Capitolul XXI DEZASTRUL.

Felul în care vorbise căpitanul, priveliştea neaşteptată, povestea plină de patriotism a vasului scufundat, apoi tulburarea lui Nemo când rostise numele Răzbunătorului, al cărui tâlc nu putea să-mi scape, toate acestea mi s-au întipărit adânc în minte. L-am privit îndelung pe căpitanul Nemo. El stătea cu mâinile întinse spre mare, învăluind în priviri arzătoare rămăşiţele glorioase ale Răzbunătorului. Poate că niciodată n-aveam să ştiu cine era, de unde venea şi încotro se ducea; vedeam însă din ce în ce mai mult omul desprinzându-se de savant. Căpitanul Nemo şi cu tovarăşii lui se închiseseră în Nautilus dintr-o ură groaznică sau sublimă, pe care timpul n-o putea şterge.

Ura aceasta îl mai împingea încă la răzbunare? Aveam s-o aflu curând.

Nautilus urcă pe nesimţite spre suprafaţă şi forma nedesluşită a vasului scufundat dispăru încetul cu încetul. O legănare uşoară îmi arătă că plutim deasupra valurilor. În clipa aceea se auzi o bubuitură înfundată. Mă uitai la căpitan. Rămăsese neclintit.

— Ce-a fost asta, domnule căpitan? întrebai.

Nu-mi răspunse. L-am părăsit şi m-am urcat pe punte. Conseil şi canadianul mi-o luaseră înainte.

— De unde a venit bubuitura? i-am întrebat.

Am privit înspre vasul pe care-l zărisem. Se apropiase de Nautilus şi se vedea că-şi măreşte viteza. Doar şase mile ne mai despărţeau.

— O bubuitură de tun, răspunse Ned Land.

— Ce vas e acesta, Ned?

— După toate semnele, aş pune rămăşag că-i un vas de război. De-ar veni încoace să scufunde pe blestematul ăsta de Nautilus.

— Prietene Ned, răspunse Conseil, ce rău i-ar putea face lui Nautilus? Crezi că o să-l atace sub apă? Crezi că o să poată trage cu tunul după el, în fundul oceanului?

— Spune-mi, Ned, am întrebat eu, poţi recunoaşte naţionalitatea vasului?

Canadianul se încruntă şi, mijindu-şi ochii, scrută câtva timp vasul, cu toată puterea privirii sale.

— Nu, domnule, nu ştiu cărei naţiuni aparţine. Nu are nici un steag. Pot numai să vă spun că e un vas de război.

Un sfert de oră am tot cercetat vasul care se îndrepta spre noi. Nu credeam că ar putea să-l vadă pe Nautilus de la asemenea depărtare. Şi eram sigur că oamenii de pe bord n-aveau de unde să ştie că au de-a face cu un submarin. Curând, canadianul recunoscu în vasul care se apropia de noi un cuirasat mare de luptă, cu pinten şi cu două punţi. Din cele două coşuri ale cuirasatului ieşea un fum negru şi des. Înainta repede. Dacă Nemo l-ar fi lăsat să se apropie, am fi putut să evadăm.

— Domnule, îmi spuse Ned Land, dacă vasul ajunge la o milă de noi, mă arunc în mare şi vă sfătuiesc să faceţi la fel.

Nu i-am răspuns şi am privit mai departe cuirasatul care se mărea văzând cu ochii. Orice ar fi fost, englez, francez, american sau rus, era sigur că ne-ar fi primit dacă am fi putut ajunge până la el.

— Domnul să binevoiască să-şi aducă aminte, spuse Conseil, că eu am o oarecare pricepere la înot şi să lase pe seama mea grija de a-l remorca până la vas, dacă este de aceeaşi părere cu prietenul Ned.

Tocmai voiam să-i răspund, când, deodată, un fum alb ţâşnj din partea din faţă a cuirasatului. Apoi, după câteva clipe, apa tulburată de căderea unui corp greu stropi partea dindărăt a lui Nautilus. Îndată după aceea se auzi o detunătură.

