Capitolul VIII MOBILIS ÎN MOBILE.

Răpirea noastră atât de neaşteptată se săvârşise cu iuţeala fulgerului, fără ca vreunul dintre noi să-şi poată da seama de ceea ce se întâmplă. Nu ştiu ce vor fi gândit tovarăşii mei, văzându-se târâţi în această închisoare plutitoare, dar eu am simţit cum mă trec fiorii. Cu cine aveam de-a face? Fără îndoială că era vorba de nişte piraţi de o specie nouă, care foloseau metode proprii pentru a jefui pe mare.

De abia se închise capacul îngust de deasupra noastră, când m-am pomenit într-o întunecime de nepătruns. La început, ochii mei, obişnuiţi cu lumina de afară, n-au putut desluşi nimic în jur. Simţii sub tălpile goale treptele unei scări de fier. Ned Land şi Conseil, împinşi cu putere din spate, veneau în urma mea. O uşă se deschise la capătul scării şi se închise apoi repede, cu zgomot, după noi. Eram singuri. Unde? N-aş fi putut spune şi nici nu-mi puteam închipui, întunericul era atât de adânc, încât nici după câteva minute ochii nu mi se obişnuiseră cu el. Nu se zărea nici o licărire, cât de slabă, cum se zăreşte de obicei chiar în nopţile cele mai întunecoase.

Ned Land, înfuriat de felul cum se purtau cu noi, îşi dădu frâu liber mâniei:

— Lua-i-ar naiba! strigă el. Grozave gazde am mai nimerit! Parcă ar fi caledonieni! N-ar mai lipsi decât să fie şi mâncători de oameni! N-ar fi de mirare, dar, în ce mă priveşte pe mine, vă spun că n-am să mă las mâncat cu una, cu două…

— Linişteşte-te, Ned, linişteşte-te! vorbi Conseil care, ca de obicei, îşi păstra sângele rece. Nu-ţi pierde cumpătul de pe acum. Nu ne-au pus încă la frigare.

— La frigare nu, dar la cuptor ne-au pus, răspunse canadianul. E groaznic de întuneric. Noroc că am «bowie-knife-ul»{7} la mine şi, cu toată bezna asta, am să ştiu să-l mânuiesc. Primul dintre bandiţi care va încerca să pună mâna pe mine…

— Nu te enerva degeaba, Ned, i-am spus eu. Şi nu ne face de râs cu ieşirile astea de prisos. Poate că cineva ascultă tot ce vorbim. Mai bine am încerca să vedem unde suntem.

Am păşit bâjbâind. După cinci paşi am dat cu mâna de un perete făcut din plăci de fier nituite. Apoi, întorcându-mă, m-am izbit de o masă de lemn şi de nişte scaune. Podeaua închisorii noastre era acoperită cu o rogojină de formium, care înăbuşea zgomotul paşilor. Pe pereţi n-am găsit nici urmă de uşă sau de fereastră. Conseil, care îşi începuse cercetarea pornind în partea cealaltă, se ciocni de mine, şi astfel ne-am întors amândoi în mijlocul cabinei, care părea să aibă douăzeci de picioare lungime şi zece lăţime. Cât despre înălţimea ei, nici chiar Ned Land, cât era de înalt, n-o putea măsura.

Trecuse vreo jumătate de oră fără ca să se schimbe ceva, când deodată ochii noştri trecură de la întunericul de nepătruns la o lumină atât de puternică, încât în prima clipă aproape că ne orbi. Am recunoscut, după limpezimea şi după strălucirea ei, acea lumină electrică a cărei minunată fosforescenţă o văzusem în jurul vasului submarin. După ce ochii mi s-au închis fără voie, i-am redeschis şi am văzut că lumina pornea dintr-o jumătate de glob mat aşezat în tavanul cabinei.

— În sfârşit putem vedea! strigă Ned Land, care stătea cu cuţitul în mână, gata de apărare.

— Da, răspunsei eu, dar cu asta n-am făcut nimic, fiindcă situaţia noastră e tot atât de sumbră ca şi până acum.

— Ar fi bine ca domnul să aibă puţină răbdare, mă sfătui netulburatul Conseil.

Lumina apărută pe neaşteptate îmi îngădui să cercetez încăperea până în cele mai mici amănunte. N-am văzut altceva decât o masă şi cinci scaune fără spătar. Uşa invizibilă prin care intrasem era închisă ermetic. Nu se auzea nici un zgomot; totul părea mort. Vasul stătea oare pe loc, era încă la suprafaţă sau coborâse în adâncuri? Nu puteam să-mi dau seama. Totuşi, globul luminos nu se aprinsese degeaba. Eram sigur că oamenii vasului aveau să apară în curând. Doar când e vorba să fii dat uitării, nu mai este nevoie să ţi se lumineze temniţa.

