Capitolul VII O BALENĂ DE SPECIE NECUNOSCUTĂ.

Cu toate că m-a buimăcit căderea aceea neaşteptată, tot ce am simţit atunci mi-a rămas foarte limpede întipărit în minte.

Mai întâi m-am scufundat la o adâncime de vreo douăzeci de picioare. Sunt un bun înotător, deşi nu mă pot măsura cu Byron sau cu Edgar Poe, care au fost aşi în arta nataţiei – astfel că nu mi-am pierdut cumpătul. Din câteva lovituri puternice de picioare m-am ridicat la suprafaţa apei.

Prima mea grijă a fost să văd ce s-a întâmplat cu fregata. Îmi observase cineva dispariţia? îşi schimbase oare Abraham Lincoln direcţia?

Trimisese comandantul Farragut o barcă după mine? Puteam să nădăjduiesc că voi fi salvat?

Prin întunericul de nepătruns, se întrezărea o umbră neagră dispărând spre răsărit. Luminile ei se pierdură în depărtare. Era fregata. Mă socoteam pierdut.

— Ajutor! Ajutor! strigai, înotând cu disperare spre Abraham Lincoln.

Hainele mă stinghereau. Apa mi se lipea de corp, zădărnicindu-mi orice mişcare. Mă cufundam, mă sufocam.

— Ajutor!

A fost ultimul meu strigăt. Gura mi se umplu de apă. Mă zbăteam târât spre adâncuri.

Deodată cineva mă apucă de haină, mă trase la suprafaţa apei şi am auzit, da, am auzit cuvintele acestea:

— Dacă domnul ar avea bunăvoinţa să se sprijine de umărul meu, ar putea să înoate mult mai uşor.

M-am agăţat de braţul credinciosului Conseil:

— Tu eşti, Conseil, tu?

— Chiar eu, îmi răspunse Conseil. Sunt la ordinele dumneavoastră.

— Ciocnirea te-a aruncat în apă odată cu mine?

— Deloc. Dar fiind în serviciul domnului, l-am urmat. Conseil găsea că toate acestea sunt foarte fireşti!

— Şi fregata? îl întrebai eu.

— Fregata, răspunse Conseil întorcându-se pe spate, sunt de părere că domnul nu trebuie să se mai bizuie pe ea.

— Ce spui?

— În clipa în care mă aruncam în mare, am auzit oamenii de la cârmă strigând: «Elicea şi cârma sunt sfărâmate».

— Sfărâmate?

— Da, sfărâmate de dinţii monstrului. Cred că e singura stricăciune pe care a suferit-o Abraham Lincoln. Dar, din nenorocire pentru noi, fregata nu mai poate fi cârmită.

— Atunci suntem pierduţi!

— Poate, răspunse liniştit Conseil. Totuşi mai avem câteva ore înaintea noastră şi în acest timp se pot întâmpla încă multe lucruri.

Calmul de neclintit al lui Conseil mă îmbărbăta. Am înotat cu mai multă vigoare; însă din cauza hainelor care mă strângeau ca într-un cleşte, abia mă puteam ţine la suprafaţă. Conseil băgă de seamă lucrul acesta.

— Să-mi dea voie domnul să-i fac o tăietură la haină, îmi spuse el. Şi strecurând un cuţit sub hainele mele, le despică de sus până jos.

Apoi mi le scoase cu dibăcie. În timp ce eu înotam pentru amândoi.

I-am făcut, la rândul meu, aceeaşi operaţie lui Conseil, continuând să «navigam» unul lângă altul.

Totuşi, situaţia nu era mai puţin gravă. Poate că dispariţia noastră nici nu fusese observată, şi chiar dacă ar fi fost, fregata nu putea să se întoarcă spre noi din cauza cârmei rupte. Nu puteam nădăjdui decât în trimiterea unei bărci.

Conseil se gândi cu sânge rece la această presupunere şi îşi făcu un plan. Ciudată fiinţă! Băiatul acesta era atât de liniştit, de parcă s-ar fi aflat la el acasă!

