Capitolul XVI FĂRĂ AER.

Astfel, de o parte şi de alta, deasupra şi dedesubt, Nautilus se găsea împrejmuit de un zid de gheaţă, de nepătruns. Eram prizonierii banchizei! Canadianul izbi în masă cu pumnul lui puternic. Conseil tăcea. M-am uitat la căpitan. Chipul său îşi recăpătase calmul obişnuit. Stătea cu braţele încrucişate, gândindu-se. Nautilus nu mai mişca.

După un timp, căpitanul vorbi:

— Domnilor, spuse el cu glas liniştit, în împrejurările de faţă există două feluri de a muri.

Omul acesta de neînţeles avea aerul unui profesor de matematici care face o demonstraţie elevilor.

— Primul, continuă el, este să murim striviţi. Al doilea, să murim asfixiaţi. Nu vorbesc despre posibilitatea de-a muri de foame, pentru că proviziile lui Nautilus pot ţine, fără îndoială, mai mult decât noi.

Să ne ocupăm deci de posibilităţile de strivire şi de asfixie.

— De asfixie nu trebuie să ne temem, domnule căpitan, fiindcă rezervoarele de aer sunt pline, îi răspunsei eu.

— E drept, observă căpitanul Nemo, dar ele nu ne pot ajunge decât pentru două zile. Au trecut treizeci şi şase de ore de când suntem sub apă şi până acum ar fi trebuit să primenim aerul îngreuiat al lui Nautilus. În patruzeci şi opt de ore provizia de aer se va sfârşi.

— Atunci, domnule căpitan, să ne eliberăm înainte de-a trece patruzeci şi opt de ore!

— Vom face-o, cel puţin încercând să spargem zidul care ne înconjoară.

— Prin care parte?

— Asta o să ne-o arate sonda. Îl voi culca pe Nautilus peste gheţarul de dedesubt, iar oamenii mei, îmbrăcaţi în costume de scafandri, vor ataca muntele de gheaţă acolo unde va fi mai subţire.

— Putem deschide obloanele salonului?

— Fără îndoială, doar stăm pe loc.

Căpitanul Nemo ieşi. Curând se auziră şuierăturile apei care umplea rezervoarele. Nautilus începu să se cufunde încet şi se aşeză pe gheţar la o adâncime de trei sute de picioare.

— Prieteni, spusei eu, situaţia e gravă, dar mă bizui pe curajul şi pe energia voastră.

— Domnule, îmi răspunse canadianul, acum n-o să vă mai bat capul cu cârtelile mele. Sunt gata să fac orice pentru salvarea tuturor!

— Bine, Ned! i-am spus întinzându-i mâna.

— Am de adăugat că, ştiind să mânuiesc cu tot atâta îndemânare târnăcopul ca şi cangea, sunt la dispoziţia căpitanului.

— Nu-ţi va refuza ajutorul. Vino, Ned!

L-am condus pe canadian în camera în care echipajul lui Nautilus îşi îmbrăca hainele de scafandri. Am făcut cunoscută căpitanului propunerea lui Ned, care fu primită. Canadianul îşi îmbrăcă costumul şi fu gata odată cu ceilalţi tovarăşi de muncă. Fiecare purta în spate câte un aparat Rouquayrol, plin cu aer curat, scos din rezervoare. Era un împrumut mare pentru rezerva de aer a lui Nautilus, dar trebuia făcut. Cât despre lămpile Ruhmkorff, ele n-ar fi avut nici un rost în apa luminată de farul electric.

După ce Ned se îmbrăcă, m-am întors în salon, unde obloanele fură deschise, şi, stând lângă Conseil, am privit stratul de gheaţă'pe care se sprijinea Nautilus. Peste câteva clipe se iviră vreo doisprezece oameni din echipaj, mergând pe bancul de gheaţă, şi printre ei am recunoscut statura înaltă a lui Ned Land. Căpitanul Nemo îi întovărăşea.

Înainte de a se începe săparea pereţilor, se făcură câteva sondaje pentru a se hotărî în ce parte trebuiau pornite lucrările. În pereţii laterali fură înfipte sonde lungi, dar ele se opriră din pricina zidului gros, după ce pătrunseseră cincisprezece metri. Cât despre gheaţa de deasupra, era zadarnic să se încerce străpungerea ei. Acolo se înălţa banchiza care măsura mai mult de patru sute de metri grosime. Căpitanul Nemo puse să fie sondată gheaţa de dedesubt. Aici doar zece metri ne despărţeau de apă, căci grosimea gheţarului se dovedi a nu fi mai mare de atât. Rămânea acum să se taie o bucată a cărei suprafaţă să fie egală cu linia de plutire a lui Nautilus, Cu alte cuvinte, trebuiau desprinşi peste şase mii de metri cubi, pentru a se face o scobitură prin care Nautilus să poată coborî sub câmpul de gheaţă.

