemânare.

Dealtfel, vasul nostru nici n-a rămas multă vreme pe meleagurile acelea, atât de străbătute de corăbii. Am mers înainte, la al patruzeci şi doilea grad de latitudine, în dreptul lui Saint Jean şi Heart's Content, unde se află capătul cablului transatlantic.

Acolo, în loc să-şi continue drumul spre nord, Nautilus îşi schimbă direcţia spre răsărit, ca şi cum ar fi vrut să urmeze platoul telegrafic pe care se sprijină cablul şi al cărui relief l-am aflat cu mare precizie, făcând nenumărate sondaje. În ziua de 17 mai, la aproape cinci sute de mile depărtare de Heart's Content şi la două mii opt sute de metri adâncime, am zărit cablul întins pe fund. Conseil, care nu ştia despre ce este vorba, crezu la început că e vreun şarpe de mare uriaş şi se pregăti să-l claseze, după obiceiul lui. Dar l-am dezamăgit spunându-i adevărul şi, ca să nu-l las în pagubă, i-am povestit cum a fost aşezat cablul.

Cel dintâi cablu a fost întins în cursul anilor 1857 şi 1858; dar, după ce a transmis vreo patru sute de telegrame, n-a mai funcţionat. În 1863, inginerii construiră un nou cablu, cu o lungime de trei mii patru sute de kilometri, cântărind patru mii cinci sute de tone, care fu îmbarcat pe Great-Eastern. Dar şi încercarea aceasta dădu greş.

La 25 mai. Nautilus, cufundat la trei mii opt sute treizeci şi şase de metri adâncime, se găsea chiar în locul unde se rupsese cablul adică la şase sute treizeci şi opt de mile depărtare de coasta Irlandei. Într-una din zile, pe la ora două după-amiază, se observase că s-au întrerupt comunicaţiile cu Europa. Electricienii de pe bordul lui Great-Eastern îl reparaseră şi îl coborâseră iar, însă câteva zile mai târziu cablul se rupsese din nou şi n-a mai putut fi găsit în fundul oceanului.

Americanii nu se descurajară. Îndrăzneţul Cyrus Field, şeful întreprinderii de instalare a cablului şi care îşi pusese în joc toată averea sa, lansă o nouă subscripţie, care fu acoperită imediat. Astfel fu aşezat alt cablu. În condiţii mai bune. Mănunchiul de fire conducătoare, izolate cu o învelitoare de gutapercă, era apărat de o căptuşeală de materii textile, aflate într-o armătură metalică. Great-Eastern ieşi în larg la 13 iulie 1866. 4

Operaţia se desfăşură în condiţii bune. Totuşi se petrecu un lucru ciudat: de mai multe ori, întinzând cablul, electricienii observară că în el fuseseră de curând înfipte cuie, cu scopul de a-l strica. Căpitanul Anderson, ofiţerii şi inginerii se întruniră, se sfătuiră şi hotărâră că dacă-l vor prinde pe vinovat, îl vor arunca în mare fără nici o judecată. De atunci, încercarea criminală nu s-a mai repetat.

Nici vorbă nu putea fi ca să găsim cablul electric aşa cum fusese atunci când ieşise din ateliere. Ca un şarpe lung, acoperit de scoici, de foraminifere şi de pietriş, înfăşurat într-un înveliş pietros care-l apăra de moluştele vătămătoare, el se odihnea liniştit, la adăpost de frământarea mării şi sub o presiune favorabilă transmiterii scânteii electrice care trece din America în Europa în treizeci şi două de sutimi de secundă. Cablul acesta va ţine, fără îndoială, o veşnicie, fiindcă s-a observat că învelişul de gutapercă devine cu atât mai trainic cu cât stă mai mult timp în apa mării.

Dealtfel, pe podişul atât de bine ales pe care este întins, cablul nu-i niciodată cufundat la adâncimi la care ar putea să se rupă. Nautilus merse de-a lungul lui până la locul cel mai adânc, la patru sute treizeci şi unu de metri, şi nici acolo cablul nu era supus vreunui efort de tracţiune. Apoi ne apropiarăm de locul accidentului din 1863.

Fundul oceanului se adâncea într-o vale largă de o sută douăzeci de kilometri, în care ar fi încăput Mont-Blanc, fără ca vârful lui să ajungă la suprafaţa apei. Valea se închidea la răsărit ca un zid drept, înalt de două mii de metri. Am ajuns acolo la 28 mai. Nautilus se găsea la numai o sută cincizeci de kilometri de Irlanda. Se gândea oare căpitanul Nemo că ne îndreptăm spre Insulele Britanice? Nu. Spre marea mea uimire, el coborî către sud, pornind în direcţia mărilor europene. Când am înconjurat Insula Smaraldelor am zărit o clipă Capul Clear şi farul din Fastenet, care călăuzeşte miile de vase ieşite din Glasgow sau din Liverpool.