Nu mă înşelasem. Se auzi un zgomot de zăvoare trase, uşa se deschise şi doi oameni îşi făcură apariţia.

Unul din ei era scund, cu muşchi puternici, lat în spate, cu mâinile şi picioarele mari, cap zdravăn, păr negru şi des, mustaţa stufoasă, privirea vie şi pătrunzătoare, iar din întreaga sa făptură se desprindea acea agerime proprie populaţiilor provensale din sudul Franţei; omul acesta mărunt era dovada vie a înţeleptelor cuvinte spuse de Diderot, după care mişcările îl arată pe om aşa cum este. Fără îndoială că vorbirea îi era plină de prosopopei, metonimii şi hiperbole, lucru de care cu greu mi-aş fi putut da seama, căci faţă de mine el întrebuinţa numai o limbă ciudată, cu totul de neînţeles.

Celălalt necunoscut merită o descriere mai amănunţită. Un discipol al lui Gratiolet sau al lui Engel ar fi putut citi în înfăţişarea lui ca într-o carte deschisă. Eu însumi mi-am dat seama numaidecât de însuşirile-i de căpetenie: portul semeţ al capului şi privirea rece şi sigură a ochilor negri dovedeau încrederea în sine; pielea sa, mai mult palidă decât colorată, arăta o fire potolită, care ştie să se stăpânească; mişcarea repede a sprâncenelor sale ce se încruntau des era semn de energie şi, în sfârşit, respiraţia puternică, pe care de obicei o au oamenii plini de viaţă, arăta, fără greş, curajul său.

Adaug că omul acesta era mândru, că privirea-i hotărâtă şi senină oglindea gândiri înalte şi că potrivirea desăvârşită dintre gesturi şi expresie – cum spun fizionomiştii – vădea o sinceritate de netăgăduit.

Privindu-l, mă simţii «fără să vreau» liniştit şi sigur că întâlnirea noastră se va sfârşi cu bine. În privinţa vârstei sale, n-aş fi putut spune sigur dacă avea treizeci şi cinci sau cincizeci de ani. Statura îi era înaltă, fruntea largă, nasul drept, gura frumos desenată, dinţii minunaţi, mâinile fine, cu degete lungi, mâini cât se poate de «psihice», cum ar spune cei ce se ocupă cu ghicitul în palmă, potrivite unei inimi pasionate. Hotărât lucru, niciodată nu mai întâlnisem un om atât de minunat. O trăsătură deosebită a feţei o formau ochii săi, oarecum depărtaţi unul de altul, şi care puteau cuprinde dintr-o dată în raza lor vizuală mai mult de un sfert din orizont. Pe lângă însuşirea aceasta – pe care am verificat-o mai târziu – omul avea şi o vedere extraordinară, mai ageră decât a lui Ned Land. Când îşi aţintea privirea asupra unui lucru, linia sprâncenelor se frângea, pleoapele-i grele se apropiau, înconjurând pupilele ochilor şi strâmtând astfel câmpul vizual. Ce privire! Cum mărea orice lucru micşorat de depărtare şi cum te pătrundea până în adâncul sufletului! Cu câtă uşurinţă străpungea pânzele de apă, de nepătruns pentru ochii noştri, şi cum vedea până în adâncul mărilor!

Cei doi necunoscuţi purtau pe cap berete făcute din blană de lutru, aveau picioarele încălţate în cizme din piele de focă şi erau îmbrăcaţi în haine făcute dintr-o ţesătură specială, care nu le împiedica cu nimic mişcările. Cel mai înalt dintre ei – desigur comandantul – ne privi foarte atent, fără să spună o vorbă. Apoi, întorcându-se spre tovarăşul său, i se adresă într-o limbă necunoscută, folosind un dialect sonor şi plăcut, în care vocalele erau rostite cât se poate de felurit.

Celălalt îi răspunse printr-o mişcare a capului şi adăugă două-trei cuvinte de neînţeles pentru mine, după care mă privi, ca şi cum m-ar fi întrebat ceva.

I-am răspuns, în franţuzeşte, că nu pricep nimic din ce spune; dar omul păru că nu mă înţelege şi din pricina aceasta situaţia deveni destul de încurcată.

— Domnul ar face bine să povestească totuşi păţania noastră, spuse Conseil. Poate că domnii vor înţelege ceva.

Am povestit toată aventura noastră, foarte răspicat şi fără să las nimic la o parte. Am spus cum mă cheamă şi care îmi este profesiunea, l-am prezentat pe Conseil şi pe vânătorul de balene Ned Land.

