Capitolul V LA ÎNTÂMPLARE.

Câtva timp, Abraham Lincoln călători liniştit, până într-o zi când o împrejurare neaşteptată scoase la iveală dibăcia neîntrecută a lui Ned Land şi ne dovedi câtă încredere trebuia să avem în el. În apropierea insulelor Maluine, la 30 iunie, fregata întâlni câteva baleniere americane, care, după cum am aflat, nu aveau nici o ştire despre narval. Căpitanul vasului Monroe, ştiind că Ned Land se afla pe bordul lui Abraham Lincoln, îl rugă să-i ajute la prinderea unei balene ce se găsea prin apropiere. Comandantul Farragut, dornic să-l vadă pe Ned la lucru, îi dădu voie să treacă pe Monroe. Norocul îl ajută atât de bine pe canadianul nostru, încât, printr-o dublă lovitură, în loc de o balenă, el lovi două; pe una o atinse drept în inimă, iar pe cealaltă o prinse după câteva minute de urmărire!

Hotărât lucru, dacă monstrul nostru va avea vreodată de-a face cu cangea lui Ned Land, n-am să pun rămăşag că victoria va fi de partea cetaceului.

Fregata dădu ocol cu o viteză uimitoare coastei de sud-est a Americii. La 3 iulie ne găseam la intrarea Strâmtorii Magellan, aproape de Capul Fecioarelor. Dar comandantul Farragut nu voia să ia acest drum întortocheat şi manevră astfel încât ocoli Capul Horn. Întregul echipaj se declară de acord cu hotărârea lui. S-ar fi putut oare să întâlnim cetaceul într-un loc atât de îngust? Mulţi dintre mateloţi erau de părere că monstrul n-ar fi putut trece pe acolo, pentru că «era prea mare pentru strâmtoarea asta!»

La 6 iulie, pe la ora trei după-amiază, Abraham Lincoln, găsindu-se la cincisprezece mile mai spre sud, dădu ocol singuraticei insule, acelei stânci pierdute la marginea continentului american, căreia nişte marinari olandezi i-au dat numele oraşului lor natal, Capul Horn. Pornirăm spre nord-vest şi a doua zi elicea fregatei bătea în sfârşit apele Pacificului.

«Fiţi cu ochii în patru! Fiţi cu ochii în patru!» spuneau întruna marinarii de pe Abraham Lincoln.

Şi toţi îi deschideau peste măsură de mari. În faţa nădejdii de a câştiga două mii de dolari, ochii şi lunetele nu mai aveau o clipă de răgaz. Zi şi noapte se cerceta suprafaţa oceanului, iar nictalopii, care puteau să vadă şi în întuneric, aveau o dată mai mult, faţă de ceilalţi, putinţa de a câştiga premiul.

Cu toate că pe mine nu mă atrăgeau banii, cercetam totuşi cu cea mai mare atenţie întinderea oceanului. Eram în stare să nu părăsesc nici o clipă puntea vasului; mâncam repede, dormeam puţin şi nu-mi păsa nici de soare, nici de ploaie. Stăteam aplecat peste parapet când în partea din faţă a vasului, când în partea de dinapoi, cercetând cu lăcomie dâra pufoasă care albea marea spre orizont. Şi de câte ori n-am simţit aceeaşi strângere de inimă laolaltă cu ofiţerii şi cu echipajul, când vreo balenă plină de toane îşi arăta spinarea neagră deasupra valurilor! Atunci, puntea fregatei se umplea într-o clipă cu mateloţi şi cu ofiţeri care, cu răsuflarea întretăiată, cu ochii tulburi, urmăreau fiecare mişcare a cetaceului. Priveam şi eu până-mi obosea vederea, în timp ce Conseil, tot atât de netulburat ca de obicei, îmi spunea liniştit:

— Dacă domnul ar avea bunăvoinţa să nu-şi holbeze ochii atât de tare, ar vedea mai bine!

Emoţii zadarnice! Abraham Lincoln îşi schimba direcţia, urmărea animalul semnalat, o simplă balenă sau vreun caşalot obişnuit, care dispărea curând în mijlocul unui cor de blesteme.

Călătoria se desfăşura în cele mai bune condiţii. Timpul se menţinea frumos. Cu toate că eram în cel mai rău anotimp din Emisfera Australă, unde luna iulie corespunde lunii ianuarie din Europa, marea rămânea liniştită şi putea fi cercetată cu uşurinţă, până la mari depărtări.

Ned Land arăta încă cea mai dârză neîncredere; se prefăcea chiar că nu se uită în larg decât atunci când era de serviciu sau când se zărea vreo balenă. Şi de cât ajutor ne-ar fi putut fi privirea lui atât de pătrunzătoare! Dar canadianul acela încăpăţânat citea sau dormea în cabina lui timp de opt ore din douăsprezece. De o sută de ori l-am dojenit pentru nepăsarea pe care o arăta.

