Capitolul X OMUL MĂRILOR.

Cel care vorbise era comandantul vasului.

Auzindu-l, Ned Land se ridică. De îndată ce stăpânul său îi făcu un semn să plece, stewardul ieşi, aproape sugrumat şi abia ţinându-se pe picioare. Atât de mare era autoritatea comandantului asupra oamenilor săi, încât stewardul nu făcu nici un gest prin care să lase să se vadă ura ce o simţea împotriva canadianului. Conseil, de data asta curios, fără să-şi dea seama, iar eu, uimit, aşteptam tăcuţi deznodământul acestei scene.

Sprijinit de colţul mesei, cu braţele încrucişate, comandantul ne privi cu cea mai mare atenţie. Stătea oare în cumpănă dacă să ne vorbească sau nu? îi părea rău de cuvintele rostite în franţuzeşte? S-ar fi putut crede că da.

După câteva clipe de linişte, pe care nimeni dintre noi nu se gândea să o tulbure, comandantul ne spuse cu o voce calmă şi pătrunzătoare:

— Domnilor, cunosc la fel de bine franceza, engleza, germana şi latina. Aş fi putut deci să vă răspund chiar de la prima noastră întâlnire, dar am vrut mai întâi să vă cunosc şi apoi să chibzuiesc. Povestea dumneavoastră, pe care am ascultat-o de patru ori, şi care de fiecare dată a avut un conţinut cu totul asemănător, mi-a arătat cine sunteţi. Ştiu acum că întâmplarea m-a pus în faţa domnului Pierre Aronnax, profesor de istorie naturală la Muzeul din Paris, trimis într-o misiune ştiinţifică în străinătate, a lui Conseil, omul său de serviciu, şi a lui Ned Land, canadian prin naştere, vânător de balene pe fregata Abraham Lincoln, din flota Statelor Unite ale Americii.

Mă înclinai, în semn de aprobare; întrucât comandantul nu-mi pusese nici o întrebare, n-aveam ce-i răspunde. Omul acesta vorbea franceza curent, fără accent străin. Frazele sale erau limpezi, cuvintele exacte, uşurinţa de a se exprima remarcabilă. Dar cu toate astea «am simţit» că nu aveam în faţa mea un compatriot. El urmă:

— Socotiţi, fără îndoială, domnilor, că a trecut cam multă vreme de la prima vizită pe care v-am făcut-o. Însă, după ce am aflat cine sunteţi, am dorit să chibzuiesc asupra hotărârii pe care o voi lua în privinţa dumneavoastră. Am stat mult la îndoială. Împrejurări nenorocite v-au adus în faţa unui om care a rupt orice legătură cu omenirea. Aţi venit să-mi tulburaţi liniştea…

— Fără voia noastră, spusei eu.

— Fără voie? întrebă necunoscutul, ridicând puţin vocea. Cum, Abraham Lincoln mă urmăreşte fără voie în toate mările? Fără voie v-aţi îmbarcat dumneavoastră pe fregată? Fără voie mi-aţi bombardat vasul şi tot fără voie Ned Land şi-a aruncat cangea asupra lui?

Am înţeles că sub vorbele lui se ascunde o mânie abia stăpânită. Desigur însă că aveam de dat un răspuns la toate aceste învinuiri, ceea ce şi făcui:

— Domnule, i-am spus, fără îndoială că nu cunoaşteţi discuţiile care au avut loc în America şi Europa în privinţa dumneavoastră. Nu ştiaţi că numeroasele accidente, datorită ciocnirilor cu aparatul dumneavoastră submarin, au alarmat opinia publică de pe cele două continente. Nu vă mai înşir presupunerile fără număr prin care se încerca lămurirea acestui fenomen ciudat, căruia numai dumneavoastră îi cunoaşteţi taina. Dar să ştiţi că, urmărindu-vă până la marginile Pacificului, Abraham Lincoln credea că vânează un monstru marin puternic, de care oceanul trebuia curăţat cu orice preţ.

Un zâmbet uşor apăru pe chipul comandantului; apoi el spuse pe un ton liniştit:

— Domnule Aronnax, aţi putea afirma că fregata dumneavoastră n-ar fi urmărit şi bombardat chiar şi un vas submarin, nu numai un monstru? Întrebarea aceasta mă puse în încurcătură, fiindcă comandantul Farragut n-ar fi şovăit, ci ar fi socotit că este de datoria lui să nimicească un asemenea aparat, cum ar fi nimicit, dealtfel, şi un narval gigantic.

