Capitolul XXII ULTIMELE CUVINTE ALE CĂPITANULUI NEMO.

Obloanele se închiseră acoperind această privelişte înspăimântătoare, dar salonul rămase cufundat în întuneric. Peste tot, înăuntrul lui Nautilus, domnea bezna şi tăcerea. Pluteam la o sută de picioare adâncime, cu o viteză ameţitoare. Ne îndepărtam de locurile acelea pline de jale. Încotro? Spre nord sau spre sud?-încotro fugeau oamenii aceştia, după groaznica lor răzbunare? Mă întorsesem în camera mea, unde Ned şi Conseil mă aşteptau tăcuţi. Simţeam o groază de neînvins pentru căpitanul Nemo. Oricât ar fi suferit el din pricina oamenilor, n-avea dreptul să se răzbune astfel; iar pe mine mă făcuse, dacă nu părtaş, cel puţin martor al răzbunării sale! Era prea mult!

Pe la unsprezece se aprinse lumina electrică. Am trecut în salon. Era pustiu. Cercetai instrumentele. Nautilus gonea spre nord cu o viteză de douăzeci şi cinci de mile pe oră, când deasupra valurilor, când la treizeci de picioare sub apă. Harta îmi arătă că străbătusem Marea Mânecii şi ne îndreptam spre nord cu o viteză nemaipomenită.

Abia puteam zări ţâşnind de lângă noi rechini cu botul lung, rechini-ciocan, câini de mare care trăiesc în apele acestea, vulturi uriaşi de mare, cai de mare asemănători calului de la jocul de şah, ţipari care se agitau ca rachetele unui foc de artificii, armate de crabi care ţâşneau oblic în apă încrucişându-şi cleştii sub carapace, în sfârşit turme de marsuini care se luau la întrecere cu Nautilus. Dar nu era momentul potrivit să-i studiez şi să-i clasez. În ziua aceea am mai parcurs două sute de leghe din Atlantic. Odată cu venirea serii, marea rămase învăluită în umbră, până ce răsări luna.

M-am reîntors în camera mea. N-am putut dormi. Mă chinuiau visuri groaznice. Priveliştea scufundării cuirasatului îmi stăruia mereu în minte.

Cine ar putea spune până unde ne-a dus de atunci Nautilus prin ceţurile Atlanticului de Nord? Gonea mereu cu aceeaşi viteză ameţitoare. Trecuse pe la Spitzberg, pe lângă Noua Zemlie? Străbătuse mări neştiute, Marea Albă, Marea Kara, Golful Obi, arhipelagul Liarov şi ţărmurile necunoscute ale coastei asiatice? N-aş putea spune. Nu ştiu nici cât timp a ţinut drumul acela. Ceasurile fuseseră oprite pe bord. Mi se părea că ziua şi noaptea nu mai urmează una după alta cu regularitate, aşa cum se întâmplă în ţinuturile polare. Mă simţeam târât într-o lume ciudată, parcă ieşită din închipuirile bolnăvicioase ale lui Edgar Poe. În fiecare clipă mă aşteptam să văd, aşa cum văzuse vestitul Gordon Pym, «…acel chip omenesc acoperit de văluri, mai uriaş decât al oricărui alt locuitor de pe pământ, culcat peste cascada care opreşte intrarea la pol!»

Socotesc – deşi poate mă înşel – că goana aceasta a lui Nautilus a ţinut cincisprezece sau douăzeci de zile, şi nu ştiu cât ar mai fi durat încă dacă nu s-ar fi întâmplat nenorocirea care i-a pus capăt. Din ziua răzbunării sale nu l-am mai văzut pe căpitanul Nemo şi nici pe ajutorul său. Şi oamenii echipajului parcă dispăruseră fără urme. Nautilus călătorea pe sub apă aproape tot timpul. Când ieşea la suprafaţă ca să-şi împrospăteze aerul, panoul se deschidea şi se închidea automat. Nici un punct nu mai era indicat pe hartă. Nu mai ştiam unde ne aflăm.

