Capitolul VI CU TOATĂ VITEZA.

La strigătul acesta, întregul echipaj alergă spre Ned Land: comandantul, ofiţerii, maiştrii, mateloţii, mecanicii, care lăsară maşinile, şi chiar fochiştii, care părăsiră cazanele. Se dădu ordin de oprire şi fregata nu mai înainta decât datorită vitezei avute până atunci.

Era un întuneric atât de adânc, încât, oricât de buni ar fi fost ochii canadianului, mă întrebam cum a văzut şi ce a putut el să vadă. Inima îmi bătea să se spargă.

Dar Ned Land nu se înşelase şi curând zărirăm cu toţii obiectul pe care ni-l arăta cu mâna. La vreo patru sute de metri de Abraham Lincoln, în coasta tribordului, marea părea a fi luminată pe dedesubt. Fără îndoială că nu putea fi vorba de un simplu fenomen fosforescent. Monstrul scufundat la câţiva metri de la suprafaţa apei arunca această lumină puternică şi ciudată, de care pomeniseră în rapoartele lor mai mulţi căpitani. O strălucire atât de minunată nu putea fi produsă decât cu o mare putere de luminare. Partea luminoasă apărea din mare ca un oval uriaş foarte alungit, având în mijloc focarul, a cărui strălucire orbitoare slăbea treptat.

Unul dintre ofiţeri strigă:

— Nu-i decât o îngrămădire de molecule fosforescente!

— Nu, domnule, i-am spus eu convins; nici foladele, nici salpele nu dau o lumină atât de puternică. Strălucirea aceasta este fără doar şi poate de natură electrică… Dar ia uitaţi-vă! Se mişcă! Se apropie! Dă înapoi! Se aruncă asupra noastră!

Din toate colţurile fregatei izbucniră strigăte.

— Tăcere! spuse comandantul Farragut. Bara la vânt, iute! înapoi! Mateloţii alergară spre bară, mecanicii la maşini. Se dădu drumul aburilor şi Abraham Lincoln, virând spre babord, se întoarse în semicerc.

— Bara dreaptă, maşina înainte! strigă din nou comandantul Farragut.

Ordinele fură executate şi fregata se depărta cu viteză de focarul luminos.

Ba, mă înşel! Voi să se îndepărteze, dar monstrul se apropia cu o viteză de două ori mai mare decât a vasului.

Toţi gâfâiam, stând muţi şi nemişcaţi, mai mult de uimire decât de teamă. Animalul se apropia de noi, parcă în joacă. Dădu ocol fregatei, care alerga cu paisprezece noduri pe oră, şi o învălui în lumina sa, ca într-un nor de praf strălucitor. Apoi se depărta cu vreo două sau trei mile, lăsând în urma lui o dâră fosforescentă, asemenea aburului pe care-l lasă în urmă locomotiva unui expres. Deodată, din marginea orizontului, monstrul se năpusti cu o iuţeală înspăimântătoare asupra lui Abraham Lincoln, se opri brusc la douăzeci de picioare de el, se stinse, nu scufundându-se în apă, pentru că atunci strălucirea i-ar fi scăzut treptat, ci dintr-o dată, de parcă i-ar fi secat într-o clipă izvorul de lumină! Apoi reapăru de cealaltă parte a fregatei, ca şi cum ar fi înconjurat-o sau ar fi trecut pe sub ea. Oricând ne puteam ciocni, şi aceasta ar fi însemnat pentru noi sfârşitul.

Dar ce mă uimea mai mult erau manevrele fregatei. Ea fugea şi nu ataca. Era urmărită tocmai ea, care avea misiunea să urmărească. I-am spus aceasta comandantului Farragut. Chipul său, de obicei atât de nepăsător, arăta o mirare fără margini.

— Domnule Aronnax, îmi spuse el, nu ştiu cât este de îngrozitoare fiinţa cu care am de-a face şi nu vreau să-mi pun în primejdie fregata pe bezna asta. Şi, dealtfel, cum poţi lupta cu ceva necunoscut şi cum poţi să te aperi? Să se facă ziuă şi atunci rolurile au să se schimbe.