— Acum înţelegeţi, domnule, reluă necunoscutul, de ce am dreptul să vă privesc ca pe nişte duşmani.

N-am mai spus nimic. Ce rost mai are o discuţie, când forţa poate să distrugă cele mai bune dovezi?

— Am şovăit multă vreme, reluă comandantul. Nimic nu mă obligă să vă dau ospitalitate. Dacă ar fi trebuit să mă despart de dumneavoastră, nu mai aveam de ce să vă revăd. Puteam să vă urc pe puntea vasului care v-a servit de adăpost, să mă scufund în apă şi să uit că aţi existat cândva. N-ar fi fost dreptul meu?

— Ar fi fost poate dreptul unui sălbatic, îi răspunsei, nu al unui om civilizat.

— Domnule profesor, replică cu vioiciune comandantul, eu nu sunt ceea ce dumneavoastră numiţi un om civilizat. M-am rupt de întreaga lume pentru motive pe care numai eu am dreptul să le judec; nu mai ascult deci de regulile lumii şi vă poftesc să nu mi le mai amintiţi niciodată.

Cuvintele acestea mi-au fost spuse răspicat. Ochii necunoscutului scăpărară fulgere de mânie şi dispreţ şi mi-am dat seama că omul acesta trebuie să fi avut un trecut înfricoşător. Nu numai că trăia în afara legilor omeneşti, dar se afla în afara oricărei putinţe de a fi tras la răspundere. Cine ar fi îndrăznit să-l urmărească în fundul mărilor când, chiar la suprafaţa lor, el putea să zădărnicească orice s-ar fi încercat împotriva lui? Ce navă ar fi fost în stare să ţină piept atacurilor submarinului? Ce cuirasă, oricât ar fi fost ea de solidă, ar fi rezistat loviturilor monstrului de metal? Nici un om nu putea să-i ceară socoteală pentru faptele sale. Toate acestea îmi trecură fulgerător prin minte, pe când ciudatul comandant tăcea, cufundat în gândurile sale. Mă uitam la el cu un amestec de spaimă şi de curiozitate, aşa cum, fără îndoială, Edip se uitase la Sfinx. După o tăcere destul de îndelungată, comandantul începu din nou să vorbească:

— După cum vă spuneam, întâi am şovăit; dar m-am gândit că propriul meu interes ar putea să se împace cu acea milă firească, la care orice făptură omenească are dreptul. Fiindcă soarta v-a aruncat pe vasul meu, veţi rămâne aici. Veţi fi liberi, dar în schimbul acestei libertăţi, care dealtfel nu va fi deplină, vă cer o singură condiţie, îmi este de ajuns cuvântul dumneavoastră de onoare că vă veţi supune ei.

— Spuneţi-ne despre ce este vorba, domnule; îmi închipui că este o condiţie pe care orice om cinstit o poate primi.

— Da, domnule. Iat-o: s-ar putea ca unele întâmplări neprevăzute să mă silească să vă ţin închişi câteva ceasuri sau câteva zile în cabinele dumneavoastră! Deoarece doresc să nu folosesc niciodată forţa, aştept de la dumneavoastră, într-un asemenea caz, mai mult decât în toate celelalte, o ascultare absolută. Făcând aşa, vă scutesc de orice răspundere, fiindcă eu sunt acela care trebuie să vă împiedice să vedeţi ceea ce nu trebuie să fie văzut. Primiţi condiţia mea?

Pe bord se petreceau deci lucruri destul de ciudate, care nu trebuiau să fie văzute de cei ce nu se aflau în afara legilor societăţii! Aceasta nu avea să fie cea mai mică dintre surprizele pe care mi le pregătea viitorul!

— Primim, răspunsei eu. Dar v-aş cere îngăduinţa să vă pun o întrebare; una singură.

— Vorbiţi, domnule.

— Mi-aţi spus că vom fi liberi pe bord.

— Cu desăvârşire.

— Aş dori să vă întreb: ce înţelegeţi prin această libertate?

