Capitolul XI NAUTILUS.

Căpitanul Nemo se ridică. Îl urmai. O uşă dublă se deschise în cealaltă parte a sălii şi intrarăm într-o cameră la fel de mare ca aceea pe care o părăsisem.

Era biblioteca. Dulapurile înalte de palisandru negru, cu încrustaţii de aramă, cu rafturi foarte mari, erau pline de cărţi, toate legate în acelaşi fel. Rafturile se întindeau de-a lungul pereţilor, terminându-se în partea de jos cu divane largi, nespus de odihnitoare, îmbrăcate în piele cafenie. Pe lângă divane erau aşezate pupitre uşoare, care se mişcau după cum voiai, apropiindu-le sau depărtându-le ca să poţi pune cărţile pe ele în timpul cititului. În mijlocul camerei se înălţa o masă enormă, plină cu broşuri, printre care se vedeau şi câteva ziare cam vechi. Patru globuri mate, aproape pierdute printre ornamentele plafonului, scăldau în lumina lor electrică unitatea atât de armonioasă şi cu atâta măiestrie orânduită a încăperii. Priveam toate mut de admiraţie şi nu-mi venea să-mi cred ochilor.

— Căpitane Nemo, îi spusei gazdei mele, care se întinsese pe un divan, biblioteca dumneavoastră ar putea face cinste oricărui palat de pe glob, şi mă gândesc cu uimire cum de aţi putut-o aduce până în adâncul mărilor.

— Unde aş putea găsi mai multă singurătate, mai multă linişte, domnule profesor? răspunse căpitanul Nemo. În cabinetul dumneavoastră de lucru de la Muzeu găsiţi o linişte atât de deplină?

— Nu, domnule, şi trebuie să vă spun că este cu mult mai sărac decât al dumneavoastră. Aveţi aici şase sau şapte mii de volume…

— Douăsprezece mii, domnule Aronnax. Sunt singurele mele legături cu pământul. Dar lumea a încetat să mai existe pentru mine în clipa în care Nautilus s-a afundat pentru prima oară în adâncul apelor. În ziua aceea mi-am cumpărat ultimele volume, ultimele broşuri, ultimele ziare, şi de atunci îmi spun că omenirea n-a mai gândit şi n-a mai scris nimic. Aceste cărţi, domnule profesor, vă stau la dispoziţie şi le puteţi folosi oricând doriţi. Îi mulţumii căpitanului şi mă apropiai de rafturile bibliotecii. Erau acolo, din belşug, cărţi ştiinţifice, de morală şi de literatură, scrise în toate limbile, dar n-am văzut nici un tratat de economie politică; se părea că acestea sunt interzise cu străşnicie pe vas. Un amănunt m-a mirat: cărţile se găseau clasate fără a se ţine seama de limba în care erau scrise, şi amestecul lor dovedea că Nemo obişnuia să citească orice volum îi cădea în mână.

Printre ele am văzut capodoperele maeştrilor vechi şi moderni, adică tot ceea ce omenirea a produs mai frumos în istorie, poezie, roman şi ştiinţă de la Homer până la Victor Hugo, de la Xenofon până la Michelet, de la Rabelais până la George Sand. Dar lucrările ştiinţifice erau cu mult mai numeroase decât toate celelalte; cărţile de mecanică, de balistică, hidrografie, meteorologie, geografie, geologie etc. ocupau un loc la fel de însemnat ca şi cele de ştiinţe naturale, şi mi-am dat seama că ele formau principala preocupare a căpitanului. Am găsit acolo întreaga operă a lui Humboldt şi a lui Arago, lucrările lui Foucault, Henry Sainte-Claire Deville, Chasles, Milne-Edwards, Quatrefages, Tyndall, Faraday, Berthelot, abatele Secchi, Petermann, ale comandantului Maury, ale lui Agassis etc, memoriile Academiei de Ştiinţe, buletinele societăţilor de geografie etc, şi la loc de cinste cele două volume ale mele cărora le datoram, poate, această primire destul de omenească din partea comandantului Nemo. Printre operele lui Joseph Bertrand am găsit cartea intitulată «Fondatorii astronomiei»; şi cum ştiam că ea apăruse în cursul anului 1865, am putut deduce că Nautilus nu putuse fi construit înaintea acelei epoci.