— Cum? Trag în noi! strigai eu.

— Ce oameni cumsecade! şopti canadianul.

— Va să zică nu ne iau drept naufragiaţi agăţaţi de o epavă!

— Dacă nu-i cu supărare, au recunoscut narvalul şi trag în el, spuse Conseil, scuturându-se de apa cu care îl împroşcase o altă ghiulea.

— Doar au ochi să vadă că suntem oameni! strigai eu.

— Poate tocmai de asta trag! spuse Ned Land, privindu-mă. Dintr-o dată am priceput. Fără îndoială că acum se ştia ce era cu pretinsul narval. Atunci când canadianul lovise monstrul cu cangea, comandantul Farragut de pe Abraham Lincoln îşi dăduse seama că are în faţă o navă submarină, mai periculoasă decât un cetaceu supranatural. Da, aşa trebuie să fi fost, iar acum submarinul era urmărit prin toate mările!

Ar fi fost într-adevăr groaznic dacă, după cum bănuiam, căpitanul Nemo îl folosea pe Nautilus ca să se răzbune. În noaptea în care fuseserăm închişi în celulă, în mijlocul Oceanului Indian, oare nu atacase submarinul un vas? Marinarul înmormântat în cimitirul de mărgean era cumva victima loviturii date vreunei nave de către Nautilus? Da, sigur că aşa trebuia să fie. O parte din viaţa misterioasă a căpitanului Nemo mi se dezvăluise. Şi chiar dacă numele lui nu era cunoscut, naţiunile ce se întovărăşeau contra lui nu mai urmăreau acum o fiinţă himerică, ci un om care le jurase o ură neîmpăcată. Toate acestea mi se păreau acum limpezi. În loc să întâlnim prieteni pe vasul care se apropia, nu puteam găsi decât duşmani fără milă. În timpul acesta, ghiulelele plouau în jurul nostru. Unele, întâlnind suprafaţa apei, ricoşau în salturi mari şi se pierdeau departe. Dar niciuna nu-l atinse pe Nautilus.

Vasul cuirasat nu mai era decât la trei mile de noi. Cu tot bombardamentul puternic, căpitanul Nemo nu se arătase pe punte. Şi totuşi, dacă vreo ghiulea ar fi lovit în plin învelişul lui Nautilus, submarinul ar fi fost pierdut.

Atunci canadianul îmi spuse:

— Domnule, trebuie să încercăm totul ca să ieşim din încurcătura asta. Să le facem semne. Mii de draci! Vor înţelege ei că suntem oameni cinstiţi!

Ned îşi scoase batista ca s-o fâlfâie în aer. Dar abia o desfăcuse, când, cu toată puterea lui de uriaş, îl doborî o mână ca de fier. Canadianul se prăbuşi pe punte.

— Ticălosule, strigă căpitanul, vrei să te înfig în pintenul lui Nautilus înainte de a-l repezi împotriva vasului aceluia?

Dacă glasul căpitanului Nemo era înfricoşător, înfăţişarea sa era şi mai groaznică. Obrazul i se făcuse ca varul. Pupilele i se micşoraseră, părând că scapără de mânie. Nu mai vorbea, ci urla. Aplecat înainte, frângea în mâini umerii canadianului. Apoi, lăsându-l şi întorcându-se spre vasul de luptă ale cărui ghiulele plouau în jurul nostru:

— A! Tu ştii cine sunt, navă a unei ţări blestemate! strigă el. N-am nevoie de steagul tău, ca să te recunosc! Priveşte! Am să ţi-l arăt pe al meu!

