Capitolul XVII DE LA CAPUL HORN LA AMAZON.

N-aş putea spune cum am ajuns pe punte. Poate că mă dusese canadianul. Tot ce ştiam este că respiram aerul înviorător al mării. Tovarăşii mei se îmbătau şi ei de prospeţimea aerului. Nefericiţii care flămânzesc prea multă vreme trebuie să fie cumpătaţi atunci când găsesc ceva de mâncare. Noi, dimpotrivă, n-aveam de ce să fim cumpătaţi, puteam să ne umplem plămânii cu aer şi ceea ce ne îmbăta era adierea, adierea însăşi a mării!

— Ah! făcea Conseil. Bun mai e oxigenul! Nu vă temeţi să respiraţi, domnule. E de ajuns pentru toată lumea.

Ned Land tăcea, dar căsca fălcile de ar fi putut speria şi un rechin. Şi ce respiraţie puternică! Canadianul «trăgea» ca o sobă în care s-a aprins focul.

Ne-am recăpătat curând puterile, şi când m-am uitat împrejur, am văzut că suntem singuri pe punte. Nici un om din echipaj. Nici măcar căpitanul Nemo. Ciudaţii marinari de pe Nautilus se mulţumeau cu aerul care circula înăuntru. Niciunul nu venise afară ca să se desfete în aer liber.

Primele cuvinte rostite de mine au fost cuvinte de mulţumire şi de recunoştinţă pentru cei doi tovarăşi ai mei. Ned şi Conseil îmi prelungiseră viaţa în timpul celor din urmă ceasuri ale agoniei. Toată recunoştinţa mea nu putea răsplăti un astfel de devotament.

— Lăsaţi, domnule profesor, îmi răspunse Ned Land, nu face să mai vorbim de asta! Ce merit avem noi? Niciunul. N-a fost decât o problemă de aritmetică. Viaţa dumneavoastră e mai preţioasă decât a noastră. Deci trebuia s-o păstrăm.

— Nu, Ned, i-am răspuns, nu este mai preţioasă. Nimeni nu-i superior unui om darnic şi bun aşa cum eşti dumneata!

— Bine! Bine! repetă canadianul, încurcat.

— Şi tu, dragul meu Conseil, ai suferit mult.

— Nu chiar aşa de mult. Ca să vă spun drept, mi-au lipsit şi mie vreo câteva înghiţituri de aer, dar cred că m-aş fi obişnuit şi cu asta. Dealtfel, am văzut că domnul leşinase, aşa că mi-a trecut orice chef ca să respir. Cum se spune, mi s-a tăiat răsuflarea… Conseil, încurcat în propriile sale cuvinte, se opri. '

— Prieteni, le răspunsei eu adânc tulburat, de acum suntem legaţi pentru totdeauna şi aveţi drepturi asupra mea…

— De care mă voi folosi din plin! spuse canadianul.

— Cum? se miră Conseil.

— Dreptul de a vă lua tu mine când voi părăsi acest vas infernal.

— Fiindcă veni vorba, întrebă Conseil, mergem în direcţie bună?

— Sigur, fiindcă mergem spre soare şi aici soarele e nordul, îi răspunsei eu.

— Asta aşa e, se amestecă Ned Land, dar nu ştim încă dacă mergem spre Pacific sau spre Atlantic, adică spre mări umblate sau spre mări pustii.

La asta nu ştiam ce să răspund, dar în sinea mea mă temeam că Nemo ne va duce mai degrabă spre oceanul uriaş care scaldă coastele Asiei şi ale Americii. Aşa, ar fi întregit înconjurul lumii submarine şi s-ar fi reîntors în mările în care Nautilus îşi găsea întreaga libertate. Dar dacă ne întorceam în Pacific, departe de orice pământ locuit, cum rămânea cu planurile lui Ned Land? În privinţa acestui punct important aveam să ne lămurim în scurtă vreme. Nautilus înainta cu toată viteza. Curând trecurăm cercul polar, îndreptându-ne spre Capul Horn. La 31 martie, ora şapte seara, eram acolo.

Uitasem toate suferinţele noastre. Amintirea închisorii de gheaţă mi se ştersese încetul cu încetul din minte. Nu ne mai gândeam decât la viitor. Căpitanul Nemo nu mai era de văzut nici prin salon, nici pe punte. Punctul însemnat în fiecare zi pe hartă de către ofiţerul secund îmi arăta direcţia exactă a lui Nautilus. În seara aceea, spre marea mea mulţumire, era vădit că ne reîntorceam spre nord, pe drumul Atlanticului. I-am înştiinţat pe canadian şi pe Conseil.