Canadianul, care îşi pierduse orice nădejde şi ajunsese la capătul răbdării, nu se mai arăta nici el. Conseil nu putea scoate o vorbă de la el şi se temea ca nu cumva Ned, ieşindu-şi din minţi, să se sinucidă; de aceea îl supraveghea clipă de clipă cu un devotament nemărginit. E lesne de înţeles că în asemenea împrejurări situaţia era de neîndurat. Într-o dimineaţă – n-aş putea spune a cărei zile – căzusem într-un fel de amorţeală nesănătoasă şi obositoare. Când m-am trezit, l-am văzut pe Ned Land aplecându-se spre mine şi spunându-mi cu voce scăzuta:

— O să fugim!

M-am ridicat în capul oaselor.

— O să fugim? Când? îl întrebai eu.

— La noapte. Pe bord se pare că nu mai este nici o pază. Veţi fi gata?

— Da. Unde ne aflăm?

— În preajma unui ţărm pe care l-am zărit azi-dimineaţă prin ceaţă, la douăzeci de mile spre est.

— Ce ţărm e acela?

— Nu ştiu, dar, oricare ar fi, ne vom adăposti acolo.

— Da, Ned! Fugim la noapte, chiar de-ar fi să ne înghită marea.

— Marea e agitată, vântul puternic, dar douăzeci de mile în luntrea lui Nautilus nu mă sperie. Am dus în ea, fără să ştie nimeni niscaiva merinde şi apă de băut.

— Voi merge cu tine.

— Dealtfel, dacă sunt prins, am să mă apăr chiar de-ar fi să mor.

— Vom muri împreună, prietene Land.

Eram pe deplin hotărât. Canadianul plecă. M-am dus pe punte, unde abia m-am putut ţine pe picioare din pricina valurilor puternice. Cerul arăta că va fi furtună, dar trebuia să fugim, fiindcă undeva, prin ceţurile dese, se afla un ţărm. Nu trebuia să pierdem nici o zi, nici o oră.

M-am întors în salon, temându-mă şi dorind totodată să-l întâlnesc pe căpitanul Nemo, voind şi nevoind să dau ochii cu el. Ce i-aş fi spus? Puteam să-i ascund groaza pe care mi-o insufla? Nu! Mai bine să nu-l întâlnesc! Mai bine să-l uit! Şi totuşi…

Ce lungă a fost ziua aceea, cea din urmă pe care o petreceam pe bordul lui Nautilus! Am rămas singur. Ned Land şi Conseil mă ocoleau, temându-se să nu ne dăm de gol. Pe la şase am mâncat, cu toate că nu-mi era foame. M-am silit să mănânc ca să-mi păstrez puterile. La şase şi jumătate Ned intră în cameră şi-mi spuse:

— Nu ne vom mai vedea până la plecare. Pe la zece, luna încă nu va fi pe cer, aşa că plecăm pe întuneric. Veniţi la luntre. Conseil şi cu mine vă aşteptăm acolo.

Canadianul ieşi înainte de a-i fi putut răspunde.

Voiam să aflu direcţia lui Nautilus. M-am dus în salon. Înaintam spre nord-nord-est cu o iuţeală înspăimântătoare, la cincizeci de metri adâncime.

Aruncai o ultimă privire minunăţiilor naturii, comorilor artistice îngrămădite în muzeu, colecţiei aceleia fără seamăn, sortită să piară într-o zi în fundul mărilor, împreună cu cel care o adunase. Voiam să-mi întipăresc în minte o imagine vie şi de neuitat. Am rămas astfel o oră, scăldat de undele plafonului luminos, uitându-mă la bogăţiile care străluceau în vitrine. Apoi m-am întors în camera mea.

Acolo m-am îmbrăcat cu haine groase de mare şi mi-am adunat cu grijă însemnările, ca să le iau cu mine. Desigur că tulburarea m-ar fi trădat faţă de căpitan.