Deci căpitanul Nemo îşi începuse viaţa submarină de cel mult trei ani. Mă gândeam, dealtfel, că lucrări mai recente îmi vor îngădui să fixez data exactă. Dar aveam tot timpul să Ie cercetez şi nu voiam să întârzii plimbarea, printre minunăţiile de ţe Nautilus.

— Domnule, îi spusei căpitanului, vă mulţumesc foarte mult că mi-aţi pus la dispoziţie biblioteca. În ea se află comori de ştiinţă de care mă voi folosi.

— Aici nu este numai biblioteca, ci şi camera de fumat.

— Camera de fumat?! mă mirai eu. Aşadar, se poate fuma pe vas?

— Fără îndoială.

— Atunci, domnule, trebuie să cred că mai păstraţi încă legături cu Havana.

— Deloc! răspunse căpitanul. Luaţi ţigara asta, domnule Aronnax, şi, cu toate că nu vine din Havana, are să vă placă foarte mult, dacă sunteţi cunoscător.

Am luat ţigara oferită, a cărei formă amintea de ţigările englezeşti, cu singura deosebire că părea fabricată din foi de aur. Am aprins-o la jeraticul aflat pe un frumos suport de bronz şi am tras primele fumuri cu nesaţul unui pătimaş care n-a fumat de două zile.

— E minunat, am spus, dar nu-i tutun.

— Nu, acest tutun nu e adus nici din Havana şi nici din Orient. E un soi de algă, bogată în nicotină, pe care ne-o dă marea, cu destulă zgârcenie. Vă mai pare rău după tutunul englezesc?

— Domnule căpitan, începând de astăzi, îl dispreţuiesc.

— Fumaţi câte ţigări vreţi, fără să vă mai gândiţi la originea tutunului. Nu le-a controlat nici o regie, dar cred că nu sunt rele.

— Dimpotrivă.

În clipa aceea căpitanul Nemo deschise uşa ce se găsea în faţa celei prin care intrasem în bibliotecă şi am păşit într-un salon imens, iluminat cum nu se poate mai frumos.

Era o vastă încăpere, lungă de zece metri, lată de şase şi înaltă de cinci. Din plafonul ei împodobit cu arabescuri fine, se răspândea o lumină limpede şi blândă deasupra tuturor minunăţiilor care se aflau în acest muzeu. Căci ne găseam cu adevărat într-un muzeu, în care o mână pricepută şi darnică adunase toate comorile naturii şi artei, amestecându-le între ele cu acel gust artistic, care este propriu atelierelor de pictură.

Vreo treizeci de tablouri ale marilor maeştri, în rame asemănătoare, despărţite unul de altul prin panoplii strălucitoare, împodobeau pereţii acoperiţi de tapiserii cu un desen sobru. Am văzut acolo pânze de cea mai mare valoare, dintre care pe unele le admirasem în colecţiile particulare din Europa şi la expoziţiile de pictură. Din diferitele şcoli ale vechilor maeştri, am văzut o madonă de Rafael, o fecioară de Leonardo da Vinci, o nimfă de Correggio, o femeie de Tizian, o adoraţie de Veronese, o înălţare de Murillo, un portret de Holbein, un călugăr de Velasquez, un martir de Ribeira, o serbare câmpenească de Rubens, două peisaje flamande de Teniers, trei tablouri mici în genul lui Gerard Dow, Mestu şi Paul Potter, două pânze de Gericault şi Prudhon, câteva peisaje marine de Backuysen şi Vernet. Printre operele pictorilor moderni, se vedeau tablouri semnate de Delacroix, Ingres, Decamp, Troyon, Meissonier, Daubigny etc. Câteva miniaturi admirabile de statui în marmură şi bronz, după cele mai frumoase modele ale antichităţii, se înălţau pe piedestale în colţurile acestui minunat muzeu. Uimirea pe care mi-o prezisese comandantul lui Nautilus începuse să mă cuprindă.