O întrebare importantă îmi stăruia în minte: Va îndrăzni oare Nautilus să intre în Canalul Mânecii? Ned Land, care se ivise din nou de când ne apropiam de pământ, nu mai contenea cu întrebările. Cum să-i răspund? Căpitanul Nemo rămânea de nevăzut. Oare acum voia să-mi arate mie coastele Franţei, după ce îi arătase canadianului ţărmurile Americii?În timpul acesta. Nautilus cobora mereu spre sud. La 31 mai el trecu pe lângă Land's End, între capătul extrem al Angliei şi Sorlinge, pe care le lăsă în urmă, spre tribord.

Dacă voia să intre în Marea Mânecii, ar fi trebuit să apuce de-a dreptul spre est – fapt care nu s-a întâmplat.

Spre marea mea nedumerire, în tot timpul zilei de 31 mai. Nautilus se învârti în cerc de nenumărate ori. Părea să caute un loc pe care nu-l putea găsi uşor. La amiază, căpitanul Nemo măsură el însuşi înălţimea soarelui. Nu-mi spusese nici un cuvânt. Mi se păru mai posomorit ca de obicei. Ce-l mâhnea oare? Vecinătatea ţărmurilor europene? Amintirea ţării pe care o părăsise? Ce simţea? Remuşcări sau păreri de rău? M-am gândit multă vreme la asta, simţind că întâmplarea avea să-mi dezvăluie foarte curând tainele căpitanului.

A doua zi, Nautilus manevră la fel. Era vădit că voia să găsească un punct precis în ocean. Căpitanul Nemo veni ca şi în ajun să ia înălţimea soarelui. Marea era liniştită, cerul senin. La opt mile spre est, un vapor mare se desena pe linia orizontului. Pentru că nu avea nici un steag, nu i-am putut recunoaşte naţionalitatea.

Cu câteva minute înainte de trecerea soarelui la meridian, căpitanul Nemo luă sextantul şi îi măsură înălţimea cu cea mai mare grijă. Liniştea desăvârşită a apei îi înlesnea operaţia. Nautilus stătea nemişcat. Mă aflam atunci pe punte. După ce căpitanul îşi termină măsurătorile, îl auzii spunând doar atât:

— Aici e!

Apoi coborî în submarin. Văzuse oare vasul care îşi schimbase direcţia părând că se apropie de noi? N-aş putea spune.

Mă întorsei în salon. Panoul se închise şi se auzi zgomotul apei în rezervoare. Nautilus începu să se scufunde, vertical, elicea fiind oprită. După câteva minute el se opri la o adâncime de opt sute treizeci şi trei de metri, atingând fundul.

Tavanul luminos al salonului se stinse, obloanele fură deschise şi prin ferestre se văzu marea, luminată viu de farul nostru, pe o rază de o jumătate de milă. Privind spre babord n-am văzut decât nemărginirea apelor liniştite.

La tribord, în fund, o ieşitură ca o grămadă mare îmi atrase atenţia. Aş fi putut crede că sunt nişte ruini, învăluite într-un strat de scoici albe ca într-o mantie de zăpadă. Uitându-mă cu băgare de seamă, am recunoscut formele îngroşate ale unui vas scufundat, fără catarge, şi care trebuie să fi zăcut multă vreme în fundul apelor.

Ce vas era acela? De ce venea Nautilus să-i viziteze mormântul? Scufundarea lui nu se datora unui simplu naufragiu?

Nu ştiam ce să cred, când, lângă mine, îl auzii pe căpitanul Nemo spunând cu o voce potolită:

— Pe vremuri, vasul acesta se numea Marsiliezul. Avea şaptezeci şi patru de tunuri şi a fost lansat în 1762. În 1778, la 13 august, sub comanda lui La Poype-Vertrieux, el luptă vitejeşte împotriva lui Preston. În 1779, la 4 iulie, veni cu escadra amiralului d'Estaing la cucerirea Grenadei. În 1781, la 5 septembrie, luă parte la lupta din Golful Chesapa. În 1794, republica franceză îi schimbă numele. La 16 aprilie, în acelaşi an, vasul se alătură la Brest escadrei lui Villaret-Joyeuse, ca să escorteze un transport de grâu care venea din America, sub comanda amiralului Van Stabel. Acum şaptezeci şi cinci de ani, chiar în locul acesta, la 47°24' latitudine şi 17°28' longitudine, convoiul întâlni escadra engleză. Vasul acesta, după o luptă vitejească în care şi-a pierdut cele trei catarge, luând apă şi pierzând o treime din echipaj, a preferat să se scufunde cu cei trei sute cincizeci şi şase de marinari decât să se predea şi a dispărut sub valuri în strigătele «Trăiască Republica!»

— E Răzbunătorul! am strigat eu.

— Da, Răzbunătorul! Un nume frumos! murmură căpitanul Nemo, încrucişându-şi braţele.