Oare ce făcea el în clipa aceea? Am ascultat la uşa camerei lui. Se auzea un zgomot de paşi. Căpitanul era acolo. Nu se culcase încă. La orice mişcare mi se părea că are să apară, ca să mă întrebe de ce vreau să fug. Simţeam cum mă cuprinde spaima, pe care neliniştea mi-o mărea şi mai mult. Starea aceasta devenise atât de cumplită, încât mă întrebam dacă n-ar fi mai bine să intru în camera căpitanului şi să-i înfrunt privirea, ca să mă potolesc odată…

Era un gând nebunesc. Din fericire m-am stăpânit şi m-am dus să mă întind pe pat, ca să mă liniştesc. Nervii mi se calmară puţin, dar creierul îmi lucra cu înfrigurare şi revăzui în minte tot răstimpul petrecut pe bordul lui Nautilus, toate întâmplările fericite sau nefericite care se perindaseră de când căzusem în mare de pe Abraham Lincoln, vânătorile sub apă, strâmtoarea Torres, sălbaticii din Papuasia, împotmolirea, cimitirul de mărgean, Suezul, insula Santorin, cufundătorul din Creta, Golful Vigo, Atlantida, banchiza, Polul Sud, închisoarea dintre gheţari, lupta cu caracatiţele, furtuna de pe Golf-Stream, Răzbunătorul şi groaznica scenă a scufundării cuirasatului, împreună cu echipajul său!… Toate întâmplările acestea îmi trecură pe dinaintea ochilor, ca pânzele ce se schimbă într-un decor de teatru. Apoi, căpitanul Nemo îmi apăru ca un uriaş în mijlocul amintirilor acestora ciudate. Chipul său mi se limpezi tot mai mult în minte şi crescu, luând proporţii supraomeneşti. Nu mai era semenul meu, ci omul apelor, geniul mărilor.

Se făcu ora nouă şi jumătate. Îmi ţineam fruntea în palme, simţind-o gata să-mi plesnească. Închisesem ochii. Voiam să nu mai gândesc. Încă o jumătate de ceas de aşteptare! În clipa aceea am auzit acordurile nedesluşite ale orgei; era o armonie tristă, un cântec nelămurit, ca plânsetele unui suflet care vrea să-şi frângă legăturile pământeşti. Ascultam cu toată fiinţa mea, ţinându-mi răsuflarea, cufundat ca şi căpitanul Nemo în extazul muzical care-l ducea dincolo de hotarele lumii acesteia.

Deodată, un gând mă îngrozi. Căpitanul Nemo ieşise din cameră. Era acum în salon, pe unde trebuia să trec ca să fug. Îl voi întâlni acolo, pentru cea din urmă oară. Are să mă vadă, poate îmi va vorbi, chiar! Mă putea nimici cu un gest, mă putea încătuşa pe bord cu un singur cuvânt! Peste puţin avea să fie ora zece. Venise clipa să ies şi să-mi întâlnesc tovarăşii.

Trebuia să mă hotărăsc, chiar dacă mi-ar fi stat în faţă căpitanul Nemo. Deschisei uşa cu multă grijă; totuşi mi se păru că balamalele fac un zgomot îngrozitor. Poate că zgomotul nu exista decât în închipuirea mea!

Am înaintat tiptil de-a lungul coridoarelor întunecate, oprindu-mă la fiecare pas ca să-mi potolesc bătăile inimii.

Ajuns la uşa salonului, am deschis-o încet. Încăperea era cufundată într-o beznă adâncă. Acordurile orgei răsunau potolit. Căpitanul Nemo era acolo. Nu mă vedea. Cred că nici pe lumină nu m-ar fi văzut, atât era de cufundat în muzică. M-am târât pe covor, ferindu-mă să fac cel mai mic zgomot care m-ar fi putut da de gol. Mi-au trebuit cinci minute până să ajung la uşa din fund, care dădea spre bibliotecă.

Mă pregăteam s-o deschid, când un oftat al căpitanului mă ţintui locului. Am înţeles că se ridică de la orgă. L-am şi zărit chiar, fiindcă din bibliotecă se strecurau câteva raze de lumină. El venea spre mine cu braţele încrucişate, tăcut, mai mult lunecând ca o nălucă decât mergând. Ofta întruna. L-am auzit murmurând câteva cuvinte, ultimele care mi-au mai ajuns la ureche: «Dumnezeule atotputernic! Destul! Destul!»