Şi căpitanul Nemo desfăşură pe partea de dinainte a punţii un steag negru, ca acela pe care-l înfipsese la Polul Sud. În clipa aceea, o ghiulea, atingând învelişul lui Nautilus fără să-l poată sparge, ricoşa, trecând pe lângă căpitan şi pierzându-se în mare. Căpitanul Nemo înălţă din umeri, apoi, întorcându-se spre mine, îmi spuse cu o voce aspră:

— Coborâţi în cabină împreună cu tovarăşii dumneavoastră!

— Domnule, strigai eu, aveţi de gând să atacaţi vasul?

— Da, am să-l scufund.

— Nu, nu faceţi una ca asta!

— Am s-o fac, îmi răspunse nepăsător căpitanul Nemo. Nu vă încumetaţi să mă judecaţi. Soarta vă arată ceea ce nu trebuia să vedeţi. Sunt atacat! Răspunsul meu o să fie groaznic! Intraţi înăuntru!

— Ce vas e acesta?

— Nu ştiţi? Cu atât mai bine! Cel puţin naţionalitatea lui va rămâne o taină pentru dumneavoastră. Vreo cincisprezece marinari de pe Nautilus se strânseseră în jurul căpitanului şi priveau cu ură neîmpăcată vasul care înainta spre noi. Pe toate chipurile se putea citi aceeaşi dorinţă de răzbunare. Am coborât tocmai în clipa în care o altă ghiulea zgâria învelişul lui Nautilus şi l-am auzit pe căpitan strigând:

— Loveşte, corabie smintită! împrăştie-ţi zadarnic ghiulelele! Nu vei scăpa de pintenul lui Nautilus; dar nu vei pieri aici! Nu vreau ca rămăşiţele tale să se amestece cu rămăşiţele glorioase ale Răzbunătorului!

Am intrat în camera mea. Căpitanul şi secundul rămăseseră pe punte. Elicea fu pu&ă în mişcare. Nautilus se îndepărtă cu iuţeală, ieşind din bătaia tunurilor de pe vas. Dar cum urmărirea continua, căpitanul Nemo se mulţumi să păstreze distanţa.

Pe la patru după-amiază, nemaiputând sta locului din pricina neliniştii şi nerăbdării, m-am reîntors la scara centrală. Căpitanul se mai plimba încă acolo, neliniştit. Privirea lui urmărea cuirasatul care venea în urmă, la vreo cinci sau şase mile. Nautilus îi dădea târcoale vasului ca o fiară sălbatică, atrăgându-l spre est şi lăsându-se urmărit Dar nu ataca. Poate că şovăia încă. Aş fi vrut să intervin pentru cea din urmă oară.

Dar n-am apucat să scot o vorbă măcar, şi căpitanul îmi făcu semn să tac.

— Am dreptate şi voi face dreptate! îmi spuse el. Eu sunt asupritul şi iată asupritorul. Datorită lui am pierdut tot ce mi-a fost mai drag, tot ce am iubit cu înflăcărare şi am cinstit din adâncul sufletului: patrie, soţie, copii, tatăl şi mama mea, toţi au pierit! Ceea ce urăsc este acolo! Nu-mi mai spuneţi nimic!

Mi-am aruncat o ultimă privire spre cuirasat, apoi m-am întors lângă Ned şi Conseil.

— Vom fugi! le-am spus.

— Bine. făcu Ned. Aţi aflat ce vas este?

— Nu, dar n-are importanţă, fiindcă va fi scufundat înainte de a se înnopta. Oricum, mai bine să pierim odată cu el, decât să ne facem părtaşi la o faptă care nu ştim dacă e dreaptă.

— Şi eu cred la fel, spuse scurt Ned Land. Să aşteptăm noaptea. Şi noaptea sosi! Pe bord domnea o tăcere adâncă. Nu se mai auzeau decât bătăile repezi şi regulate ale elicei. Busola ne arăta că Nautilus nu-şi schimbase direcţia. Mergea deasupra valurilor, legănându-se uşor când pe o parte, când pe alta.