— Domnule comandant, nu mai aveţi acum nici o îndoială în privinţa animalului, nu-i aşa?

— Nu, domnule, cu siguranţă este un narval gigantic şi totodată un narval electric.

— Tare mi-e teamă că nu-i chip să te apropii de el, aşa cum nu-i chip să te apropii de un tipar sau de o torpilă!

— Aşa este, răspunse comandantul; iar dacă are şi puterea de a trăsni, atunci fără îndoială că este cel mai grozav animal care a existat vreodată. Din pricina asta sunt prevăzător, domnule.

Toată noaptea echipajul rămase de pază. Nimănui nu-i dădu prin minte să doarmă. Abraham Lincoln, neputând să-şi întreacă în viteză adversarul, îşi încetinise mersul. La rândul său, narvalul, imitând fregata, se lăsa legănat de valuri şi părea hotărât să nu-şi părăsească poziţia.

Totuşi, către miezul nopţii, el dispăru, sau, ca să întrebuinţez un cuvânt mai potrivit, se «stinse», ca un uriaş vierme luminos. Fugise? Ne temeam că da. Dar la ora unu fără şapte minute se auzi o şuierătură asurzitoare, asemănătoare cu aceea produsă de un şuvoi de apă împins cu o putere grozavă. Comandantul Farragut, Ned Land şi cu mine ne aflam în clipa aceea pe punte, străpungând cu privirea întunericul de nepătruns.

— Ned Land. Întrebă comandantul, dumneata desigur că ai auzit de multe ori balenele mugind?

— De multe ori, domnule, dar niciodată n-am auzit balene care să mă facă să câştig două mii de dolari de la prima vedere.

— Aşa este, ai dreptul la premiu. Dar ia spune-mi, Ned, zgomotul care se aude nu seamănă cu acela pe care-l fac cetaceele când aruncă apa afară?

— E la fel, domnule, doar că ăsta este de o mie de ori mai puternic, aşa că nu ne putem înşela; avem în faţa noastră un cetaceu, şi, cu voia dumneavoastră, adăugă vânătorul, mâine, în zori, am să-i spun o vorbă la ureche.

— Numai să aibă poftă să te asculte, meştere Land! am adăugat eu cu oarecare îndoială în glas.

— Să mă apropii numai cât trebuie de dânsul, îmi tăie vorba canadianul, şi o să trebuiască să mă asculte.

— Şi pentru asta, întrebă comandantul, vrei să-ţi pun la dispoziţie o balenieră?

— Fără îndoială, domnule.

— Şi viaţa oamenilor mei de pe balenieră va fi în pericol?

— Tot atât cât şi a mea! răspunse simplu vânătorul de balene.

Către ora două dimineaţa, focarul luminos reapăru la fel de puternic şi la cinci mile depărtare de Abraham Lincoln. Cu toată distanţa, cu tot zgomotul vântului şi al mării, se auzeau limpede grozavele bătăi de coadă ale animalului şi chiar respiraţia sa gâfiitoare.

În clipa în care monstrul ieşea la suprafaţa oceanului ca să respire, părea că aerul năvăleşte în plămânii săi, aşa cum aburii năvălesc în cilindrii uriaşi ai unei maşini de două mii de cai putere.

«Hm! mă gândeam eu, straşnică balenă mai trebuie să fie aceea care are puterea unui regiment de cavalerie!»

Am rămas de veghe până-n zori şi ne-am făcut pregătirile de luptă. Uneltele de pescuit au fost aşezate în lungul bastingajului. Secundul puse să se încarce tunuleţele, care aruncă o cange până la distanţa de o milă, şi puştile lungi, ale căror gloanţe explozive pot ucide cele mai mari animale. Ned Land se mulţumi să-şi ascută numai cangea care, ce e drept, în mâna sa era o armă grozavă.