Omul cu privirea calmă mă ascultă liniştit, politicos, chiar şi cu o deosebită atenţie. Nimic pe faţa sa însă nu arăta că mi-a înţeles istorisirea. Când am sfârşit, n-a spus o vorbă măcar.

Mă gândii să-i vorbesc englezeşte. Poate că în limba aceasta, care este aproape universală, voi reuşi să comunic cu el. O cunoşteam pe cât cunoşteam şi limba germană, de ajuns ca să pot citi, dar nu ca s-o vorbesc fără greşeli. Or, acum trebuia să mă fac cât mai bine înţeles.

— Meştere Land, îi spusei vânătorului, e rândul dumitale. Vorbeşti în cea mai curată englezească pe care a vorbit-o vreodată un anglo-saxon. Poate că vei fi mai norocos decât mine.

Ned nu se lăsă rugat şi începu de la capăt povestirea, pe care în parte am înţeles-o şi eu. Erau aceleaşi fapte, dar înfăţişate altfel. Din pricina firii sale iuţi, canadianul povesti cu multă însufleţire. Mai întâi protestă cu tărie împotriva faptului că a fost închis fără nici un drept, întrebând în virtutea cărei legi era ţinut sub zăvor, aminti de habeas corpus{8}, ameninţă cu urmărirea pe acei care îl închiseseră pe nedrept, se zbătu, gesticula, strigă, se înfurie şi în cele din urmă dădu să se înţeleagă, printr-un gest grăitor, că muream de foame.

Lucrul acesta era cu totul adevărat, deşi noi aproape că îl uitasem.

Spre marea noastră uimire, ni se păru că nici Ned Land n-a fost înţeles. Vizitatorii noştri nici nu clipiră măcar; era vădit că nu înţelegeau nici limba lui Arago, nici pe aceea a lui Faraday.

Mă simţeam cât se poate de încurcat după ce desfăşurasem zadarnic toate cunoştinţele noastre filologice şi nu mai ştiam ce să fac, când Conseil îmi spuse:

— Dacă domnul îmi îngăduie, aş povesti şi eu întâmplarea, în limba germană.

— Cunoşti germana?

— Ca orice flamand, dacă nu vă supăraţi.

— Dimpotrivă, dă-i drumul, băiete!

Cu vocea sa liniştită, Conseil povesti pentru a treia oară peripeţiile expediţiei noastre. Dar, cu toate întorsăturile elegante ale frazelor, cu toate intonaţiile frumoase ale povestitorului, nici germana nu avu mai mult succes. În sfârşit, am încercat să-mi reamintesc de latineasca pe care o învăţasem în liceu şi am început să povestesc în această limbă. Cred că dacă m-ar fi auzit Cicero, şi-ar fi astupat urechile şi m-ar fi trimis la bucătărie. Totuşi am scos-o la capăt. Insă cu acelaşi rezultat.

După ce şi această ultimă încercare dădu greş, cei doi necunoscuţi schimbară câteva cuvinte în limba lor neînţeleasă şi se retraseră, fără să ne dea măcar un semn de încurajare. Uşa se închise.

— Asta-i mişelie! strigă Ned Land, înfuriindu-se pentru a douăzecea oară. Ce înseamnă asta? Li se vorbeşte ticăloşilor ăstora franţuzeşte, englezeşte, nemţeşte, latineşte, şi ei n-au nici măcar buna-cuviinţă să răspundă!

— Linişteşte-te, Ned, îi spusei eu, furia ta nu ne ajută cu nimic.

— Dar nu vă daţi seama, domnule profesor, strigă Ned, mânios, că putem muri de foame în cuşca asta de fier?

— Ei, făcu Conseil, cu puţină filosofie o putem duce încă multă vreme!

— Prieteni, le spusei eu, nu trebuie să ne pierdem nădejdea. Ne-am mai găsit noi altă dată în situaţii şi mai grele. V-aş ruga să mai aveţi puţină răbdare, înainte de a vă face o părere despre comandant şi despre echipajul său.

— Eu mi-am şi făcut-o, răspunse Ned. Sunt nişte ticăloşi…

— Bine! Dar din ce ţară?

— Din ţara ticăloşilor!

— Dragul meu Ned, nu prea ştiu pe unde vine ţara despre care vorbeşti, şi-ţi mărturisesc că mi-e foarte greu să-mi dau seama de ce naţionalitate sunt aceşti doi necunoscuţi. Nu sunt nici englezi, nici francezi, nici germani – iată tot ce ştim despre ei. Eu aş crede însă că atât comandantul cât şi secundul sunt născuţi în ţări sudice. Au ceva meridional în ei. Dar n-aş putea fi sigur, numai după înfăţişarea lor, dacă sunt spanioli, turci, arabi sau indieni, iar limba pe care o vorbesc îmi este cu totul necunoscută.

