Capitolul IX FURIILE LUI NED LAND.

Nu ştiu cât am dormit; pesemne că multă vreme, fiindcă somnul ne-a alungat toată oboseala. M-am trezit cel dintâi. Tovarăşii mei dormeau buştean în colţurile în care se culcaseră.

De îndată ce m-am ridicat de pe aşternutul acela destul de tare, mi-am simţit creierul odihnit, mintea limpede şi am început să cercetez cu atenţie încăperea. Nimic nu se schimbase. Închisoarea rămăsese închisoare, iar prizonierii, prizonieri. Atâta doar că în timpul somnului nostru stewardul strânsese masa. Nimic nu lăsa să se întrezărească o schimbare apropiată a situaţiei noastre, de aceea am început să mă întreb, plin de îngrijorare, dacă nu cumva eram sortiţi de acum înainte să trăim în cuşca aceasta.

Un asemenea gând mă îngrozea, mai ales pentru că, deşi creierul mi se eliberase de toate închipuirile chinuitoare din ajun, simţeam în schimb cum ceva îmi apăsa tot mai mult pieptul. Aerul devenise înăbuşitor pentru plămânii noştri. Cu toate că încăperea era mare, mi-am dat seama că în timpul somnului consumaserăm o bună parte din oxigenul ei. Ştiam destul de bine că orice om respiră într-o oră oxigenul cuprins într-o sută de litri de aer, şi că aerul, încărcându-se cu o cantitate aproape egală de acid carbonic, devine atunci de nerespirat.

Se cerea deci fără întârziere primenirea aerului atât din închisoarea noastră, cât şi din întregul submarin.

Mă întrebam ce face comandantul în asemenea cazuri? Obţine aerul prin procedee chimice, eliberând cu ajutorul căldurii oxigenul din clorat de potasiu şi absorbind acidul carbonic prin potasă caustică? în acest caz, trebuia să mai aibă oarecari legături cu continentele, ca să-şi poată procura materialul necesar. Se mărginea să înmagazineze aerul la presiuni înalte în rezervoare şi să-i dea drumul apoi după cum simţea echipajul nevoia? Şi asta era posibil. Sau, folosind un mijloc mai uşor şi mai economic, şi prin urmare mai cu putinţă, se mulţumea să se ridice ca să respire la suprafaţa apei, ca un cetaceu, şi îşi reînnoia provizia de aer pentru douăzeci şi patru de ore? Orice mijloc ar fi fost ales, mi se părea că trebuie pus fără întârziere în aplicare.

Şi pe când mă sileam să trag cât mai des aerul în piept, ca să pot folosi cât mai bine puţinul oxigen ce mai rămăsese, simţii deodată un val rece, îmbibat de mireasma sărată a apei. Era chiar adierea mării, încărcată de iod, care te readucea la viaţă. Am deschis gura cât am putut mai mult şi mi-am umplut plămânii cu aer curat. Atunci am simţit o uşoară clătinare, un ruliu slab, dar care se simţea totuşi. Pesemne că vasul, monstrul de fier, se ridicase la suprafaţa oceanului ca să respire, asemeni balenelor. Ghicisem deci foarte bine în ce fel se făcea aerisirea.

După ce absorbii cu nesaţ aerul, am căutat tubul de aerisire şi l-am descoperit curând. Deasupra uşii se deschidea o gaură prin care pătrundea aerul proaspăt, primenind atmosfera încărcată din celulă.

Ajunsesem aici cu observaţiile mele, când Ned şi Conseil, simţind adierea binefăcătoare a mării, se treziră aproape în acelaşi timp. Se frecară la ochi, se întinseră şi se ridicară în grabă.

— Domnul a dormit bine? mă întrebă Conseil cu politeţea lui obişnuită.

— Foarte bine, i-am răspuns. Dar dumneata, meştere Land?

— Am dormit adânc, domnule profesor. Dar ce-i asta? Simt aer de mare.