La ora şase se lumină de ziuă şi, odată cu primele luciri ale zorilor, dispăru şi strălucirea electrică a harvalului. La şapte se făcu ziuă de-a binelea, dar o ceaţă deosebit de deasă, pe care cele mai bune ocheane nu puteau s-o străbată, împiedica vederea, stârnind dezamăgire şi furie.

M-am urcat pe catargul dinapoi. Câţiva ofiţeri se căţăraseră până-n vârful catargelor mari.

La opt, ceaţa se rostogoli greoi deasupra valurilor şi coloanele ei răsucite se ridicară şi se împrăştiară încetul cu încetul. Zarea se curaţi, limpezindu-se în acelaşi timp. Deodată se auzi vocea lui Ned Land:

— Obiectul cu pricina la babord, înapoi! Toate privirile se îndreptară într-acolo.

La o milă şi jumătate de fregată, un corp lung şi negricios ieşea până la un metru deasupra valurilor. Coada lui, care se zbătea cu putere, stârnea un adevărat vârtej. Niciodată o coadă de animal marin nu lovise apa cu o asemenea forţă. O dâră imensă de spumă, de o albeaţă strălucitoare, arăta drumul străbătut de animal şi descria o curbă alungită.

Fregata se apropie de cetaceu. L-am cercetat cu cea mai mare atenţie. Rapoartele date de Shannon şi de Helvetia îi cam exageraseră dimensiunile; lungimea, după socoteala mea, nu-i trecea de două sute cincizeci de picioare. Cât despre grosime, n-am putut decât cu greu să o măsor; în general, însă, corpul animalului mi s-a părut minunat de bine proporţionat.

Pe când cercetam această fiinţă neobişnuită, ea zvârli două coloane de aburi şi de apă, care se ridicară până la o înălţime de patruzeci de metri, ceea ce m-a lămurit asupra modului său de respiraţie. Am tras concluzia definitivă că făcea parte din încrengătura vertebratelor, clasa mamiferelor, subclasa monodelfilor, grupul pisciformelor, ordinul cetaceelor, familia… În privinţa aceasta nu mă puteam pronunţa încă. Ordinul cetaceelor, cuprinde trei familii: balenele, caşaloţii şi delfinii, iar narvalii se găsesc tocmai printre aceştia din urmă. Fiecare dintre cele trei familii se împarte în mai multe genuri, fiecare gen – în specii, fiecare specie – în varietăţi, îmi mai lipseau, aşadar, varietatea, specia, genul şi familia. Dar nu mă îndoiam că îmi voi completa clasificaţia cu ajutorul Cerului şi al comandantului Farragut.

Echipajul aştepta cu nerăbdare ordinul comandantului. Acesta, după ce observă animalul cu atenţie, îl chemă pe mecanicul şef, care veni în grabă.

— Domnule, îl întrebă comandantul, aveţi presiune suficientă?

— Da, răspunse mecanicul.

— Bine, înteţiţi focul şi daţi-i drumul cu toată viteza!

Trei urale întovărăşiră ordinul comandantului. Ceasul luptei sosise. Peste câteva clipe, ambele coşuri ale fregatei aruncau valuri de fum negru şi puntea se cutremură de vâjâitul cuptoarelor.

Abraham Lincoln, împins înainte de elicea sa puternică, se îndrepta în direcţia animalului. Acesta, nepăsător, îl lăsă să se apropie până la vreo sută de metri, apoi, fără să caute să se scufunde, se prefăcu că o ia la fugă şi se mulţumi să-şi menţină distanţa. Urmărirea ţinu vreo trei sferturi de ceas, fără ca fregata să se apropie cât de cât de cetaceu. Era limpede că, mergând astfel, nu-l va putea ajunge niciodată.

Comandantul Farragut îşi răsucea nervos firele de păr din barba-i stufoasă.

— Ned Land, strigă el. Canadianul apăru.

— Spune, meştere Land, mă mai sfătuieşti să dau drumul bărcilor?