— Domnule profesor, îmi spuse el, iertaţi-mă că vă primesc aşa, în neorânduiala care domneşte aici.

— Domnule căpitan, deşi nu încerc să ştiu cine sunteţi, îmi daţi voie să recunosc în dumneavoastră un artist?

— Un amator, cel mult, domnule. Pe vremuri îmi plăcea să colecţionez aceste frumoase opere create de mâna omului. Eram un cercetător nesăţios, un scormonitor neostenit şi astfel am izbutit să adun câteva lucruri de mare valoare. Sunt ultimele mele amintiri dintr-o lume care pentru mine e moartă. În ochii mei, artiştii dumneavoastră moderni au devenit tot atât de vechi ca şi cei care au câte două sau trei mii de ani de viaţă şi am început să-i confund. Marii maeştri nu au vârstă.

Dar muzicienii aceştia? l-am întrebat, arătându-i partituri de Weber, Rossini, Mozart, Beethoven, Haydn, Meyerbeer, Herold, Wagner, Gounod şi mulţi alţii, împrăştiate pe un mare pian-orgă, ce se găsea într-un colţ al salonului.

— Aceşti muzicieni, îmi răspunse căpitanul Nemo, sunt contemporani cu Orfeu, căci pentru morţi nu există timp, iar eu sunt mort ca şi ei, domnule profesor, tot atât de mort cât şi acei dintre prietenii dumneavoastră care se odihnesc acum la şase picioare sub pământ.

Căpitanul tăcu, pierzându-se într-o visare adâncă. Îl priveam tulburat, cercetându-i, fără să scot un cuvânt, înfăţişarea ciudată.

Sprijinit de colţul unei minunate măsuţe de mozaic, cu privirea pierdută, el nu mă mai vedea, părând că mă uitase.

Respectându-i starea de reculegere, am început să privesc curiozităţile care îmbogăţeau salonul.

Pe lângă operele de artă, rarităţile naturii ocupau un loc foarte însemnat. Se găseau acolo îndeosebi plante, scoici şi alte roade ale oceanului, descoperite fără îndoială de însuşi căpitanul Nemo. În mijlocul salonului, o fântână arteziană, iluminată electric, îşi trimitea apa într-o scoică imensă. Scoica aceasta, care adăpostise cea mai mare moluscă acefală, măsura aproape şase metri jur împrejurul marginilor ei rotunjite cu fineţe. Întrecea deci în mărime frumoasele tridacne, pe care Francisc I le primise în dar din partea republicii veneţiene şi din care biserica Saint-Supplice din Paris şi-a făcut două agheazmatare uriaşe. În preajma bazinului, în vitrine elegante, ţintuite cu armături de arama, erau clasificate şi etichetate cele mai preţioase produse ale mării pe care le-a putut vedea vreodată un naturalist. Vă închipuiţi cât am fost de fericit în calitatea mea de profesor.

Se găseau acolo specimene foarte curioase de polipi şi echinoderme, cele două grupe ale încrengăturii zoofitelor.