Am hotărât, dat fiind că singura noastră scăpare nu putea fi decât o barcă de pe Abraham Lincoln, să ne pregătim s-o aşteptăm cât mai mult timp. Şi pentru ca în aşteptarea bărcii să nu ne sleim puterile, ne-am gândit la următoarea soluţie: în timp ce unul dintre noi va pluti pe spate, nemişcat, cu braţele încrucişate, cu picioarele întinse, celălalt va înota împingându-l înainte. Rolul acesta de remorcher nu trebuia să dureze mai mult de zece minute şi în felul acesta aveam putinţa să înotăm încă vreo câteva ore, poate chiar până la răsăritul soarelui.

Slabă nădejde! Dar speranţa este atât de adânc înrădăcinată în sufletul omului! Şi apoi, eram doi. În sfârşit, deşi pare de necrezut, trebuie să spun că dacă aş fi vrut chiar să-mi nimicesc orice nădejde şi să mă las cuprins de desperare, tot n-aş fi putut!

Ciocnirea dintre fregată şi cetaceu avusese loc cam pe la unsprezece noaptea. După socoteala mea, trebuia deci să rezistăm încă opt ore până la răsăritul soarelui – lucru care ar fi fost cu putinţă dacă puneam în practică planul nostru. Marea, destul de liniştită, nu ne obosea prea tare. Din când în când încercam să străbat cu privirea întunericul adânc, pe care-l întrerupea doar fosforescenţa provocată de mişcările noastre. Priveam valurile luminoase care se spărgeau sub mâna mea şi a căror fâşie sclipitoare era acoperită de umbre plumburii. Am fi putut crede că suntem cufundaţi într-o baie de mercur.

Pe la unu noaptea mă simţii foarte obosit. Braţele şi picioarele îmi înţepeniseră din pricina unor cârcei puternici. Conseil mă sprijini, şi salvarea noastră nu mai atârna acum decât de el. Curând îl auzii gâfiind: respiraţia îi era scurtă şi repede. Am înţeles că nu va mai putea să reziste multă vreme.

— Lasă-mă! Lasă-mă! îi spusei.

— Să părăsesc pe domnul? Niciodată! strigă el. Sper să mă înec eu mai întâi.

Chiar atunci, printre norii groşi, pe care vântul îi mâna spre răsărit, se ivi luna. Sub razele ei, marea străluci. Lumina aceea binefăcătoare ne împrospăta puterile. Ridicai capul şi privii în toate părţile. Fregata abia se mai zărea, ca o masă întunecată, cam la vreo cinci mile de noi. De bărci însă nici urmă!

Am vrut să strig, dar la ce bun, când ne găseam la o asemenea depărtare! Buzele mele umflate nu mai erau în stare să scoată nici un sunet. Conseil bâigui câteva cuvinte şi mi se păru că-l aud repetând de mai multe ori:

— Ajutor! Ajutor!

Oprindu-ne o clipă, am ascultat. Mi se părea că mai aud ceva. Şi nu puteam să fiu sigur dacă era sângele care-mi vâjâia în urechi sau dacă era un strigăt care răspundea chemării lui Conseil.

— Ai auzit? şoptii eu.

— Da! Da!

Şi Conseil strigă din nou, cu desperare.

De data aceasta nu mă puteam înşela! O voce omenească ne răspunse. Era oare vocea unui nenorocit părăsit în mijlocul oceanului, a unei alte victime de pe vasul nostru, sau mai degrabă ne chema din întuneric o barcă trimisă de fregată?

Conseil făcu o ultimă sforţare şi, sprijinindu-se de umărul meu, în timp ce eu rezistam cu cele din urmă puteri, ieşi pe jumătate din apă, după care căzu iar, istovit.

— Ce-ai văzut?

— Am văzut… şopti el, am văzut… dar să nu mai vorbim… să ne păstrăm puterile…!