Un marinar nu se putea înşela în privinţa asta, şi i-am povestit canadianului ce se întâmplase în timp ce dormise.

— Asta, spuse el, explică foarte bine mugetele pe care le auzeam când aşa-zisul narval se găsea aproape de Abraham Lincoln.

— Sigur, Ned, era respiraţia lui!

— Numai că, domnule Aronnax, habar n-am cât este ceasul. Nu cumva ştiţi, o fi timpul să luăm masa de seară?

— Masa de seară? Mai degrabă prânzul, dragul meu Ned, pentru că de ieri şi până acum a trecut cu siguranţă o zi.

— Va să zică am dormit douăzeci şi patru de ore? se miră Conseil.

— Cred şi eu…

— N-am nimic împotrivă, vorbi Ned. Prânz sau cină, ce o fi, aştept cu plăcere pe steward, cu oricare dintre ele.

— N-ar fi rău să le aducă pe amândouă, îşi dădu părerea Conseil.

— Adevărat, întări canadianul, avem dreptul la două mese şi sunt gata să le mănânc pe amândouă.

— Să aşteptăm, spusei eu. Cu siguranţă că necunoscuţii aceştia nu au de gând să ne lase să murim de foame, pentru că altfel masa de ieri nu ar fi avut nici un rost.

— Numai dacă nu cumva vor să ne pună la îngrăşat, făcu Ned.

— Nici gând, îi răspunsei. Doar nu suntem în mâinile canibalilor!

— Cine poate şti? spuse cu seriozitate canadianul. S-ar putea ca oamenii aceştia să jinduiască de multă vieme după o bucăţică de carne proaspătă şi atunci trei bărbaţi sănătoşi şi voinici ca domnul profesor. Conseil şi cu mine…

— Sfârşeşte cu prostiile, meştere Land, şi mai ales nu fi pornit împotriva lor, căci s-ar putea să ne înrăutăţim situaţia!

— La urma urmei, spuse vânătorul, eu plesnesc de foame şi uite că prânzul sau cina asta nu mai vine odată!

— Meştere Land, îi răspunsei eu, trebuie să ţinem seama de regulile vasului şi mi se pare că stomacul nostru a luat-o înaintea ceasului de la bucătărie.

— Bine, să-l potrivim atunci după bucătărie, spuse liniştit Conseil.

— Ştiam că n-o să vorbeşti altfel, prietene Conseil, se supără nerăbdătorul canadian. Nu vrei să-ţi strici nici nervii, nici ficatul. Totdeauna eşti liniştit! Ai fi în stare să mulţumeşti înainte de a mânca şi să mori mai bine de foame decât să te plângi!

— La ce mi-ar ajuta dacă m-aş plânge?

— Ei, vezi bine că ţi-ar ajuta! Măcar ai face ceva, n-ai sta cu mâinile în sân. Dacă piraţii ăştia – şi spun piraţi din respect şi ca să nu mă pun contra domnului profesor, care nu-mi dă voie să-i numesc canibali – dacă piraţii ăştia îşi închipuie că mă vor putea ţine închis într-o cuşcă în care mă sufoc, fără să audă blestemele cu care îmi însoţesc mânia, se înşeală!… Credeţi că o să ne ţină multă vreme în cutia asta de fier?

— Ca să fiu cinstit, nu ştiu mai mult decât dumneata, Ned.

— Dar ce credeţi dumneavoastră despre toate astea?

— Cred că întâmplarea a făcut să aflăm un secret cumplit. Or, dacă echipajul submarinului are interesul să-l păstreze şi dacă acest interes este mai important decât viaţa a trei oameni, cred că existenţa noastră este în pericol. Dacă lucrurile nu stau aşa, atunci, cu primul prilej, monstrul care ne-a înghiţit ne va reda lumii locuite de semenii noştri.