Munca începu îndată şi continuă cu înverşunare, în loc sa se sape în jurul lui Nautilus, ceea ce ar fi sporit greutăţile, căpitanul Nemo însemnă locul spărturii cam la opt metri de coasta stânga a vasului. Apoi, oamenii sfredeliră în mai multe puncte locul ales şi îndată după aceea târnăcoapele începură să taie cu putere gheaţa, desprinzând blocuri mari. Printr-un efect curios al greutăţii specifice, blocurile acestea, fiind mai uşoare decât apa, zburau, ca să spun aşa, spre bolta tunelului, care se îngroşa în sus cu ceea ce pierdea din partea de jos. Dar lucrul acesta nu putea să ne supere, fiindcă zidul de dedesubt se subţia în aceeaşi măsură.

După două ore de muncă îndârjită, Ned Land se întoarse sleit de puteri. EI şi tovarăşii lui fură înlocuiţi cu alţi lucrători, la care ne-am alăturat şi noi, eu şi Conseil. Ne-a condus secundul lui Nautilus. La început, apa mi s-a părut foarte rece, dar mânuind târnăcopul m-am încălzit. Cu toate că ne aflam la o presiune de treizeci de atmosfere, ne puteam mişca cu destulă uşurinţă.

Când după două ore de lucru m-am întors ca să mănânc ceva şi să mă odihnesc, am simţit diferenţa dintre aerul curat pe care ni-l dădea aparatul Rouquayrol şi atmosfera din Nautilus, încărcată cu acid carbonic. Aerul nu mai fusese reînnoit de patruzeci şi opt de ore şi puterea lui înviorătoare era mult slăbită. În douăsprezece ore de muncă fusese săpat, pe întinderea unde lucram, numai un strat gros de un metru, adică vreo şase sute de metri cubi. Dacă săpam tot atât în fiecare douăsprezece ore, ne-ar mai fi trebuit încă cinci nopţi şi patru zile ca să ducem lucrul la bun sfârşit.

— Cinci nopţi şi patru zile! le spusei tovarăşilor mei. Iar aer în rezervoare nu mai avem decât pentru două zile.

— Fără să mai ţinem socoteala că, odată ieşiţi din închisoarea asta blestemată, vom fi închişi sub banchiză, fără să putem ieşi la aer! adăugă Ned.

Era adevărat. Cine ar fi fost în stare să prevadă timpul cel mai scurt care ne-ar fi trebuit ca să ne eliberăm? Nu ne puteam asfixia mai înainte ca Nautilus să revină la suprafaţa apei? Situaţia părea groaznică. Dar noi o priveam plini de curaj, hotărâţi să ne facem datoria până la capăt.

După cum socotisem, în timpul nopţii fu desprins un nou strat de un metru din alveola uriaşă. Dar dimineaţa, când îmbrăcat cu costumul meu de scafandru am străbătut apa la o temperatură de şase sau şapte grade sub zero, observai că zidurile laterale se apropiau încetul cu încetul. Straturile de apă, aflate mai departe de groapă, nefiind încălzite de oamenii care lucrau şi de loviturile uneltelor, începuseră să se solidifice. Care erau şansele noastre de scăpare în faţa acestei noi primejdii şi cum puteam împiedica îngheţarea apei, care ar fi sfărâmat pereţii lui Nautilus ca pe o bucată de sticlă?

N-am spus nimic celor doi tovarăşi ai mei despre noul pericol care ne pândea. La ce ar fi folosit să-i descurajez, când munceau cu atâta râvnă pentru salvare? Dar când am revenit pe bord, îi arătai căpitanului Nemo cum stau lucrurile.

— Ştiu, îmi spuse el cu tonul lui liniştit, pe care nici împrejurările cele mai groaznice nu i l-ar fi putut schimba. E încă un pericol, dar nu văd cum l-am putea înlătura. Singura posibilitate de scăpare este să lucrăm mai repede decât îngheţul, să i-o luăm înainte, asta-i tot!

Să i-o luăm înainte! Adevărat, ar fi trebuit ca până acum să mă fi obişnuit cu felul acesta de-a vorbi. În ziua aceea am mânuit târnăcopul cu îndârjire ore întregi. Munca îmi dădea puteri. Dealtfel, a lucra însemna a pleca de pe bord, însemna a părăsi un aer sărac şi stricat şi a respira aerul proaspăt din aparate.