— Iată neajunsul de a nu cunoaşte toate limbile, spuse Conseil, sau, mai degrabă, iată ce rău este că nu se vorbeşte peste tot o singură limbă!

— Asta nu ne-ar sluji la nimic! răspunse Ned Land. Nu vedeţi că ăştia vorbesc o limbă a lor, inventată de ei, ca să ducă la desperare nişte bieţi oameni care mor de foame? Doar în toate ţările de pe glob se înţelege ce vrei să spui când căşti gura, clămpăni din fălci şi din dinţi şi plescăi din buze. De la Quebec până la Pomotu, de la Paris până în partea cealaltă a Pământului. semnele acestea nu spun oare: «Mi-e foame, dă-mi să mănânc?!»

— Ei, făcu Conseil, unii oameni sunt mai grei de cap!

Nici nu-şi isprăvise bine vorba când uşa se deschise şi intră un steward. Ne aducea îmbrăcăminte şi pantaloni din aceeaşi stofă curioasă despre care am mai vorbit. Mă grăbii să le îmbrac; tovarăşii mei făcură la fel. În timpul acesta, stewardul – care părea şi mut şi surd – pregăti o masă cu trei tacâmuri.

— Iată în sfârşit un lucru mai serios, spuse Conseil; mi se pare că începe să fie bine!

— Pe dracu! răspunse plin de ciudă Ned. Ce crezi că o să putem mânca aici? Ficat de broască ţestoasă, muşchi de rechin sau friptură de focă!

— Vom vedea îndată, spuse Conseil.

Farfuriile acoperite cu capace de argint fură orânduite frumos şi ne aşezarăm la masă. Fără doar şi poate că aveam de-a face cu oameni civilizaţi şi, dacă n-ar fi fost lumina electrică, m-aş fi crezut la «Hotel Adelphi» din Liverpool, sau la «Grand-Hotel» din Paris. Trebuie să spun totuşi că pe masă nu se găsea nici pâine şi nici vin. Apa era limpede şi proaspătă, dar era apă, lucru care lui Ned Land nu-i făcu deloc plăcere. Printre felurile de mâncare care ne-au fost aduse, am recunoscut unele specii de peşti, gătite minunat; dar celelalte mâncări, deşi aveau un gust foarte bun, nu mi-am dat seama ce sunt şi n-aş fi putut măcar să spun dacă sunt din carne sau din legume. Tacâmurile şi tot ce se găsea pe masă erau de o eleganţă şi de un gust desăvârşit.

Fiecare obiect – lingură, furculiţă, cuţit, farfurie – era însemnat cu o literă înconjurată de următoarea inscripţie:

N

«Mişcător în elementul mişcător!» Deviza se potrivea întru totul acestui aparat submarin, cu condiţia să traduci în prin în nu prin pe. Litera N era, fără îndoială, iniţiala numelui misteriosului personaj care domnea în fundul mărilor!

Nici Ned şi nici Conseil nu-şi băteau capul cu asemenea probleme. Ei înfulecau de zor şi curând făcui şi eu la fel. Mă liniştisem în privinţa soartei noastre, fiindcă îmi dădusem seama că gazdele n-aveau intenţia să ne lase să murim de foame.

Dar toate au un sfârşit, toate trec, chiar şi foamea unor oameni care n-au mâncat de cincisprezece ore. După ce ne-am săturat bine, ne-a cuprins un somn de neînvins. Lucrul acesta era, dealtfel, firesc după o noapte întreagă în care ne luptasem cu moartea.

— Ah! Ce-aş mai dormi! spuse Conseil.

— Eu chiar dorm! îi răspunse Ned.

Amândoi se lungiră pe covorul din cabină şi în câteva clipe adormiră adânc.

Cât despre mine, am adormit mai greu; prea multe gânduri mă năpădeau, prea multe probleme mă frământau, prea multe imagini îmi treceau prin faţa ochilor şi nu mă lăsau să dorm! Unde ne aflam? Ce putere necunoscută ne conducea? Simţeam – sau mai curând credeam că simt – cum aparatul se scufundă tot mai mult în adâncuri. Începui să am vise groaznice. Mi se părea că văd tot felul de animale ciudate înconjurând vasul, cu care semănau atât de bine! Deodată m-am liniştit. M-a cuprins o toropeală plăcută şi curând m-am cufundat într-un somn adânc.