Capitolul XII TOTUL CU AJUTORUL ELECTRICITĂŢII
— Domnule, spuse căpitanul Nemo, arătându-mi instrumentele atârnate pe pereţii camerei sale, iată aparatele necesare pentru navigaţia lui Nautilus. Aici, ca şi în salon, le am toată vremea sub ochi şi ele îmi arată poziţia şi direcţia exactă a vasului, în mijlocul oceanului. Unele din ele vă sunt cunoscute, cum este de pildă termometrul, care arată temperatura vasului; barometrul, care măsoară presiunea aerului şi prezice schimbarea vremii; higrometrul, care indică gradul de uscăciune al atmosferei; stormglasul, care anunţă furtunile; busola, care îmi arată direcţia; sextantul, cu care, după înălţimea soarelui, îmi dau seama de latitudinea la care ne aflăm; cronometrul, cu ajutorul căruia pot să calculez longitudinea şi, în sfârşit, lunetele de zi şi noapte, prin care scrutez orizontul când Nautilus se ridică la suprafaţă.
— Acestea sunt instrumente obişnuite, îi răspunsei eu, şi le cunosc întrebuinţarea. Dar mai văd altele care folosesc fără îndoială nevoilor speciale ale vasului. Cadranul acesta cu un ac mobil nu e un manometru?
— Da, e un manometru. Pus în contact cu apa, el arată presiunea ei şi îmi dă totodată adâncimea la care ne aflăm.
— Dar sondele acestea de tip nou?
— Sunt sonde termometrice, care îmi măsoară temperatura diferitelor straturi de apă.
— Dar instrumentele acestea, a căror întrebuinţare n-o cunosc?
— Aici, domnule profesor, trebuie să vă dau câteva lămuriri, spuse căpitanul Nemo. Fiţi bun şi mă ascultaţi. El tăcu câteva clipe, apoi începu: Există un element puternic, ascultător, rapida uşor de mânuit, bun la toate şi care domneşte pe vas ca un stăpân. Totul se face cu ajutorul lui. El mă luminează, mă încălzeşte şi e sufletul marinarilor de pe Nautilus. Acest element este electricitatea.
— Electricitatea? întrebai eu, nedumerit.
— Da, domnule.
— Totuşi aveţi o foarte mare viteză de mişcare, care nu se potriveşte deloc cu puterea electricităţii. Până acum, puterea ei dinamică e încă destul de redusă şi n-a putut să dea decât puţină energie!
— Domnule profesor, electricitatea mea nu se aseamănă cu aceea a oamenilor. Mai mult nu vă pot spune.
— Nici nu insist, domnule; mă uimeşte însă faptul că aţi putut obţine un asemenea rezultat. Aş vrea să vă mai pun doar o întrebare, la care puteţi să nu-mi răspundeţi dacă socotiţi că nu trebuie. Elementele pe care le folosiţi pentru a produce electricitatea cred că se uzează repede. Zincul, de pildă, cum îl înlocuiţi, dacă nu mai aveţi nici o legătură cu pământul?
— Am să vă răspund. Mai întâi însă vreau să vă spun că în fundul mărilor există mine de zinc, de fier, de argint şi de aur, care sunt sigur că ar putea fi exploatate. Dar eu nu folosesc metalele pământului şi cer mării însăşi mijloacele de a produce electricitatea.
— Mării?
— Da, domnule profesor, şi mijloacele nu mi-au lipsit. Aş fi putut, stabilind un circuit între mai multe fire cufundate la adâncimi diferite, să obţin electricitate prin variaţiile de temperatură la care erau supuse firele; am preferat însă să folosesc un sistem mai practic.
— Care anume?
— Cunoaşteţi compoziţia apei de mare. Într-o mie de grame se află nouăzeci şi şase şi jumătate de sutimi apă şi aproape două sutimi şi două treimi clorură de sodiu; apoi, o cantitate mică de clorură de magneziu şi potasiu, bromură de magneziu, sulfat de magneziu şi carbonat de calciu. După cum vedeţi, se găseşte destul de multă clorură de sodiu. Tocmai din acest sodiu, pe care îl extrag din apa mării, îmi compun elementele de care am nevoie.
— Sodiu?
— Da, domnule. Amestecat cu mercur, dă un amalgam care ţine locul zincului în elementele Bunsen. Mercurul nu se uzează niciodată. Numai sodiul se isprăveşte, dar marea îmi dă altul. Trebuie să vă mai spun că pilele de sodiu sunt socotite ca fiind cele mai puternice şi că forţa lor electrometrică este de două ori mai mare decât a pilelor de zinc.
— Înţeleg foarte bine, căpitane, calităţile sodiului pentru condiţiile lui Nautilus. Se găseşte în mare. Bun. Dar trebuie produs, trebuie extras. Cum faceţi? Pilele dumneavoastră vă pot servi la această extracţie; dar, dacă nu mă înşel, consumul de sodiu necesar aparatelor electrice ar întrece cu mult cantitatea extrasă şi atunci ar însemna să consumaţi mai mult decât puteţi produce.