Spre seară, groapa se mai adâncise cu un metru. Când m-am întors pe bord, era cât pe-aci să mă asfixieze acidul carbonic din submarin. Ah, de am fi avut mijloace chimice cu care să înlăturăm gazul acesta înăbuşitor! Oxigenul nu ne lipsea; se găsea în apă oricât de mult. Ar fi fost de ajuns să descompunem apa cu ajutorul unor pile electrice, ca să căpătăm fluidul dătător de viaţă. Mă gândisem la asta, dar la ce-ar fi folosit, de vreme ce acidul carbonic produs de respiraţia noastră cuprinsese toate colţurile vasului? Spre a-l absorbi, ar fi trebuit să agităm fără încetare nişte vase umplute cu sodă caustică; dar n-aveam substanţa asta şi n-am fi putut-o înlocui cu nimic altceva.

Seara, căpitanul Nemo trebui să deschidă robinetele rezervoarelor şi să dea drumul la câteva coloane de aer în interiorul lui Nautilus. Dacă n-ar fi făcut asta, în dimineaţa următoare nu ne-am mai fi trezit.

A doua zi, 26 martie, îmi reîncepui munca de miner, săpând împreună cu tovarăşii mei al cincilea metru. Pereţii laterali şi fundul banchizei se îngroşau văzând cu ochii. Nu mai era nici o îndoială că aveau să se unească mai înainte ca Nautilus să poată ieşi. Eram cât pe-aci să las târnăcopul din mână. De ce să mai sap, când tot trebuia să mor înăbuşit, în chinuri pe care nu le-ar fi putut născoci nici chiar cruzimea unor sălbatici? Mi se părea că sunt între fălcile formidabile ale unui monstru, iar ele se strângeau necruţătoare.

Căpitanul Nemo, care conducea lucrările şi muncea el însuşi, trecu pe lângă mine. L-am atins cu mâna şi i-am arătat pereţii închisorii noastre. Zidul dinspre tribord înaintase până la aproape patru metri de învelişul lui Nautilus.

Căpitanul mă pricepu şi-mi făcu semn să-l urmez. Ne-am întors pe bord. După ce mi-am scos costumul, l-am însoţit în salon.

— Domnule Aronnax, trebuie să încercăm un mijloc eroic, altfel rămânem cimentaţi în apa asta întărită.

— Da, spusei eu, dar ce putem face?

— O, dacă Nautilus ar fi destul de tare ca să suporte presiunea gheţii fără să fie strivit!

— Atunci? am întrebat neştiind la ce vrea să ajungă.

— Nu pricepeţi că îngheţarea apei ne-ar putea veni în ajutor? Nu vă daţi seama că ea ar putea face să crape câmpul de gheaţă care ne ţine închişi, aşa cum face să crape şi pietrele cele mai tari? Nu vă dă prin gând că ar putea să ne salveze în loc să ne ucidă?

— Tot ce se poate, domnule căpitan; dar oricât de rezistent la strivire ar fi Nautilus, tot n-ar putea să suporte presiunea asta înspăimântătoare şi s-ar turti ca o foaie de tablă.

— Ştiu, de asta nu trebuie să ne bizuim pe ajutorul naturii, ci pe noi înşine. Trebuie să stăvilim îngheţul. Trebuie să-l oprim! Nu numai pereţii laterali se strâng, dar şi în faţă, şi în spate n-au mai rămas nici zece picioare de apă. Gheaţa ne prinde din toate părţile.

— Cât timp ne mai ajunge aerul? îl întrebai eu. Căpitanul mă privi drept în ochi.

— Poimâine rezervoarele vor fi goale! spuse el.

Simţii cum îmi îngheaţă sângele în vine. Şi totuşi nu puteam să mă aştept la alt răspuns. În ziua de 22 martie, Nautilus se cufundase în apele libere ale polului. Acum eram în 26. Trăisem cinci zile numai cu rezervele de pe bord! Iar aerul curat care mai rămăsese trebuia păstrat pentru lucrători. Şi astăzi, când scriu, îmi amintesc atât de bine de toate astea, încât mă năpădeşte fără voie spaima şi simt cum mă sufoc.

Căpitanul Nemo se gândea, tăcut, nemişcat. Se vedea bine că-i venise o idee, pe care însă părea că o respinge. În sfârşit, lăsă să-i scape câteva cuvinte.

— Apă clocotită! murmură el.