Ce văzuse oare? în clipa aceea, nu ştiu de ce, amintirea monstrului îmi reveni pentru prima oară în minte… Dar vocea?… S-au dus de mult vremurile când de-alde Ionas îşi găseau adăpost în pântecele balenelor! În acest timp, Conseil mă trăgea mereu după el, ridicând din când în când capul, privind înainte şi scoţând câte un strigăt, căruia îi răspundea o voce din ce în ce mai apropiată. Abia îl mai auzeam. Puterile mă părăsiseră; degetele mi se răsfirau; mâinile nu-mi mai erau de nici un ajutor, gura mereu deschisă mi se umplea de apa sărată a mării; mă cuprinse frigul. Ridicai capul pentru ultima oară, apoi mă scufundai… În clipa aceea m-am lovit de ceva tare, de care m-am agăţat. Am simţit că sunt tras la suprafaţa apei, că pieptul mi se dezumflă şi am leşinat. Îmi revenii curând, datorită frecţiunii straşnice care mi se făcea. Am întredeschis ochii…

— Conseil! am şoptit.

— Domnul m-a sunat? răspunse Conseil.

Atunci, la lumina ultimelor raze ale lunii care apunea, am zărit o figură care nu era a lui Conseil, dar pe care am recunoscut-o îndată.

Ne găseam pe spatele unui vas submarin…

— Ned! am strigat.

— Da, domnule, Ned, în persoană, alergând încă după premiu! îmi răspunse canadianul.

— Ai fost aruncat în mare când s-a ciocnit fregata?

— Da, domnule profesor, dar fiindcă sunt mai norocos decât dumneavoastră, am nimerit îndată pe o insulă plutitoare.

— O insulă?

— Da, sau, şi mai exact, am nimerit pe cetaceul dumneavoastră uriaş.

— Vorbeşte mai limpede, Ned.

— Numai acum am înţeles de ce cangea mea nu 1-a putut pătrunde şi s-a tocit de pielea lui.

— De ce, Ned, de ce?

— Pentru că monstrul ăsta, domnule profesor, e făcut din plăci de oţel!

Aici trebuie să mă opresc puţin, să-mi reîmprospătez amintirile şi să-mi controlez spusele.

Ultimele cuvinte ale canadianului pricinuiră o schimbare bruscă în mintea mea. M-am căţărat repede deasupra fiinţei sau obiectului pe jumătate ieşit din apă, care ne servea de adăpost; l-am încercat cu piciorul. Aveam de-a face, fără îndoială, cu un corp tare, de nepătruns, şi nu cu acea substanţă moale din care sunt făcute marile mamifere marine.

Dar acest corp tare putea să fie o carapace osoasă, asemeni aceleia pe care o aveau animalele antediluviene, şi aş fi putut foarte bine să clasez monstrul printre reptilele-amfibii, cum sunt broaştele ţestoase sau aligatorii.

Dar nu! Spatele negricios pe care stăteam era neted, lucios, fără solzi. Când îl loveai, scotea un sunet metalic şi – mă credeţi sau nu – părea că este, dar ce spun eu, nu părea, ci chiar era făcut din plăci nituite.

Nu mai încăpea nici urmă de îndoială! Animalul, monstrul, fenomenul care dăduse de gândit întregii lumi savante, care tulburase şi înşelase închipuirea marinarilor de pe cele două continente, trebuia s-o recunosc, era un fenomen mai uimitor încă, un fenomen ieşit din mâna omului.

Descoperirea existenţei unei fiinţe mitologice, de necrezut, nu m-ar fi uimit atât de mult. Dar să te pomeneşti dintr-o dată în faţa ochilor cu un lucru atât de uluitor, făurit de mâna omului într-un mod misterios, era ceva care te putea face să-ţi pierzi minţile!

Cu toate acestea, nu mai încăpea nici o îndoială! Ne găseam pe spatele unui fel de vas submarin, care avea, după cum am putut să-mi dau seama, forma unui imens peşte de oţel. Ned Land avusese dreptate. Conseil şi cu mine ne-am văzut siliţi să ne alăturăm părerii lui.

— Bine, spusei eu, dar atunci aparatul acesta trebuie să aibă într-însul maşini şi un echipaj care să le manevreze…

— Nici vorbă că da, îmi răspunse Ned, şi totuşi, de trei ore, de când stau pe insula asta plutitoare, n-a dat nimeni nici un semn de viaţă.

— Va să zică, vasul nu s-a mişcat din loc.

— Nu, domnule Aronnax, se lasă legănat în voia valurilor, dar nu porneşte mai departe.

— Totuşi ştim că e înzestrat cu o mare iuţeală. Şi, pentru că e nevoie de o maşină care să producă viteza aceasta şi de un mecanic care să conducă maşina, e sigur că suntem salvaţi.