— Numai dacă între timp nu ne vor înrola în echipaj, spuse Conseil, şi nu ne vor ţine astfel aici…

— Până în clipa în care, grăi Ned Land, vreo altă fregată mai rapidă sau mai îndemânatică decât Abraham Lincoln va pune mâna pe acest cuib de bandiţi şi ne va înălţa şi pe noi, odată cu echipajul, în vârful catargului cel mare, ca să ne dăm suflarea din urmă.

— Ai dreptate, meştere Land! răspunsei eu. Dar, după câte ştiu eu, nu ne-a cerut nimeni până acum să facem parte din echipaj, şi mi se pare că este de prisos să discutăm dinainte asupra hotărârii pe care am lua-o dacă ar fi vorba vreodată despre aşa ceva. Vă repet, trebuie să aşteptăm deocamdată şi să nu facem nimic, pentru că nu este nimic de făcut.

— Dimpotrivă, domnule profesor, spuse Ned, care nu voia să se dea bătut; trebuie să facem ceva!

— Şi ce anume, meştere Land?

— Să ne salvăm.

— De multe ori e greu să evadezi dintr-o închisoare «pământească», dar să scapi dintr-o închisoare submarină asta mi se pare cu neputinţă.

— Ei, prietene Land, întrebă Conseil, ce mai ai de spus acuma? N-aş crede ca un american să se dea bătut aşa, cu una, cu două…

Vânătorul de balene tăcea, vădit încurcat. De o evadare, în împrejurările în care ne aruncase soarta, nici nu putea fi vorba. Dar un canadian este pe jumătate francez, şi meşterul Land ne dovedi aceasta prin răspunsul său.

— Deci, domnule Aronnax, începu el după câteva clipe de gândire, nu vă trece prin minte cam ce trebuie să facă nişte oameni care nu pot cu nici un chip să scape din închisoare?

— Nu, prietene.

— Foarte simplu; trebuie să facă pe dracu-n patru şi să rămână în ea.

— Straşnic! zise Conseil. Tot mai bine e să fii înăuntrul vasului, decât deasupra sau dedesubtul lui.

— Da, dar numai după ce-ai aruncat afară temnicierii, paznicii şi gardienii, adăugă Ned Land.

— Ce tot spui, Ned? Te gândeşti cu tot dinadinsul să pui stăpânire pe vas?

— Desigur, răspunse canadianul.

— Cu neputinţă!

— De ce, domnule profesor? S-ar putea să ni se ivească vreo împrejurare prielnică şi nu văd ce ne-ar împiedica să ne folosim de ea. Dacă pe vas nu sunt decât vreo douăzeci de oameni, n-o să stea în calea a doi francezi şi a unui canadian!

Mi s-a părut că e mai bine să-l las pe Ned să se scalde în apele lui decât să-l contrazic. Aşa că m-am mulţumit să-i spun:

— Să aşteptăm împrejurarea aceea, meştere Land, şi vom vedea noi ce-i de făcut. Până atunci, însă, te rog, mai stăpâneşte-ţi nerăbdarea, în situaţia noastră nu putem folosi decât şiretenia, fiindcă furia nu ne va duce la nimic bun. Făgăduieşte-mi deci că ai să laşi mânia la o parte.

— Vă făgăduiesc, domnule profesor, îmi răspunse Ned Land, dar felul în care rosti cuvintele acestea nu mă linişti deloc. De acum n-o să-mi mai iasă din gură nici o vorbă de mânie, n-o să mai fac nimic care să mă trădeze, chiar dacă mesele nu ne vor fi aduse la timp.

— Ţi-ai dat cuvântul, Ned! îi aminti încă o dată canadianului.