— Bună veste! îmi răspunse canadianul; dar oare unde merge Nautilus?

— Nu ţi-aş putea spune, Ned.

— O fi având de gând căpitanul ca după Polul Sud să înfrunte Polul Nord şi apoi să se întoarcă în Pacific prin faimoasa trecătoare din nord-vest?

— Să nu-i pomenim de asta, că e în stare s-o facă, ne sfătui Conseil.

— N-avea grijă, spuse canadianul, o ştergem noi mai din vreme!

— Oricum, îşi dădu părerea Conseil, căpitanul ăsta e un om straşnic şi n-o să ne pară rău că l-am cunoscut.

— Mai ales după ce-l vom părăsi! adăugă Ned Land.

A doua zi, 1 aprilie, cu puţin înainte de amiază când Nautilus se urcă la suprafaţa apei, zării spre apus o coastă. Era Ţara de Foc, căreia primii navigatori i-au dat acest nume văzând fumurile numeroase care se ridicau din colibele indigenilor. Ţara de Foc este alcătuită dintr-o îngrămădire de insule ce se întind pe treizeci de leghe în lung şi optzeci de leghe în lat, între 53° şi 56' latitudine australă şi 67°50' şi 77°15' longitudine vestică. Coasta era joasă, dar în depărtare se ridicau munţi înalţi. Mi s-a părut chiar că zăresc muntele Sarmiento, care se înalţă până la două mii şaptezeci de metri deasupra nivelului mării, bloc piramidal de şist, cu vârful foarte ascuţit, care, după cum spunea Ned, «anunţă vremea frumoasă sau vremea rea» după cum e învăluit sau nu în ceată.

— Un barometru grozav, prietene.

— Un barometru natural, domnule, care nu m-a înşelat niciodată când navigam în Strâmtoarea lui Magellan. În clipa aceea, piscul se vedea desluşit pe un cer senin. Era o prevestire de vreme frumoasă, care se şi îndeplini.

Nautilus, intrând sub valuri, merse de-a lungul ţărmului, la o depărtare de numai câteva mile. Prin geamul salonului vedeam liane lungi, fucusi gigantici şi alte specii de ierburi de mare, din care văzusem şi în marca liberă a polului, cu filamente vâscoase şi lustruite care aveau până la trei sute de metri lungime; ele păreau nişte adevărate cabluri, mai groase decât degetul cel mare, foarte tari, putând să servească drept odgoane pentru nave. Pe fund, amestecata prin concreţiunile de mărgean, se aşternea o altă iarbă, cunoscută sub numele de «velp», cu frunze lungi de patru picioare. Ea serveşte de cuib şi de hrană nenumăraţilor crustacei, moluşte, crabi şi sepii.

Aici focile şi vidrele de mare aveau la îndemână mâncăruri grozave, amestecând carnea de peşte cu legume de mare, după mei oda englezească.

Nautilus trecea cu cea mai mare viteză prin apele acestea îmbelşugate. Spre seară se apropie de arhipelagul Maluinelor, ale cărui vârfuri stâncoase le-am putut recunoaşte a doua zi dimineaţă.

M-am gândit deci, pe bună dreptate, că aceste două insule, înconjurate de numeroase insuliţe, aparţinuseră odinioară pământurilor descoperite de Magellan. Insulele Maluine au fost probabil descoperite de celebrul John Davis, care le-a dat numele de «Davis-Southern Islands». Mai târziu, Richard Hawkins le boteză Maiden Islands, Insulele Fecioarei. Apoi, la începutul secolului XVIII, nişte pescari din Saint Malo le-au dat numele de insulele Maluine. În sfârşit, englezii, în a căror posesiune sunt, le-au numit insulele Falkland.

Prin meleagurile acelea, plasele ne-au adus alge frumoase şi mai ales un anumit fucus cu rădăcinile pline de cele mai bune midii din lume. O mulţime de gâşte şi raţe se abătură pe punte. Ele fură prinse şi duse de îndată la bucătăria bordului. În privinţa peştilor, am observat mai ales peşti osoşi din genul porcuşorilor, şi în special unii dintre ei, lungi de douăzeci de centimetri, presăraţi cu pete albicioase şi gălbui.

Mi-au plăcut de asemenea foarte mult meduzele, îndeosebi unele dintre ele, cele mai frumoase, numite «chrysaore» şi care trăiesc numai în mările Maluinelor.

Când cele din urmă înălţimi ale Maluinelor dispărură în zare, Nautilus se cufundă între douăzeci şi douăzeci şi cinci de metri, mergând de-a lungul coastei americane. Pe căpitanul Nemo tot nu l-am văzut.