— Libertatea de a străbate vasul în lung şi în lat, de a privi, de a observa chiar tot ceea ce se petrece aici, în afara unor rare împrejurări, în sfârşit, libertatea de care ne bucurăm noi înşine, tovarăşii mei şi cu mine.

Vedeam bine că nu ne înţelegem deloc.

— Daţi-mi voie, reluai eu, dar această libertate nu e alta decât aceea pe care o are orice prizonier de a-şi străbate închisoarea! Ea nu ne ajunge.

— Va trebui totuşi să vă mulţumiţi cu ea.

— Cum, să nu ne mai vedem niciodată ţara, prietenii, rudele?

— Da, domnule.

— Ei, asta-i! strigă Ned Land. Dacă e vorba aşa, atunci pentru nimic în lume nu-mi dau cuvântul că nu voi încerca să scap de aici.

— Nici nu ţi-l cer, meştere Land! răspunse cu răceală comandantul.

— Domnule, spusei eu, neputându-mi stăpâni mânia, dumneavoastră abuzaţi de situaţia în care ne aflăm! Asta-i cruzime!

— Nu, domnule, asta este bunătate! Nu sunteţi decât prizonierii mei, în urma unei lupte! Deşi aş putea, cu un singur cuvânt, să vă scufund în adâncurile oceanului, vă ţin lângă mine. Dumneavoastră sunteţi cei care m-aţi atacat! Dumneavoastră sunteţi cei care aţi venit să smulgeţi taina vieţii mele, pe care nici un om pe lume nu trebuie să o pătrundă! Şi credeţi că am să vă trimit iarăşi pe pământ, unde nimeni nu trebuie să mă cunoască? Niciodată! Dacă vă ţin aici, nu o fac din plăcere, ci din nevoia de a mă apăra pe mine însumi.

Cuvintele acestea vădeau din partea comandantului o încăpăţânare împotriva căreia nu era nimic de făcut.

— Prin urmare, domnule, îl întrebai eu, ne siliţi pur şi simplu să alegem între viaţă şi moarte?

— Întocmai!

— Dragi prieteni, le spusei tovarăşilor mei, în situaţia aceasta, nu mai avem ce răspunde. Dar nici un cuvânt nu ne leagă de stăpânul acestui vas.

— Într-adevăr, niciunul, domnule! spuse necunoscutul. Apoi, cu o voce mai blândă, adăugă: Şi acum, daţi-mi voie să isprăvesc ceea ce voiam să vă spun. Pe dumneavoastră, domnule Aronnax, vă cunosc. Cel puţin dumneavoastră, dacă nu şi tovarăşii dumneavoastră, nu veţi avea poate să vă plângeţi prea mult de întâmplarea care v-a legat de soarta mea. Printre cărţile care mă ajută în studiile ce mă atrag îndeosebi, veţi găsi şi lucrarea pe care aţi publicat-o despre adâncurile mărilor. Am citit-o de multe ori. Aţi dus cercetările până unde v-a îngăduit ştiinţa pământească. Dar nu ştiţi totul, n-aţi văzut totul. Daţi-mi voie să vă spun că nu veţi regreta timpul pe care îl veţi petrece pe bordul vasului meu. Veţi călători prin ţara minunilor. Veţi fi de-acum înainte uluit. Vă veţi plictisi cu greu de priveliştea pe care o veţi avea neîncetat în faţa ochilor. Am de gând să fac din nou înconjurul lumii submarine, pentru a revedea – cine ştie, poate pentru ultima dată – tot ce am putut să studiez în fundul mărilor pe care le-am străbătut de atâtea ori, şi dumneavoastră veţi fi tovarăşul meu de studii. De astăzi înainte veţi intra într-o lume nouă, veţi vedea ce n-a văzut încă nici un om – fără a mă pune la socoteală pe mine şi pe tovarăşii mei – şi datorită mie planeta noastră vă va dezvălui ultimele ei taine.

Nu pot tăgădui că vorbele comandantului mă mişcară adânc. Îmi ghicise slăbiciunea, aşa că uitai pentru o clipă că vederea acelor lucruri minunate nu putea să preţuiască nici pe departe cât libertatea pierdută. Dealtfel, mă bizuiam pe viitor care putea să descurce lucrurile. De aceea mă mulţumii să-i răspund:

— Domnule, deşi aţi rupt-o cu omenirea, nădăjduiesc că nu sunteţi lipsit de orice simţire omenească. Noi nu suntem decât nişte naufragiaţi, primiţi de milă pe bordul vasului dumneavoastră; lucrul acesta nu-l vom uita. Cât despre mine, îmi dau seama că dacă interesul pentru ştiinţă ar putea nimici până şi nevoia de libertate, atunci întâlnirea noastră ar putea să-mi aducă o mare răsplată.