— Ei şi! răspundea el. Nu-i nimic, domnule Aronnax; chiar dacă ar fi vreun animal, cum am putea noi să-l descoperim? Nu mergem oare la întâmplare? Animalul acesta invizibil a fost văzut, după spusele unora, în apele de nord ale Pacificului. Să zicem că-i aşa; dar au trecut de atunci două luni şi, dacă ţinem seama de obiceiurile cetaceului dumneavoastră, trebuie să nu uităm că lui nu-i place să mucezească mult timp prin aceleaşi meleaguri! Se mişcă dintr-un loc într-altul cu o uşurinţă nemaipomenită. Şi dumneavoastră ştiţi mai bine decât mine, domnule profesor, că natura nu face nimic pe dos şi că n-ar fi dat ea unui animal greoi de felul lui putinţa de a se mişca atât de repede, dacă el n-ar avea nevoie de asta. Deci, dacă animalul există, acum e departe!

La asemenea argumente nu aveam ce să mai răspund, într-adevăr, mergeam la întâmplare. Dar cum am fi putut face altfel? Aşa că sortii noştri de izbândă erau foarte puţini. Totuşi, încă nu se îndoia nimeni de succesul expediţiei şi nici un marinar de pe bord n-ar fi pus rămăşag împotriva existenţei narvalului sau împotriva apropiatei lui apariţii. În ziua de 20 iulie am tăiat Tropicul Capricornului pe la 105° longitudine, iar la 27 ale aceleiaşi luni am trecut Ecuatorul pe la meridianul 110. Fregata se îndreptă spre apus şi intră în apele centrale ale Pacificului. Comandantul Farragut gândea, pe bună dreptate, că e mai bine să intrăm în apele cele mai adânci şi să ne îndepărtăm de continente sau de insule, de care monstrul părea că se fereşte întotdeauna – «fără îndoială pentru că nu era destulă apă pentru dânsul!» după cum spunea şeful echipajului. Trecurăm deci pe lângă insulele Pomotu, Marchize şi Sandwich, tăiarăm Tropicul Cancerului la longitudinea 132° şi ne îndreptarăm către mările Chinei.

Eram în sfârşit în locurile unde monstrul îşi săvârşise ultimele isprăvi! Şi pot spune că pe bord nu se mai ducea o viaţă normală. Inimile băteau să spargă piepturile, pregătindu-se parcă pentru viitoare boli fără leac. Întregul echipaj se găsea într-o stare de nervi pe care cu greu aş putea s-o descriu. Nimeni nu mai mânca, nimeni nu mai dormea. De douăzeci de ori pe zi, o alarmă falsă sau o închipuire a vreunui matelot care scruta valurile ne producea emoţii atât de puternice, încât, repetându-se întruna, ele ne ţineau într-o încordare prea mare ca să nu aibă urmări.

Şi într-adevăr, urmările se văzură curând. Vreme de trei luni în care fiecare zi ni se păru un secol, în care timp Abraham Lincoln străbătu toate apele de nord ale Pacificului, alergând după toate balenele semnalate, schimbându-şi fără veste direcţia, oprindu-se pe neaşteptate, mărindu-şi sau micşorându-şi viteza, cu primejdia de a strica maşinile vasului, nici un petic de apă, începând de la malurile Japoniei până la coastele Americii, nu rămase necercetat. Şi nu zărirăm nimic, nimic altceva decât imensitatea valurilor pustii! Nimic asemănător unui narval gigantic, nici unei insule submarine, nici unei epave naufragiate, nici unei insule mişcătoare, nimic care să pară supranatural!

Consecinţele nu întârziară să se arate. Mai întâi descurajarea puse stăpânire pe gândurile oamenilor, apoi ea făcu loc neîncrederii. Un simţământ nou, amestec de ruşine şi mânie se ivi pe bord. Oamenii se simţeau ruşinaţi că s-au lăsat «duşi» de o închipuire, dar mai cu seamă erau furioşi! Dovezile adunate una câte una, timp de un an, se prăbuşiră dintr-o dată şi fiecare nu se mai gândi decât să recâştige, odihnindu-se şi dormind, timpul pe care îl sacrificase prosteşte.

Şi cu nestatornicia firească sufletului omenesc, oamenii căzură dintr-o extremă în cealaltă. Cei ce fuseseră partizani înflăcăraţi ai expediţiei deveniră acum aprigii ei bârfitori. Împotrivirea porni din pânteceie corăbiei, ajunse până la careul ofiţerilor şi, desigur că, fără încăpăţânarea neobişnuită a comandantului Farragut, fregata s-ar fi îndreptat definitiv către sud.

Totuşi, cercetarea aceasta nefolositoare nu mai putea fi mult timp prelungită. Fregatei nu i se putea aduce nici o vină; făcuse tot ce fusese cu putinţă ca să izbutească. Nicicând echipajul vreunui vas al marinei americane nu dovedise mai multă răbdare şi mai multă tragere de inimă. Nereuşita expediţiei nu putea fi pusă pe seama oamenilor. Nu ne mai rămânea altceva de făcut decât să ne întoarcem.