— Apă clocotită?! mă mirai eu.

— Da. Suntem închişi într-un spaţiu destul de mic. Oare apa clocotită, pe care ar arunca-o necontenit pompele lui Nautilus, n-ar ridica temperatura acestui loc, încetinind îngheţul?

— Trebuie să încercăm! spusei eu hotărât.

— Să încercăm, domnule profesor!

Termometrul arăta că afară erau mai puţin de şapte grade sub zero. Căpitanul Nemo mă duse în bucătărie, unde funcţionau puternicele aparate de distilare care prin evaporare dădeau apa de băut. Ele fură umplute cu apă şi întreaga căldură electrică a pilelor năpădi serpentinele cufundate în lichid. În câteva minute, apa atinse 100° şi fu trimisă spre pompe, în timp ce alta proaspătă o înlocuia. Căldura dezvoltată de pile era atât de mare, încât apa rece trasă din mare ajungea clocotită în pompe de îndată ce trecea prin aparate.

Pomparea începu. După trei ore termometrul arăta că afară sunt 6° sub zero. Câştigasem un grad. Două ore mai târziu, termometrul arăta doar 4°.

— Vom izbuti! îi spusei căpitanului, după ce urmărisem şi controlasem prin numeroase observaţii mersul lucrărilor.

— Şi eu cred acelaşi lucru, îmi răspunse el. Nu vom fi striviţi. Nu ne mai ameninţă acum decât pericolul sufocării. În timpul nopţii temperatura apei se urcă la un grad sub zero. Era tot ce puteau face pompele. Dar cum îngheţul apei de mare începe numai de la două grade sub zero, m-am simţit în sfârşit liniştit în privinţa asta.

A doua zi, 27 martie, fuseseră scoşi din groapă şase metri de gheaţă. Mai rămâneau de scos patru metri. Asta însemna încă patruzeci şi opt de ore de muncă. Aerul nu mai putea fi împrospătat în interiorul lui Nautilus, astfel că din ziua aceea lucrurile au mers din ce în ce mai greu.

Simţeam cum mă apasă o greutate de nesuferit. Pe la orele trei noaptea mă copleşise o nelinişte de neînvins. Căscam de-mi trosneau fălcile şi gâfâiam, căutând să găsesc oxigenul care se rărea tot mai mult. Zăceam fără să mă mai pot gândi, fără putere, aproape fără cunoştinţă. Bietul Conseil, căzut în aceeaşi stare, îndurând aceleaşi suferinţe, nu mă părăsea. Îmi lua mâna, mă încuraja şi-l auzeam murmurând:

— Ah! Dacă aş putea să nu respir, ca să vă las mai mult aer! îmi dădeau lacrimile când îl auzeam vorbind astfel.

Dacă situaţia tuturor era de neîndurat înăuntrul vasului, e lesne de închipuit cu ce grabă, cu câtă fericire ne îmbrăcam hainele de scafandri atunci când ne venea rândul ca să lucrăm! Târnăcoapele răsunau pe stratul îngheţat. Braţele ne osteneau,mâinile ni se jupuiau, dar nici oboseala, nici rănile nu însemnau nimic! Aerul dătător de viaţă ne pătrundea în plămâni! Respiram! Respiram!

Cu toate astea, nimeni nu-şi prelungea lucrul sub apă peste timpul hotărât. Odată sarcina îndeplinită, fiecare dintre noi trecea tovarăşilor care se sufocau rezervoarele dătătoare de viaţă. Căpitanul Nemo se supunea primul acestei discipline severe. Când sosea ora, dădea aparatul său altuia şi intra în aerul nesănătos de pe bord, mereu liniştit, fără urmă de slăbiciune, fără să murmure. În ziua aceea lucrul fu îndeplinit cu şi mai mult zel. Ne mai rămâneau de ridicat doi metri de pe toată întinderea săpăturii. Numai doi metri ne mai despărţeau de marea liberă. Dar în rezervoare nu mai era decât foarte puţin aer, şi acela încă trebuia păstrat pentru săpători. Nici un strop pentru Nautilus.

Când m-am întors pe bord, aproape că m-am sufocat. Ce noapte! Mi-e peste putinţă s-o descriu. Asemenea chinuri nu pot fi descrise. A doua zi dimineaţă, o apăsare îngrozitoare îmi tăia răsuflarea. Mă durea capul şi mă simţeam ameţit ca un om beat. Nici tovarăşii mei nu sufereau mai puţin. Câţiva oameni din echipaj horcăiau. În ziua aceea, a şasea de când eram captivi, căpitanul Nemo, găsind că lucrul merge prea încet cu târnăcoapele şi cazmalele, hotărî să spargă stratul de gheaţă care ne mai despărţea de apă. Omul acesta îşi păstrase sângele rece şi energia. Îşi stăpânea durerile fizice prin forţa morală. Gândea, combina, lupta.