— Întocmai, domnule profesor, numai că eu nu-l extrag prin pile, ci întrebuinţez pur şi simplu căldura cărbunilor de pământ.
— De pământ? întrebai eu, apăsând asupra ultimului cuvânt.
— Să le spunem cărbuni de mare, dacă doriţi, răspunse căpitanul Nemo.
— Şi puteţi exploata minele submarine de huilă?
— Domnule Aronnax, mă veţi vedea la lucru. Nu vă cer decât puţină răbdare, fiindcă timp aveţi de ajuns de acum înainte. Amintiţi-vă numai atât: eu datorez tot oceanului; el îmi produce electricitatea, şi electricitatea dă vasului căldură, lumină, mişcare, într-un cuvânt – viaţă.
— Sper că nu şi aerul pe care îl respiraţi?
— O, aş putea să-mi fabric aerul necesar pentru respiraţie! Deocamdată însă este de prisos, pentru că mă urc la suprafaţa apei ori de câte ori e nevoie. Totuşi, dacă electricitatea nu-mi procură aerul pentru respirat, ea pune cel puţin în mişcare pompe puternice, care îl înmagazinează în rezervoare speciale, şi asta face ca la nevoie să-mi prelungesc şederea în adâncurile apelor atât cât doresc.
— Domnule căpitan, răspunsei eu, nu pot decât să vă admir. Aţi descoperit ceea ce oamenii vor descoperi şi ei, fără doar şi poate, cândva, adevărata putere dinamică a electricităţii.
— Nu ştiu dacă o vor descoperi vreodată, îmi răspunse cu răceală căpitanul Nemo. Oricum ar fi, dumneavoastră cunoaşteţi de pe acum prima întrebuinţare pe care am dat-o acestei preţioase forţe. Ea ne luminează cu o egalitate şi o continuitate pe care lumina soarelui nu o are. Şi acum uitaţi-vă la ceasul acesta: este electric şi merge cu o regularitate ce întrece pe aceea a celor mai bune cronometre. I-am împărţit cadranul în douăzeci şi patru de ore, ca la ceasurile italieneşti, căci pentru mine nu există nici zi, nici noapte, nici soare, nici lună, ci numai lumina artificială pe care o duc cu mine în fundul mărilor. Priviţi, în clipa asta este ora zece dimineaţa.
— Într-adevăr.
— Să vă arăt o altă aplicare a electricităţii. Cadranul acesta, agăţat în faţa noastră, arată viteza lui Nautilus. Un fir electric îl pune în legătură cu elicea, şi acul său îmi indică viteza reală a vasului. Iată, în clipa aceasta mergem cu o viteză mijlocie de cincisprezece mile pe oră.
— Minunat! răspunsei. Acum înţeleg, domnule căpitan, de ce întrebuinţaţi această energie, care poate înlocui vântul, apa şi aburii.
— N-am isprăvit încă, domnule Aronnax, spuse căpitanul, ridicându-se. Dacă binevoiţi să mă urmaţi, vom vizita partea de dinapoi a lui Nautilus. Într-adevăr, cunoşteam numai partea din faţă a submarinului, a cărei împărţire exactă, mergând dinspre centru spre vârful care semăna cu un pinten, era următoarea: sufrageria de cinci metri, despărţită de bibliotecă printr-un perete etanş, adică un perete prin care nu putea pătrunde apa, biblioteca de cinci metri, salonul cel mare de zece metri, despărţit de camera căpitanului printr-un al doilea perete etanş, camera căpitanului de cinci metri, a mea de doi şi jumătate şi, în sfârşit, un rezervor de aer de şapte metri şi jumătate, care se întindea până la prova. În total, o lungime de treizeci şi cinci de metri. Pereţii etanşi aveau uşi care se închideau ermetic cu ajutorul unor dopuri de cauciuc, în aşa fel încât dădeau vasului siguranţă deplină în cazul când s-ar fi produs o inundaţie. Îl urmai pe căpitanul Nemo prin mai multe coridoare, până în centrul lui Nautilus. Acolo se afla un fel de fintână aşezată între doi pereţi etanşi. O scară de fier fixată în perete urca spre partea de sus a vasului. Am întrebat pe căpitan la ce servea scara aceea.
— Duce la luntre, îmi răspunse el.
— Cum, aveţi o luntre? mă mirai eu.
— Fără îndoială. O luntre cât se poate de bună, uşoară şi făcută în aşa fel, încât să nu se poată scufunda. Ea ne serveşte la plimbare şi pescuit.
— Desigur că atunci când vreţi să o folosiţi trebuie să reveniţi neapărat la suprafaţa apei?
— Deloc. Luntrea este lipită de partea superioară a învelişului lui Nautilus, fixată cu buloane solide, şi ocupă o cavitate făcută anume ca s-o adăpostească. Ea este acoperită în întregime: apa nu poate pătrunde deloc într-însa. Scara duce la o deschizătură prin care poate trece un om, făcută în peretele vasului, şi care corespunde cu o deschizătură asemănătoare, făcută în coasta luntrii. Prin această dublă deschizătură se poate intra în luntre. Când deschizătura de pe Nautilus se închide, o închid şi pe cea a luntrii cu ajutorul unor aparate de presiune; dau drumul buloanelor şi luntrea se ridică cu o iuţeală uimitoare la suprafaţa mării; atunci deschid panourile, care până atunci au fost închise cu grijă, îmi instalez catargul, ridic pânzele sau iau vâslele şi pornesc la plimbare.