Credeam că acum comandantul îmi va întinde mâna pentru a pecetlui înţelegerea noastră. Dar n-a făcut-o. Îmi păru rău pentru el. În clipa când omul acesta ciudat voia să plece, i-am spus:

— Îngăduiţi-mi încă o întrebare. Cum vă numiţi?

— Pentru dumneavoastră, domnule, nu sunt decât căpitanul Nemo. Iar dumneavoastră şi tovarăşii dumneavoastră nu sunteţi pentru mine decât nişte călători de pe Nautilus.

Căpitanul Nemo chemă un steward şi îi dădu diferite ordine, în limba aceea ciudată pe care n-o cunoşteam. Apoi, întorcându-se către canadian şi Conseil, le spuse:

— Vă rog să-l urmaţi pe omul acesta, care vă va conduce în cabina dumneavoastră unde vă aşteaptă masa.

— Bucuroşi! răspunse vânătorul de balene.

Apoi, împreună cu Conseil, părăsi încăperea în care fusesem închişi mai mult de treizeci de ore.

— Şi acum, domnule Aronnax, dejunul nostru este gata. Daţi-mi voie să merg înainte, ca să vă arăt drumul.

— La ordinele dumneavoastră, domnule căpitan. Îl urmai pe căpitanul Nemo şi, de cum am trecut pragul, am pătruns într-un coridor luminat electric, asemănător celor de pe vapoare. După vreo zece metri, o a doua uşă se deschise în faţa mea.

Am intrat atunci într-o sufragerie mobilată şi împodobită cu gust, dar şi cu sobrietate. În cele două capete ale sălii străjuiau bufete înalte de stejar cu încrustaţii şi ornamente de abanos; pe rafturile lor străluceau faianţe, porţelanuri şi sticlării nepreţuite. Vesela licărea sub razele pornite dintr-un plafon luminos, ale cărui picturi minunate cerneau şi îndulceau totodată lumina prea orbitoare. În mijlocul sălii se afla o masă încărcată cu bunătăţi. Căpitanul Nemo îmi arătă scaunul.

— Luaţi loc, vă rog, îmi spuse el, şi mâncaţi; trebuie să vă fie tare foame.

Dejunul era alcătuit din câteva feluri de mâncare, făcute numai din alimente care se puteau găsi în mare, şi din alte câteva feluri a căror natură şi provenienţă n-am putut-o ghici. Trebuie să mărturisesc că erau bune, deşi aveau un gust deosebit cu care, dealtfel, m-am deprins destul de repede. Mâncărurile acestea mi s-au părut bogate în fosfor, de aceea mă gândii că sunt tot de origine marină.

Căpitanul Nemo mă privea. Nu l-am întrebat nimic, dar pesemne că mi-a ghicit gândurile, pentru că mi-a răspuns singur la întrebările pe care aş fi dorit neapărat să i le pun:

— Cu toate că o mare parte din mâncăruri vă este necunoscută, îmi zise el, puteţi să luaţi fără nici o teamă: sunt cât se poate de sănătoase şi de hrănitoare. Eu am renunţat de mult la hrana de pe pământ şi, iată, mă simt foarte bine. Echipajul se hrăneşte la fel ca mine şi se simte minunat.

— Va să zică, toate aceste alimente sunt roadele mării?

— Da, domnule profesor, marea îmi dă tot ce am nevoie. Uneori întind plasele în urma vasului şi le scot atât de pline, încât sunt gata să se rupă. Alteori vânez în locuri care par de neatins pentru om şi gonesc vânatul prin păduri submarine. Turmele mele, ca şi acelea ale legendarului Neptun, pasc fără teamă pe câmpiile nesfârşite ale oceanului.