Era oare mărturia remuşcării care îşi tăcea drum în conştiinţa omului acestuia?

Înnebunit, mă repezii în bibliotecă. Urcând scara centrală şi trecând prin coridorul de sus, am ajuns la luntre. Am pătruns prin deschizătura prin care trecuseră şi tovarăşii mei.

— Să plecăm! Să plecăm! le strigai.

— Îndată! îmi răspunse canadianul.

Locul de trecere făcut în tabla învelişului lui Nautilus fu închis şi înşurubat cu o cheie franceză pe care o adusese Ned Land. Deschizătura luntrii fu de asemenea închisă şi canadianul începu să desfacă şuruburile care o mai ţineau fixată de Nautilus. Deodată se auzi un zgomot înăuntrul submarinului. Răsunau glasuri, întrebări, răspunsuri… Ce se întâmplase? Băgaseră oare de seamă că fugim? Am simţit cum Ned Land îmi strecoară în mână un pumnal.

— Da, şoptii eu, vom muri vitejeşte!

Canadianul se oprise din lucru. Dar un cuvânt, spus de zeci de ori, un cuvânt groaznic, mă făcu să înţeleg frământarea care cuprinsese bordul lui Nautilus. Nici vorbă nu era despre fuga noastră!

«Maelstrom! Maelstrom!» striga echipajul.

Maelstromul! Am fi putut auzi oare un nume mai înfricoşător într-o situaţie mai îngrozitoare? Ne găseam deci prin meleagurile primejdioase ale coastei norvegiene? Nautilus fusese prins în uriaşul vârtej, tocmai în clipa în care desprindeam luntrea.

Se ştie că în timpul fluxului, apele cuprinse între insulele Feroe şi Loffoden se aruncă cu o furie sălbatică. Iureşul apelor dă naştere unui vârtej, din care n-a scăpat încă niciodată vreun vas. Din toate punctele orizontului năvălesc valuri înspăimântătoare. Ele formează vârtejul acesta, numit pe drept cuvânt «buricul oceanului», a cărui putere de atracţie se întinde până la o depărtare de cincisprezece kilometri. Spre fundul vârtejului sunt trase nu numai navele, ci şi balenele şi urşii albi din regiunile boreale.

Acolo, fără voie, sau poate cu voia căpitanului său, intrase Nautilus, descriind o spirală a cărei rază se micşora din ce în ce. Odată cu el era târâtă cu iuţeală ameţitoare şi luntrea încă înşurubată de învelişul vasului. Simţeam cum mă cuprinde ameţeala bolnăvicioasă pe care o ai atunci când te învârteşti în loc vreme îndelungată. Ne zbăteam în prada spaimei, a groazei nemărginite, cu nervii zdrobiţi, scăldaţi în sudorile reci ale morţii! Ce zgomot în jurul nostru! Ce urlete, pe care ecoul le repeta la depărtări de mile! Cu ce bubuituri de tunete se spărgeau apele izbindu-se în stâncile ascuţite de pe fund, unde se sfarmă şi lucrurile cele mai tari, unde trunchiurile de lemn se rod şi îşi fac o «blană», cum spun norvegienii!

Ce grozăvie! Eram azvârliţi fără milă de colo-colo. Nautilus se zvârcolea ca o fiinţă omenească. Muşchii lui de oţel trosneau. Uneori se ridica – şi noi ne ridicam odată cu el!

— Trebuie să ne ţinem bine şi să prindem la loc piuliţele… Dacă rămânem agăţaţi de Nautilus, mai putem scăpa!… strigă Ned.

Dar n-a apucat să-şi termine vorba, când se auzi o trosnitură. Piuliţele se desprinseră şi luntrea, smulsă din locul ei, fu aruncată ca o piatră de praştie drept în mijlocul vârtejului.

Mă izbii cu capul de un pervaz de fier şi sub lovitura aceasta groaznică îmi pierdui cunoştinţa.