Un conchiliolog{9} mai pasionat s-ar fi extaziat, desigur, şi în faţa altor vitrine, şi mai numeroase, în care erau clasate specimenele din încrengătura moluştelor. Am văzut acolo o colecţie nepreţuită, pe care însă timpul nu-mi îngăduie s-o descriu. În afara acestora, în despărţituri speciale, se desfăşurau şiraguri de perle nespus de frumoase, care străluceau sub lumina electrică, perle trandafirii, smulse din «pinele» Mării Roşii, perle verzi din haleotidul «iris», galbene, albastre, negre, produse curioase ale diverselor moluşte din toate oceanele şi ale unor scoici de apă dulce din nord; în sfârşit, câteva piese a căror valoare nu poate fi socotită şi care au fost produse de pintadinele cele mai rare. Unele dintre perle erau mai mari decât oul de porumbel; ele preţuiau cu mult mai mult decât aceea pe care călătorul Tavernier o vânduse cu trei milioane şahului Persiei şi întreceau perla imamului din Mascat, pe care o credeam fără seamăn în lumea întreagă.

Mi-am dat seama că valoarea acestei colecţii este cu neputinţă de calculat. Căpitanul Nemo trebuie să fi cheltuit milioane ca să strângă asemenea obiecte de preţ, şi tocmai mă întrebam de unde avea atâţia bani ca să-şi poată mulţumi dorinţele sale de colecţionar, când el îmi întrerupse gândurile:

— Îmi cercetaţi scoicile, domnule profesor? într-adevăr, ele pot să intereseze pe un naturalist; dar pentru mine au un farmec în plus, căci le-am cules pe toate cu mâna mea şi pot să vă spun că nici o mare de pe glob nu a rămas necercetată.

— Îmi dau seama, căpitane, îmi dau seama câtă plăcere simţiţi plimbându-vă printre asemenea comori, mai ales că vi le-aţi adunat singur. Nici un muzeu din Europa nu se poate mândri cu o asemenea colecţie de produse ale oceanului. Dar dacă am atâta admiraţie pentru ele, nu am mai puţină nici pentru nava care le poartă. Departe de mine gândul de a pătrunde în tainele dumneavoastră, însă mărturisesc că acest Nautilus, forţa motrice pe care o are în el, aparatele cu ajutorul cărora este manevrat şi care îi dau viaţă, toate acestea îmi stârnesc o curiozitate fără margini. Văd atârnând pe pereţii acestui salon nişte instrumente a căror întrebuinţare îmi este necunoscută. Aş putea şti…?

— Domnule Aronnax, îmi răspunse căpitanul Nemo, v-am făgăduit că veţi fi liber pe bord şi, prin urmare, întregul Nautilus vă stă la dispoziţie. Puteţi deci să-l vizitaţi cu de-amănuntul şi, dacă doriţi, voi fi cu cea mai mare plăcere ghidul dumneavoastră.

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc, domnule, dar nu vreau să abuzez de bunăvoinţa dumneavoastră. Aş dori numai să vă întreb la ce pot fi întrebuinţate aceste instrumente de fizică.

— Domnule profesor, instrumente asemănătoare se găsesc şi în camera mea, şi acolo voi avea onoarea să vă explic întrebuinţarea lor. Dar mai întâi să mergem să vedeţi cabina care vă este pregătită. Trebuie să ştiţi cum veţi locui pe bordul lui Nautilus.

L-am urmat pe căpitanul Nemo, şi prin una din uşile ce se aflau în fiecare perete al salonului am reintrat în coridoarele vasului. Căpitanul mă conduse într-o cabină, care era, de fapt, mai mult o cameră elegantă, cu pat, toaletă şi alte mobile felurite.

Am mulţumit gazdei mele.

— Camera dumneavoastră este alături de a mea, îmi spuse el deschizând o uşă, iar a mea dă în salonul din care am ieşit.

Am intrat în camera căpitanului. Avea o înfăţişare severă, aproape monahală: un pat de fier, o masă de lucru şi câteva mobile pentru toaletă. Totul era luminat slab. Nimic confortabil; numai strictul necesar.

Căpitanul Nemo îmi arătă un scaun şi mă îndemnă:

— Luaţi loc, vă rog.

M-am aşezat, iar el începu să-mi vorbească.