— Hm! făcu Ned cu îndoială. În clipa aceea, vrând parcă să întărească cuvintele mele, se auzi o bolboroseală în partea dinapoi a acestui aparat ciudat, al cărui propulsor era cu siguranţă o elice. Vasul porni. Abia am avut timp să ne agăţăm de partea sa care se ridica cu optzeci de centimetri deasupra apei. Din fericire, însă, viteza nu era prea mare.

— Atât timp cât merge la suprafaţă, bodogăni Ned Land, n-am nimic de zis. Dar dacă îi dă prin minte să se scufunde, atunci pielea mea nu mai face nici doi bani!

«Ba încă şi mai puţin!» ar fi putut spune canadianul. Trebuia deci să intrăm numaidecât în legătură cu cei ce se aflau înăuntrul aparatului. Am cercetat partea de deasupra, căutând o deschizătură, un capac, un «loc de trecere», ca să zic aşa; însă plăcile erau atât de bine prinse una de alta, încât totul părea neted şi uniform.

Dealtfel dispăruse şi luna şi se făcuse întuneric beznă. Acum trebuia să aşteptăm să se lumineze de ziuă, ca să găsim un mijloc de a pătrunde în interiorul vasului submarin.

Aşadar, scăparea noastră era în mâna misterioşilor cârmaci care conduceau aparatul, şi dacă ei ar fi dorit să-l scufunde, eram pierduţi! Dar dacă aceasta nu avea să se întâmple, atunci era sigur că vom face cunoştinţă cu dânşii. Fără îndoială că dacă nu găsiseră un sistem de a-şi produce singuri aerul, trebuiau să se ridice din când în când la suprafaţa apei, ca să-l ia. Deci trebuia să existe o deschizătură care să pună în legătură interiorul vasului cu aerul.

Cât despre nădejdea de a fi salvaţi de către comandantul Farragut, trebuia să renunţăm cu totul la ea. Ne îndreptam spre apus. După socotelile noastre, viteza cu care înaintam era destul de potrivită, cam de douăsprezece mile pe oră. Elicea bătea valurile cu o regularitate desăvârşită, ieşind din când în când la suprafaţă şi făcând să ţâşnească apa fosforescentă la o mare înălţime.

Pe la patru dimineaţa, aparatul îşi mări viteza. Rezistam cu greu la iuţeala sa ameţitoare, mai ales când valurile ne şfichiuiau faţa. Din fericire, Ned descoperi sub mâna sa un inel de prins odgoane, fixat în partea de sus a învelişului, şi izbutirăm să ne agăţăm de el.

Astfel se scurse întreaga noapte. Amintirile mele nelămurite mă împiedică să descriu pe rând tot ce s-a întâmplat. Îmi amintesc bine de un singur amănunt: în timpul când marea şi vântul se potoliseră, mi s-a părut de mai multe ori că aud nişte sunete nelămurite, un fel de armonie nedesluşită, formată din acorduri îndepărtate. Care era misterul acestui vas submarin, căruia întreaga lume îi căuta în zadar o explicaţie? Ce fel de fiinţe locuiau pe vasul acesta misterios? Care era mecanismul ce-i dădea putinţa să se mişte cu o viteză atât de uimitoare? În sfârşit se iviră zorile. Ceaţa dimineţii ne învălui, apoi se risipi curând. Eram gata să încep o cercetare amănunţită a învelişului care alcătuia, în partea de sus, un fel de punte, când am simţit că ea se scufundă încetul cu încetul.

— Ei, la naiba! strigă Ned Land, lovind cu piciorul în plăcile sonore, deschideţi odată, navigatori neospitalieri!

Dar din pricina zgomotului asurzitor al elicei, era greu să-l audă cineva. Din fericire, însă, mişcarea de scufundare încetă.

Deodată, dinăuntrul vasului se auzi un zăngănit puternic de fiare. O placă fu ridicată şi un om îşi făcu apariţia. La vederea noastră el scoase un strigăt ciudat şi dispăru.

După câteva clipe, opt voinici cu faţa acoperită apărură pe tăcute şi ne traseră în maşina lor fantastică.