— Nu, domnule, răspunse Ned Land, căci lighioana nu o să se lase prinsă decât atunci când va avea ea poftă.

— Atunci ce-i de făcut?

— Dacă puteţi, măriţi viteza, domnule. Eu, cu voia dumneavoastră, se-nţelege, mă voi aşeza lângă bompres şi, odată ajuns aproape de fiară, am să arunc cangea.

— Du-te, Ned, răspunse comandantul. Mecanici, strigă el, măriţi presiunea!

Ned Land se duse la postul său. Focurile fură înteţite şi mai mult; elicea se învârti de patruzeci şi trei de ori pe minut, aburi ieşiră prin supapă. Indicatorul de viteză fu pus în funcţiune şi văzurăm că Abraham Lincoln alerga cu optsprezece mile şi cinci zecimi pe oră.

Timp de o oră fregata înainta astfel, fără a câştiga cât de puţin din distanţa ce-o despărţea de animal! Lucrul acesta era umilitor pentru unul dintre cele mai rapide vase ale marinei americane. Echipajul se înfuriase de-a binelea. Mateloţii înjurau monstrul, care, dealtfel, nu binevoia să le răspundă. Comandantul Farragut nu se mai mulţumea să-şi răsucească barba, ci şi-o muşca.

Mecanicul şef fu chemat din nou.

— Aţi atins maximum de presiune? îl întrebă comandantul.

— Da, domnule, răspunse acesta.

— Supapele sunt încărcate?

— La şase atmosfere şi jumătate.

— Încarcă-Ie la zece atmosfere!

Iată un ordin cât se poate de americănesc. Nici pe Mississippi nu s-ar fi putut organiza o cursă mai grozavă pentru a lăsa în urmă un «concurent».

— Conseil, îi spusei vrednicului meu ajutor, care se găsea în apropiere, ştii că s-ar putea să sărim în aer?

— Cum doreşte domnul!… răspunse Conseil.

Ei bine, mărturisesc că doream să fac o asemenea încercare.

Supapele au fost încărcate, cărbunii umplură cuptoarele. Ventilatoarele trimiseră curenţi de aer asupra cărbunilor aprinşi. Viteza lui Abraham Lincoln crescu. Catargele se cutremurau de sus până jos, iar coloanele de fum abia puteau să iasă prin coşurile prea strimte.

Indicatorul de viteză fu aruncat încă o dată.

— Ei, cum stăm, cârmaciule?… întrebă căpitanul Farragut.

— Nouăsprezece mile şi trei zecimi, domnule comandant.

— Înteţiţi focurile!

Mecanicii se supuseră ordinului. Manometrul arăta zece atmosfere. Dar cetaceul se «încălzi» şi el, fără doar şi poate, fiindcă porni, la rândul său, fără să-i pese, tot cu nouăsprezece mile şi trei zecimi.

Ce urmărire! Nu, nu pot să descriu emoţia care făcea să-mi tremure toate fibrele fiinţei mele. Ned Land stătea la postul său, cu cangea în mână. De mai multe ori mi se păru că ne apropiem de animal.

— Îl ajungem, îl ajungem! striga canadianul.

Dar în clipa în care se pregătea să-l lovească, cetaceul o lua la goană cu o iuţeală ce putea fi socotită la treizeci de mile pe oră. Şi chiar când fregata gonea cu cea mai mare viteză, îşi râse de noi, dându-ne târcoale. Pe drept cuvânt, oamenii erau furioşi.

La amiază ne găseam în aceeaşi situaţie ca la ora opt dimineaţa. Comandantul Farragut se hotărî să întrebuinţeze mijloace mai tari.

— Ei, spuse el, animalul acesta aleargă mai repede decât Abraham Lincoln! Bine! Vom vedea dacă o să întreacă şi ghiulelele noastre. Oamenii să treacă la tunul din faţă!

Tunul fu îndată încărcat, gata de tragere. Lovitura porni, dar ghiuleaua trecu la câteva picioare deasupra cetaceului, care era la o distanţă de o jumătate de milă.