Până la 3 aprilie, n-am părăsit meleagurile Patagoniei, plutind când sub ocean, când deasupra valurilor. Nautilus trecu golful larg făcut de gurile lui La Plata şi la 4 aprilie ajunse în dreptul Uruguayului, la cincizeci de mile în larg. Vasul nostru se îndrepta mereu spre nord, de-a lungul cotiturilor coastei Americii meridionale. Străbătusem de la îmbarcarea noastră din mările Japoniei şi până aici şaisprezece mii de leghe. Pe la unsprezece dimineaţa am tăiat Tropicul Capricornului pe meridianul treizeci şi şapte, trecând apoi prin largul Capului Frio. Spre marea nemulţumire a lui Ned Land, se vedea că lui Nemo nu-i place vecinătatea coastelor locuite ale Braziliei, pentru că mergea cu o viteză ameţitoare. Nici un peşte, nici o pasăre, oricât de iute ar fi fost, nu ne puteau urmări şi nu puturăm studia niciuna din curiozităţile acestei mări.

Gonind cu aceeaşi viteză timp de câteva zile, am atins, la 9 aprilie, spre seară, punctul cel mai răsăritean al Americii de Sud, Capul San Roque. După aceea, Nautilus se depărta din nou şi coborî la adâncimi mai mari, căutând o vale submarină care se întinde între Capul San Roque şi Sierra Leone, de pe coasta africană. Valea aceasta se bifurcă în dreptul Antilelor şi se sfârşeşte la nord printr-o groapă uriaşă, de nouă mii de metri. Acolo secţiunea geologică a oceanului arată până la Antile o faleză de şase kilometri, tăiată drept, iar la înălţimea insulelor Capului Verde, un alt zid, tot atât de mare, care împreună cu celălalt mărginesc continentul scufundat al Atlantidei. Pe netezişul acestei văi se ridică vreo câţiva munţi care dau o înfăţişare plăcută fundului submarin. Descriu toate aceste amănunte mai ales după hărţile netipărite din biblioteca lui Nautilus, făcute fără îndoială de căpitanul Nemo, pe baza observaţiilor sale personale.

Timp de două zile am colindat apele pustii şi adânci, coborând cu ajutorul planurilor înclinate. Nautilus mergea în diagonale lungi, străbătând astfel toate adâncimile. Dar la 11 aprilie, el se urcă deodată la suprafaţă şi zărirăm ţărmul la gura imensă a fluviului Amazoanelor, al cărui debit este atât de mare, încât desărează oceanul pe o întindere de mai multe leghe.

Tăiarăm şi Ecuatorul. În urma noastră, la douăzeci de mile spre vest, rămăsese Guyana, colonie franceză în care am fi putut găsi cu uşurinţă un refugiu. Dar vântul sufla cu putere şi n-am fi putut înfrunta valurile furioase cu o simplă luntre. Se vede că Ned Land şi-a dat seama de lucrul acesta, fiindcă nu mi-a pomenit nimic despre fugă. Nici eu n-am spus nimic, fiindcă nu voiam să-l îndemn la o încercare sortită, fără îndoială, să dea greş.

De întârzierea planurilor noastre mă despăgubii destul de uşor, făcând studii interesante. În timpul celor două zile, în 11 şi 12 aprilie, Nautilus rămase la suprafaţa mării şi plasa lui ne aduse o colecţie minunată de zoofite, peşti şi reptile. Într-una din plase am găsit un fel de vulpe de mare foarte turtită, care, dacă i s-ar fi tăiat coada, ar fi format un disc perfect, cântărind douăzeci de kilograme. Era albă pe pântece şi avea spinarea roşcată şi împestriţată cu pete mari, rotunde, de un albastru-închis încercuite cu negru. Pielea îi era foarte netedă, iar înotătoarea o avea despicată în două. Vulpea de mare se zbătea. Întinsă pe punte, încercând prin mişcări convulsive să se întoarcă, şi făcu atâtea sforţări, încât era cât pe-aci să sară în mare, când Conseil, care ţinea la peştele lui, se aruncă peste ea şi, înainte de a-i putea spune eu ceva, o prinse cu amândouă mâinile.

Dar, cât ai clipi, bietul băiat căzu pe spate, cu picioarele în sus, cu jumătate de corp paralizată şi strigând:

— Domnule! Nu mă lăsa! Ajută-mă!