Lucrul acesta a fost adus la cunoştinţa comandantului, dar el se împotrivi. Mateloţii nu-şi ascundeau nemulţumirea şi asta se vedea după munca lor care începuse să nu mai meargă aşa cum trebuie. Nu vreau să spun prin asta că s-ar fi ivit vreo revoltă pe bord. După o scurtă perioadă de încăpăţânare, comandantul Farragut ceru trei zile de răgaz, aşa cum altădată ceruse Columb. Dacă-n aceste trei zile monstrul nu s-ar fi ivit, cârmaciul trebuia să învârtă de trei ori roata şi Abraham Lincoln avea să pornească spre mările europene.

Ca primă urmare a acestei făgăduieli, făcută la 2 noiembrie, poate fi socotit faptul că ea a reînsufleţit echipajul. Lăsând la o parte nepăsarea, oamenii cercetară din nou cu atenţie oceanul. Fiecare voia să-i mai arunce o ultimă privire. Lunetele intrară din nou în funcţiune. Era sfidarea cea de pe urmă adusă narvalului uriaş, care, după toate socotelile, nu se putea să nu răspundă acestei somaţii.

Mai trecură două zile. Abraham Lincoln înainta cu viteză redusă. Oamenii foloseau tot felul de mijloace ca să trezească atenţia monstrului sau să-l scoată din amorţeală, în cazul când el s-ar fi găsit prin aceste meleaguri. Pentru asta au fost atârnate în partea de dinapoi a vasului nişte bucăţi mari de slănină, care, trebuie să spun, au făcut nespusă plăcere rechinilor. Abraham Lincoln se opri de câteva ori şi bărcile străbătură apele în toate direcţiile împrejurul său, astfel încât nici un colţ de mare n-a rămas necercetat. Dar veni şi seara de 4 noiembrie, fără ca taina abisurilor marine să fie descoperită.

A doua zi, 5 noiembrie, la amiază, urma să ia sfârşit termenul fixat. După aceea, comandantul Farragut, potrivit făgăduielii sale, trebuia să îndrepte fregata spre sud-est şi să părăsească cu totul regiunile nordice ale Pacificului.

Fregata se afla atunci la 31°15' latitudine nordică şi 136°42' longitudine estică. Ţărmurile Japoniei erau la mai puţin de două sute de mile de noi. Se apropia noaptea. Trecuse de ora opt. Nori groşi acoperiseră luna, care se găsea în primul ei pătrar. Fregata despica cu uşurinţă valurile liniştite.

În clipa aceea stăteam în partea din faţă a vasului, sprijinit de parapetul tribordului. Conseil se afla lângă mine, privind şi el valurile. Echipajul, cocoţat pe catarguri, cerceta zarea care se îngusta şi se întuneca încetul cu încetul. Din când în când oceanul sclipea sub razele lunii, strecurate printre spărturile norilor. Apoi, orice urmă luminoasă se pierdea în întunecime.

Uitându-mă la Conseil, mi se păru că şi pe el îl cuprinsese, cât de cât, starea de spirit a celorlalţi. Cel puţin aşa am crezut! Poate că pentru prima dată era stăpânit de oarecare curiozitate.

— Ce zici, Conseil? îl întrebai. Mi se pare că asta este ultima ocazie de a pune mâna pe cei două mii de dolari.

— Ba, dacă domnul îmi permite, răspunse Conseil, eu n-am pus niciodată temei pe premiul acesta şi, după mine, guvernul Statelor Unite ar fi putut făgădui o sută de mii de dolari, că tot n-ar fi pierdut nimic.

— Ai dreptate, Conseil. La urma urmei e o prostie treaba asta în care ne-am vârât cu atâta uşurinţă. Cât timp pierdut, câte emoţii zadarnice! încă de acum şase luni puteam fi în Franţa…

— În căsuţa dumneavoastră, adăugă Conseil, în muzeul dumneavoastră! Până acum aş fi terminat de clasificat şi fosilele. Iar babirussa ar fi fost instalată în cuşca ei din Jardin des Plantes şi ar fi atras pe toţi curioşii din capitală.

— Ai dreptate, Conseil, şi unde mai pui că acum toată lumea o să râdă de noi!

— Aşa este, răspunse liniştit Conseil, lumea o să cam râdă de domnul. Şi dacă mi-e îngăduit să spun…

— Spune, Conseil.

— Ei bine, domnul nu va primi decât ceea ce merită!

— Adevărat!

— Când are cineva norocul să fie un savant ca domnul, nu-i este îngăduit…

Conseil n-a mai avut când să isprăvească complimentul, pentru căÂn mijlocul tăcerii generale se auzi o voce. Era vocea lui Ned Land:

— Hei! Obiectul cu pricina în direcţia vântului, în faţa noastră!