Hotărâserăm să fugim când cuirasatul va fi destul de aproape ca să ne poată auzi ori vedea, căci luna – aproape plină – răspândea raze din belşug. Odată ajunşi pe bordul cuirasatului, dacă n-am fi putut preveni lovitura care-l ameninţa, cel puţin am fi încercat tot ce ne-ar fi îngăduit împrejurările. Mi s-a părut de mai multe ori că Nautilus se pregăteşte de atac. Dar, după ce se mulţumea să-şi atragă duşmanul, submarinul îşi reîncepea goana.

Se scurse astfel o bună parte din noapte fără ca să se întâmple nimic. Pândeam prilejul ca să fugim. Vorbeam puţin, fiind prea tulburaţi. Ned Land ar fi vrut să se arunce în mare. L-am silit să mai aştepte.

După părerea mea. Nautilus trebuia să atace cuirasatul la suprafaţa apei şi atunci nu numai că s-ar fi putut, dar ar fi fost chiar uşor de fugit.

Pe la trei dimineaţa mă urcai neliniştit pe punte. Căpitanul Nemo nu se clintise de acolo. Stătea în picioare, lângă steagul său, care fâlfâia uşor în bătaia vântului. Cu privirile aţintite, părea că vrea să atragă cuirasatul, să-l fascineze şi să-l târască după el cu mai multă putere decât dacă l-ar fi remorcat. Luna era la meridian. Jupiter se înălţa spre răsărit. În tăcerea din jurul nostru, oceanul părea că vrea să întreacă seninătatea cerului, iar luna îşi găsise în apă cea mai frumoasă oglindă care-i scăldase vreodată chipul. Şi când puneam în cumpănă calmul neclintit al naturii şi mânia care clocotea înăuntrul lui Nautilus, simţeam că mă cutremur! Cuirasatul venea la două mile în urma noastră. Se apropiase călăuzit de strălucirea fosforescentă a submarinului, îi vedeam cele două lumini de semnalizare, una verde, cealaltă roşie, şi felinarul alb, cocoţat în vârful catargului mare. Mănunchiurile de scântei şi zgură încinsă care-i ieşeau din coşuri, înstelând cerul, arătau că focurile îi erau forţate peste măsură.

Am rămas aşa, până la şase dimineaţa, fără ca Nemo să fi părut măcar că mă vede. Cuirasatul era acum la o milă şi jumătate în urma noastră şi odată cu primele lumini ale zorilor începu să ne bombardeze din nou. Nu mai putea fi departe clipa în care Nautilus avea să-şi atace duşmanul, iar eu, împreună cu tovarăşii mei, aveam să-l părăsesc pentru totdeauna pe omul acesta pe care nu îndrăzneam să-l judec.

Tocmai mă pregăteam să cobor ca să-i previn pe Ned şi pe Conseil, când secundul, întovărăşit de mai mulţi marinari, se urca pe punte. Căpitanul Nemo nu-i văzu sau nu voi să-i vadă. Noii veniţi luară unele măsuri foarte simple, care totuşi puteau fi numite «pregătiri de luptă»: balustrada din jurul punţii fu strânsă, cabina farului şi cea a cârmaciului reintrară în învelişul lui Nautilus. Forma de ţigară de foi a vasului nostru nu mai avea nici o ieşitură care să-i fi putut stingheri mişcările.

M-am întors în salon. Nautilus plutea tot la suprafaţă. Lumina revărsatului de zori începuse să pătrundă prin apă. Sub unduirile valurilor, văpăile zorilor băteau în ferestre. Îngrozitoarea zi de 2 iunie începea. Pe la orele cinci, Nautilus îşi micşoră viteza. Am priceput că îşi lăsa duşmanul să se apropie. Dealtfel, bubuiturile tunurilor se auzeau tot mai puternice. Ghiulele împroşcau apa în jurul nostru, înşurubându-se parcă în ea cu şuierături ciudate.

— Prieteni, spusei eu, a sosit clipa. Să ne strângem mâna şi Domnul să ne aibă în paza sa!