Privindu-l pe căpitanul Nemo cu oarecare uimire, îi răspunsei:

— Înţeleg foarte bine, domnule, că prindeţi cu plasele peşti minunaţi; înţeleg ceva mai puţin cum puteţi să vânaţi în pădurile submarine; dar nu pricep deloc cum puteţi să n-aveţi la masă o cât de mică bucăţică de carne.

— Şi totuşi, domnule, îmi răspunse căpitanul Nemo, nu mănânc niciodată carnea animalelor terestre.

— Dar asta ce este? îl întrebai, arătându-i farfuria pe care mai erau câteva felii de muşchi.

— Nu-i altceva decât muşchi de broască ţestoasă de mare. Iar ceea ce aţi crezut că este o tocană făcută din carne de porc nu e în realitate decât ficat de delfin. Am un bucătar neîntrecut, mai cu seamă când e vorba de conservat produsele oceanului. Vă rog să gustaţi din toate. Iată aici nişte conserve de holoturii, despre care un malaez ar spune că n-au egal în lume; iată o smântână făcută din lapte de cetaceu şi zahăr scos din fucusul uriaş care creşte în Marea Nordului; în sfârşit, încercaţi dulceaţa asta de anemone care nu e cu nimic mai prejos decât aceea făcută din cele mai plăcute fructe.

Gustam pe rând, mai mult din curiozitate decât de poftă, în timp ce căpitanul Nemo mă încânta cu nemaipomenitele-i povestiri.

— Marea, domnule Aronnax, urmă el, marea aceasta nespus de darnică şi nesecătuită, pe care aş asemăna-o cu o doică bună, nu numai că mă hrăneşte, dar mă şi îmbracă. Stofele noastre sunt ţesute din byssusul unor anumite scoici; culoarea le-o dă purpura, pe care o cunoşteau cei din vremurile de demult, şi violetul scos din aplysiile Mediteranei. Parfumurile pe care le veţi găsi pe masa de toaletă din cabina dumneavoastră sunt obţinute din distilarea unor plante marine. Patul vă este făcut din cea mai moale iarbă de mare. Condeiul cu care veţi scrie este un fanon de balenă, iar cerneala nu-i altceva decât lichidul pe care îl produce sepia sau encornetul. Marea ne dă acum de toate, şi într-o bună zi va primi înapoi toate darurile ei!

— Se vede că vă place mult marea, domnule căpitan!

— Da, o iubesc! Pentru mine marea este totul! Ea acoperă şapte zecimi din globul pământesc. Adierea ei este curată şi sănătoasă.

E un deşert nemărginit, în care omul nu este niciodată singur, căci viaţa freamătă în jurul lui. Marea este purtătoarea unei vieţi nemaivăzute şi minunate; e mişcare şi dragoste; este infinitul viu, cum a spus unul dintre poeţii dumneavoastră. Şi într-adevăr, domnule profesor, în ea natura se arată în cele trei regnuri – mineral, vegetal şi animal. Ultimul este bogat reprezentat prin patru grupe de zoofite, prin trei clase de artropode, cinci clase de moluşte, prin trei clase de vertebrate, mamiferele, reptilele şi nenumăratele legiuni de peşti, ordin nesfârşit de animale care numără mai mult de treisprezece mii de specii, dintre care abia o zecime trăieşte în apele dulci. Marea este rezervorul uriaş al naturii. În mare găseşti liniştea desăvârşită. Nici un despot nu o stăpâneşte. La suprafaţa ei, tiranii mai pot să-şi folosească drepturile nelegiuite, mai pot să se bată, să se mănânce unul pe altul, să aducă toate grozăviile de pe pământ. Dar la treizeci de picioare sub nivelul mării, puterea lor încetează şi influenţa lor piere. Ah, domnule, trăiţi, trăiţi aici, în sânul mărilor! Aici nu am nici un stăpân, aici mă simt cu adevărat liber!

Căpitanul Nemo tăcu dintr-o dată, copleşit de înflăcărarea care-l cuprinsese. Trecuse oare dincolo de cumpătarea sa obişnuită? Spusese prea multe? Timp de câteva minute el se plimbă foarte agitat. Apoi, nervii i se liniştiră, iar chipul său îşi recapătă răceala obişnuită. Şi întorcându-se spre mine, căpitanul Nemo îmi spuse:

— Acum, domnule profesor, dacă doriţi să vizitaţi vasul Nautilus, vă stau la dispoziţie.