La ordinul său, vasul fu uşurat, adică ridicat de pe stratul de gheaţă, prin schimbarea greutăţii specifice. Şi îndată ce pluti, el fu adus deasupra săpăturii făcute pe măsura sa. După ce i se umplură rezervoarele de apă, vasul coborî până ce linia de plutire se potrivi cu marginile săpăturii.

Atunci, tot echipajul urcă pe bord şi uşa dublă de ieşire în apă fu închisă. Nautilus se sprijini în stratul de gheaţă care avea mai puţin de un metru grosime şi pe care sondele îl găuriseră în mii de locuri.

Robinetele rezervoarelor fură larg deschise şi o sută de metri de apă năvăliră în ele, sporind cu o sută de mii de kilograme greutatea lui Nautilus.

Aşteptam şi ascultam, uitând suferinţele, nădăjduind încă. Încercam să ne salvăm printr-o ultimă sforţare. Cu toate că îmi vâjâiau urechile, am auzit peste puţin timp cum scârţâie gheaţa sub Nautilus. Se produse o mişcare, gheaţa plesni cu un zgomot ciudat, ca o bucată de hârtie care se rupe, şi Nautilus coborî.

— Trecem! îmi şopti Conseil.

N-am putut să-i răspund. I-am luat mâna şi i-am strâns-o, cutremurat de emoţie. Deodată, împins de înspăimântătoarea greutate adăugată, Nautilus se înfundă în apă ca o ghiulea, căzând în gol!

Atunci, întreaga forţă electrică fu îndreptată spre pompe, care începură îndată să golească apa din rezervoare După câteva minute, căderea se încetini. Manometrul arăta chiar o mişcare de ridicare. Elicea porni cu toată viteza, făcând să tremure din încheieturi învelişul metalic al vasului şi împingându-ne spre nord. Dar cât aveam să plutim pe sub banchiză, până la marea liberă? încă o zi? N-aveam să mai trăiesc atât! Stăteam întins pe un divan în bibliotecă. Simţeam că mă sufoc. Faţa mi se învineţise, buzele mi se albiseră şi îmi pierdusem cunoştinţa. Nu mai vedeam, nu mai auzeam, nu mai eram în stare să fac nici o mişcare. Câte ore s-au scurs astfel, n-aş putea spune. Dar mi-am dat seama că începea agonia. Am înţeles că moartea era aproape.

Deodată însă mi-am revenit, simţind în plămâni o dâră de aer proaspăt. Ieşisem la suprafaţa apei? Trecusem banchiza?

Nu! Ned şi Conseil, bravii mei prieteni, se jertfeau ca să mă salveze. Pe fundul unui aparat mai rămăsese puţin aer. În loc să-l respire, îl păstraseră pentru mine, şi cu toate că ei înşişi se sufocau, mi-l dădeau mie, picătură cu picătură. Voiam să dau aparatul la o parte, dar ei îmi ţineau mâinile şi câteva clipe am respirat cu nesaţ.

Mă uitai la ceas. Era ora unsprezece dimineaţa. Trebuia să fim în 28 martie. Nautilus gonea cu o iuţeală înspăimântătoare, de patruzeci de mile pe oră, zvârcolindu-se în ape.

Unde era căpitanul Nemo? Murise? Dar tovarăşii săi? Muriseră şi ei? în clipa aceea manometrul arăta că suntem la numai douăzeci de metri sub apă. Un simplu câmp de gheaţă ne mai despărţea de aer. Oare nu-l puteam sfărâma? Oricum, Nautilus avea să încerce. L-am simţit într-adevăr luând o poziţie oblică, coborându-şi partea dinapoi şi ridicându-şi pintenul. Fusese de ajuns să tragă puţină apă ca să-şi schimbe echilibrul. Apoi, împins de elicea lui puternică, vasul atacă gheţarul pe dedesubt, ca un berbece uriaş. Îl crăpă puţin câte puţin, se dădu înapoi şi îşi făcu vânt, izbind din nou câmpul de gheaţă care se crăpa. În sfârşit, cu o ultimă sforţare. Nautilus se năpusti deasupra gheţii, pe care o sparse cu greutatea lui.

Panoul fu deschis şi valuri de aer curat năvăliră în toate ungherele vasului.