— Altul mai îndemânatic! strigă comandantul. Pun la bătaie cinci sute de dolari pentru acela care va nimeri lighioana asta drăcească!

Un tunar bătrân, cu barba albă – parcă îl văd şi acum – cu privirea liniştită şi cu o înfăţişare hotărâtă veni lângă tun, îl potrivi bine şi ochi îndelung. Izbucni o detunătură, căreia i se adăugară uralele echipajului.

Ghiuleaua îşi atinse ţinta, dar lovi pieziş şi, alunecând pe suprafaţa rotundă a animalului, se pierdu la două mile mai departe în mare.

— Al naibii! scrâşni plin de furie bătrânul tunar. Dobitocul ăsta e acoperit cu plăci de metal de şase degete grosime!

— Fir-ar blestemat! strigă comandantul Farragut. Urmărirea reîncepu şi, aplecându-se spre mine, comandantul îmi spuse: Mă voi ţine după el, să ştiu de bine că sar în aer cu fregată cu tot!

— Da, i-am răspuns, aveţi dreptate.

Speram că animalul va obosi cândva, deoarece era o fiinţă şi nu o maşină cu aburi. Dar nu s-a întâmplat aşa. Orele se scurgeau fără ca el să dea vreun semn de oboseală.

Totuşi, trebuie să spun, spre lauda lui Abraham Lincoln, că vasul a luptat cu o dârzenie neistovită. Cred că în timpul acelei nenorocite zile de 6 noiembrie el a străbătut o distanţă de cel puţin cinci sute de kilometri! Dar noaptea se lăsă curând, învăluind cu umbrele sale întinderea furtunoasă a oceanului.

Atunci am crezut că expediţia noastră s-a încheiat şi că nu vom mai întâlni niciodată animalul acela nemaipomenit. Mă înşelam însă.

Cam pe la orele zece şi cincizeci de minute seara, lumina electrică apăru din nou, la distanţă de trei mile în faţa fregatei, tot atât de puternică, tot atât de limpede ca şi noaptea trecută.

Narvalul părea nemişcat; poate era ostenit de goana din timpul zilei şi acum dormea, legănat de valuri. Lucrul acesta însemna pentru noi un noroc peste care puteam să nu mai dăm a doua oară, de aceea comandantul Farragut se hotărî să-l folosească.

Se făcură toate pregătirile. Abraham Lincoln fu ţinut sub presiune mică şi înainta cu cea mai mare băgare de seamă, ca nu cumva să trezească duşmanul. În largul oceanului se pot întâlni adesea balene adormite, care pot fi atacate cu succes; şi Ned Land răpusese multe dintre acestea. Canadianul îşi luă postul în primire, agăţat de partea de jos a bompresului.

Fregata se apropie fără zgomot şi, oprindu-şi motorul la patru sute de metri de animal, înainta apoi împinsă numai de viteza rămasă. Pe bord nu se mai mişca nimeni. O linişte adâncă domnea peste tot. Ne găseam cam la o sută de picioare depărtare de focarul arzător, a cărui strălucire creştea mereu, luându-ne vederea. În clipa aceea, aplecat peste balustrada punţii, îl vedeam pe Ned Land sub mine, ţinându-se cu o mână de martingală, iar cu cealaltă învârtind grozava lui cange. Numai douăzeci de picioare îl mai despărţeau de animalul nemişcat.

Deodată, Ned Land întinse braţul şi zvârli cu putere cangea. Am auzit arma izbindu-se cu zgomot, ca şi cum ar fi nimerit într-un corp tare.

Lumina electrică se stinse brusc şi două enorme coloane de apă se abătură peste puntea fregatei, curgând ca un şuvoi de la un capăt la altul, răsturnând oameni şi distrugând tot ce întâlneau în cale.

Se produse o ciocnire înfiorătoare şi, aruncat peste balustradă, fără să mai am vreme să mă agăţ de ceva, căzui în mare.