— Dar cum vă întoarceţi la bord?
— Nu mă întorc, domnule Aronnax. Nautilus vine să mă ia.
— Când vreţi dumneavoastră?
— Da, când vreau eu. Sunt legat de el printr-un fir electric. Trimit o telegramă şi gata.
— Într-adevăr, spusei eu, ameţit de atâtea minuni, e foarte simplu! După ce am trecut pe lângă scara ce ducea pe punte, am văzut o cabină lungă de doi metri, în care Conseil şi Ned Land erau foarte ocupaţi să înfulece mâncărurile care tocmai li se serviseră. Am ajuns apoi la uşa unei bucătării lungi de trei metri, situată între încăpătoarele săli de mese ale vasului.
Electricitatea, mai puternică şi mai ascultătoare chiar decât aburul, făcea aici toate operaţiile necesare. Firele întinse până sub cuptoare încălzeau nişte plăci de platină, ce dădeau o căldură constantă.
Ele încălzeau de asemenea aparatele de distilat, care, prin vaporizare dădeau o apă de băut minunată. Lângă bucătărie se afla o sală de baie confortabilă, din ale cărei robinete curgea apă rece sau caldă, după dorinţă.
După bucătărie venea sala echipajului, lungă de cinci metri. Uşa însă era închisă; dacă aş fi putut privi înăuntru, mi-aş fi putut da seama, după modul în care fusese amenajată, de câţi oameni era nevoie pentru manevrarea vasului. În fund se ridica un al patrulea perete etanş, despărţind sala echipajului de sala maşinilor. Am deschis o uşă şi m-am pomenit în compartimentul în care căpitanul Nemo – inginer neîntrecut – instalase cu dibăcie aparatele de locomoţie.
Sala maşinilor, viu luminată, avea o lungime de cel puţin douăzeci de metri. Ea era, fireşte, împărţită în două; prima parte cuprindea elementele producătoare de electricitate, iar cea de a doua, mecanismul care punea în mişcare elicea.
La început am fost surprins de mirosul deosebit care umplea încăperea. Căpitanul Nemo băgă de seamă lucrul acesta:
— Miroase gazul, produs din pricină că întrebuinţăm sodiu; este un neajuns fără însemnătate. Dealtfel, în fiecare dimineaţă ridicăm vasul la suprafaţă pentru a-l aerisi.
Vă închipuiţi cu cât interes am cercetat maşinile lui Nautilus,
— După cum vedeţi, îmi spuse căpitanul Nemo, folosesc elementele Bunsen şi nu Ruhmkorff, care sunt prea slabe. Elementele Bunsen nu sunt numeroase, dar sunt mari şi puternice, ceea ce e mult mai bine, după cum m-a convins experienţa proprie. Electricitatea produsă este îndrumată către partea de dinapoi a vasului, unde, prin nişte electromagneţi mari, acţionează un anumit sistem de pârghii şi de angrenaje care pun în mişcare arborele elicei. Elicea are un diametru de şase metri şi calcă şapte metri şi jumătate, putând să facă până la o sută douăzeci de turaţii pe secundă.
— Şi ce viteză obţineţi?
— Cincizeci de mile pe oră.
Vedeam bine că mă aflu în faţa unei taine, dar n-am stăruit s-o aflu. Cum putea electricitatea să acţioneze cu atâta putere? De unde se năştea forţa aceasta aproape nemărginită? Nu cumva dintr-o tensiune excesivă obţinută cu ajutorul unor bobine de tip nou? Sau poate că taina era cuprinsă în modul de transmitere a forţei, care putea fi sporită la infinit printr-un sistem de pârghii încă necunoscut?{10} Nu puteam înţelege.
— Căpitane Nemo, spusei eu, constat rezultatele, dar nu încerc să mi le explic. Am văzut cum manevra Nautilus în faţa lui Abraham Lincoln. În ce priveşte viteza lui, sunt cu totul lămurit. Dar nu-i de ajuns să înaintezi cu viteză, trebuie să ştii şi încotro porneşti! Trebuie să te poţi îndrepta la dreapta, la stânga, în sus, în jos! Şi mă întreb: cum puteţi oare atinge marile adâncimi, unde întâlneşti o rezistenţă crescândă, care ajunge la sute de atmosfere? Cum puteţi apoi să vă urcaţi din nou la suprafaţa oceanului? Şi, în sfârşit, cum vă puteţi menţine la adâncimea care vă convine? Sunt poate prea curios întrebându-vă toate acestea?
— Deloc, domnule profesor, îmi răspunse căpitanul, după o uşoară şovăire, căci tot nu veţi mai părăsi niciodată vasul acesta. Poftiţi în salon – el este adevăratul nostru cabinet de lucru – şi acolo, veţi afla tot ce trebuie să ştiţi despre Nautilus!