Cu asta, discuţia noastră luă sfârşit şi toţi trei căzurăm pe gânduri. În ceea ce mă priveşte, mărturisesc că, cu toate asigurările lui Ned, nu prea vedeam cum am putea scăpa. Nu credeam în acele împrejurări prielnice despre care vorbise Ned Land. Ca să poată fi atât de bine condus, vasul trebuia să aibă un echipaj numeros, şi asta însemna că în cazul unei lupte am fi avut prea mulţi oameni împotriva noastră. Apoi, mai înainte de toate, ar fi trebuit să fim liberi, şi noi nu eram. Nu vedeam nici cea mai mică putinţă de a fugi din cuşca aceea, atât de bine închisă. Şi dacă mă gândeam că ciudatul comandant al acestui vas avea un secret de păstrat – ceea ce părea neîndoielnic – puteam să-mi dau seama că nu ne va lăsa să ne mişcăm liberi pe bord. Va căuta să se scape de noi prin cine ştie ce mijloace violente, sau ne va azvârli într-o bună zi pe vreun colţ uitat al pământuiui? Asta nu ştiam. Toate presupunerile mi se păreau însă posibile şi trebuia să fii vânător de balene ca să poţi spera să-ţi recucereşti libertatea.

Privindu-l pe Ned Land, băgai de seamă că pe măsură ce se gândea devenea tot mai nervos. Auzeam cum tot mai mult i se umplea gâtlejul de înjurături şi vedeam cum mişcările îi devin tot mai ameninţătoare. Se ridica şi se învârtea ca o fiară în cuşcă, lovind pereţii cu picioarele şi cu pumnii. Iar timpul trecea, foamea ne rodea de-a binelea, stewardul nu dădea nici un semn de viaţă şi ni se părea că dacă într-adevăr avea cineva vreo intenţie bună în privinţa noastră, apoi acela uitase de noi.

Ned Land, chinuit de foame, se înfuria şi înjura tot mai mult, şi, cu toate că-mi dăduse cuvântul, mă temeam că va izbucni în clipa în care se va găsi faţă în faţă cu vreunul din oamenii echipajului.

Mai trecură două ore, în care timp furia canadianului crescu. Chema şi striga zadarnic. Pereţii de metal erau surzi. N-auzeam nici un sunet înăuntrul acelui vas, care părea mort. Dacă s-ar fi mişcat, măcar aş fi simţit bătăile elicei. Dar pesemne că vasul se scufundase în adâncul apelor, de aceea liniştea era atât de mare, încât devenise înspăimântătoare!

Şi cum îmi dădeam din ce în ce mai mult seama că suntem părăsiţi, uitaţi în fundul celulei noastre, nici nu mai îndrăzneam să mă gândesc cât timp va ţine starea aceasta. Nădejdile, pe care întâlnirea cu comandantul vasului mi le trezise, se năruiră una câte una. Privirea calmă a omului aceluia, înfăţişarea lui mărinimoasă, nobleţea purtării sale, toate mi se şterseră din minte. Începusem să văd cu alţi ochi personajul acela ciudat, să mi-l închipui aşa cum poate era: neîndurător, crud. Simţeam că nu are în el nimic omenesc, că nu cunoaşte mila, că este un duşman înverşunat al semenilor săi, cărora le jurase o ură veşnică.

Dar avea oare să ne lase să pierim închişi în cuşca asta strâmtă, pradă nălucirilor îngrozitoare spre care te împinge foamea înverşunată? Gândul acesta groaznic se întări atât de mult, încât simţii cum mă cuprinde o spaimă de neînchipuit. Conseil rămânea liniştit; Ned Land era în culmea furiei.

Deodată se auzi un zgomot. Pe podeaua de metal răsunară paşi, zăvoarele fură trase, uşa se deschise şi apăru stewardul. Înainte de-a putea face vreo mişcare ca să-l opresc, canadianul se şi aruncase asupra lui; îl trântise şi-l strângea cu putere de gât. Stewardul se înăbuşea sub mâna-i puternică.

Tocmai când Conseil se căznea să îndepărteze mâinile vânătorului de pe gâtul victimei, aproape sufocată, şi când eu mă pregăteam să fac acelaşi lucru, am rămas încremenit auzind aceste cuvinte pronunţate în limba franceză:

— Linişteşte-te, meştere Land, iar dumneavoastră, domnule profesor, aveţi bunătatea de a mă asculta.