Ned Land era hotărât, Conseil – liniştit, iar eu – nervos, abia putându-mă stăpâni. Trecurăm în bibliotecă. Pe când deschideam uşa ce ducea spre scara centrală, am auzit deodată zgomotul panoului de deasupra, care se închidea. Canadianul dădu să se repeadă pe trepte, dar îl oprii. O vâjâitură binecunoscută mă prevesti că apa intră în rezervoare. În adevăr, peste câteva clipe, Nautilus se cufundă la câţiva metri sub valuri.

I-am priceput manevra. Dar era prea târziu ca să mai putem face ceva. Nautilus nu avea de gând să lovească cuirasatul în partea de deasupra apei, unde se afla o platoşă de nepătruns, ci în partea de dedesubt a liniei de plutire, acolo unde lipseşte carapacea metalică. Eram din nou prizonieri şi martori siliţi la drama înfricoşătoare ce se pregătea. Dealtfel, nici n-am avut vreme să cugetăm. Stăteam toţi trei în camera mea şi ne priveam fără să scoatem o vorbă. Nu mai puteam să mă gândesc la nimic. Mă aflam în starea aceea de încordare dureroasă pe care o ai când aştepţi să izbucnească o detunătură înspăimântătoare: aşteptam, ascultam, nu mai trăiam decât prin simţul auzului!În acest timp, Nautilus îşi mărise simţitor viteza. Se vedea că îşi lua avânt. Învelişul îi fremăta. Deodată scosei un strigăt. O ciocnire destul de uşoară avusese loc. Simţeam puterea de pătrundere a pintenului de oţel. Se auziră hârşâituri şi trosnituri. Nautilus, dus de avântul său, trecu prin corpul cuirasatului, cum trece un ac prin pânză! Nu m-am mai putut stăpâni. Înnebunit, pierdut, alergai afară din cameră şi mă repezii în salon. Căpitanul Nemo era acolo. Mut, întunecat, neclintit, el privea prin geamul de la babord. Ca să nu piardă nimic din agonia vasului scufundat. Nautilus cobora împreună cu el în abis. La zece metri de mine, prin învelişul spart al cuirasatului, năvălea apa cu un zgomot de tunet. Vedeam dubla linie de tunuri şi de întărituri şi puntea înţesată de umbre negre care se frământau. Apa urca. Nenorociţii se agăţau de odgoane, de catarguri, se zvârcoleau sub apă. Era un furnicar omenesc înecat pe neaşteptate de apele unei mări!

Paralizat, împietrit de groază, cu părul vâlvoi şi ochii holbaţi, cu răsuflarea tăiată, amuţit, mă uitam şi eu! O putere de neînvins mă ţintuise la fereastră.

Cuirasatul uriaş se scufunda încetul cu încetul. Nautilus îl urmărea pândindu-i toate mişcările. Deodată se auzi o explozie. Aerul comprimat zvârli departe punţile vaporului, ca şi cum focul ar fi aprins proviziile de pulbere. Apele fură smucite cu atâta putere, încât Nautilus fu împins într-o parte. Atunci, nenorocitul cuirasat începu să se scufunde mai repede. Se iviră mai întâi platformele încărcate de victime, apoi barele îndoite sub greutatea grămezilor de oameni şi, în sfârşit, vârful catargului mare. După aceea, umbra întunecată dispăru în adânc. Mă întorsei spre căpitanul Nemo. Judecătorul acesta neînduplecat, adevărat arhanghel al urii, privea mereu. Când totul se sfârşi, căpitanul Nemo se îndreptă spre uşa camerei sale, o deschise şi intră.

M-am uitat după el. Pe peretele din fund, sub portretele eroilor săi, am văzut portretul unei femei tinere şi a doi copilaşi. Căpitanul Nemo îi privi câteva clipe, le întinse braţele şi, îngenunchind, izbucni în lacrimi.