Era pentru prima oară când nu-mi vorbea «la persoana a treia». L-am ridicat împreună cu Ned Land, l-am fricţionat zdravăn şi, când şi-a revenit în simţiri, veşnicul clasificator îngână cu o voce stinsă:

— Clasa cartilaginoşilor, ordinul condropterigienilor cu branhii fixe, subordinul selacienilor, familia raidelor, genul torpilelor!

— Da, prietene, îi răspunsei eu, o torpilă te-a adus în halul ăsta.

— Ah, domnule, vă rog să mă credeţi, am să mă răzbun pe animalul ăsta, ameninţă Conseil.

— Cum aşa?

— Mâncându-l!

Şi a mâncat din peşte în aceeaşi seară, dar numai ca să se răzbune, pentru că, cinstit vorbind, carnea era cam tare.

Bietul Conseil dăduse peste o torpilă dintre cele mai periculoase, din specia cumana. Animalul acesta ciudat, când e într-un mediu bun conducător de electricitate, cum e apa, trăsneşte peştii de la o distanţă de mai mulţi metri, atât de mare este puterea organului său electric, ale cărui două feţe principale n-au mai puţin de douăzeci şi şapte picioare pătrate!

A doua zi, 12 aprilie. Nautilus se apropia de coasta numită «olandeză», spre gura lui Maroni. Acolo trăiau în familii mai multe grupuri de mănaţi, care, ca şi dugongul şi stelarul, fac parte din ordinul sirenienilor. Animalele acestea frumoase, blânde şi paşnice, lungi de şase până la şapte metri, cântăreau cel puţin patru mii de kilograme.

Le-am explicat lui Ned Land şi lui Conseil că natura, prevăzătoare, hărăzise acestor mamifere un rol însemnat. Ca şi focile, ele pasc ierburile submarine şi distrug astfel aglomerarea de ierburi care astupă gura fluviilor tropicale.

Deşi nu dispreţuia această teorie, echipajul de pe Nautilus vână totuşi vreo 6 mănaţi.

Trebuiau făcute provizii, şi carnea manaţilor este mai gustoasă decât a vacilor şi viţeilor. Vânătoarea n-a fost deloc interesantă. Manaţii s-au lăsat omorâţi fără să se apere. Am adus pe bord spre a fi puse la uscat mai multe mii de kilograme de carne. În aceeaşi zi a mai avut loc un pescuit ciudat, care a sporit proviziile lui Nautilus. Prinsesem în plase câţiva peşti al căror cap se termina printr-o placă ovală, cu margini cărnoase. Erau echeneide din a treia familie a melacopterigenilor subbranhiali. Discul lor turtit este alcătuit din lame cartilaginoase, transversale şi mişcătoare, între care animalul poate face vid, ceea ce îi dă putinţa să se prindă de lucruri ca,o ventuză.

Remora pe care o întâlnisem în Mediterana aparţine acestei specii. Dar cele de aici sunt echeneide osteochere, specifice acestei mări. Pe măsură ce le prindeau, marinarii noştri le aruncau în căzi pline cu apă.

Terminând pescuitul. Nautilus se apropia de ţărm, unde văzurăm dormind pe apă mai multe broaşte ţestoase de mare. Ar fi fost greu să prindem reptilele acestea preţioase, fiindcă ele se trezesc la cel mai uşor zgomot şi carapacea lor puternică le apără de cange. Dar echeneida avea să ni le prindă cu o siguranţă şi o precizie extraordinară. Peştele acesta este un adevărat cârlig viu, care ar ferici şi ar îmbogăţi orice pescar cu undiţă.

Oamenii lui Nautilus prinseră de cozile echeneidelor câte un inel destul de mare, ca să nu le împiedice mişcările, iar de inel legară o frânghie lungă, cu capătul prins de bord.

Echeneidele aruncate în mare îşi începură îndată misiunea, lipindu-se de plastronul broaştelor ţestoase. Îndârjirea lor era atât de mare, încât mai degrabă s-ar fi lăsat rupte decât să dea drumul pradei. Apoi ele fură trase pe bord odată cu broaştele ţestoase de care se lipiseră.

Am prins astfel câteva cacuane, late de un metru şi grele de două sute de kilograme. Carapacea lor, acoperită cu plăci mari, cornoase, subţiri şi străvezii, de culoare cafenie, împestriţate cu alb şi galben, este foarte căutată. Pe lângă asta, ele sunt tot atât de bune de mâncat ca şi broaştele ţestoase obişnuite, a căror carne are un gust minunat. Pescuitul acesta puse capăt şederii noastre pe meleagurile fluviului Amazoanelor si, odată cu venirea nopţii, Nautilus se depărta în larg.