Capitolul XIII CÂTEVA CIFRE.

O clipă mai târziu eram aşezaţi pe un divan în salon şi fumam. Căpitanul îmi arătă un desen, care înfăţişa schema vasului în secţiune transversală şi longitudinală, şi-şi începu astfel expunerea:

— Iată, domnule Aronnax, diferitele dimensiuni ale acestui vas. După cum vedeţi, el este ca un cilindru foarte alungit, ale cărui capete sunt conice. Are forma unei ţigări de foi, formă folosită, dealtfel, la Londra pentru mai multe construcţii de acelaşi gen. Lungimea cilindrului de la un capăt la celălalt este de şaptezeci de metri, iar diametrul său în partea cea mai umflată este de opt metri. Nu este deci construit întru totul ca vasele de cursă lungă, dar liniile sunt destul de alungite şi curbele destul de îndulcite pentru a putea străbate apa cu cea mai mare uşurinţă.

Cunoscând aceste dimensiuni, puteţi afla printr-un calcul foarte simplu suprafaţa şi volumul lui Nautilus. Suprafaţa are o mie şi unsprezece metri pătraţi şi patruzeci şi cinci de sutimi; volumul, o mie cinci sute de metri cubi şi două zecimi – ceea ce înseamnă că, atunci când este scufundat în întregime, el deplasează sau cântăreşte o mie cinci sute de metri cubi sau tone.

Când am făcut planurile acestui vas destinat navigaţiei submarine, am vrut să se scufunde în apă în proporţie de nouă zecimi, rămânând afară numai cu o zecime. Prin urmare, el nu trebuia să dislocuiască în aceste condiţii decât nouă zecimi din volumul său, adică, să zicem, o mie trei sute cincizeci şi şase metri cubi şi patruzeci şi opt de sutimi, ceea ce înseamnă tot atâtea tone. A trebuit deci să-l construiesc după dimensiunile arătate mai sus, în aşa fel încât să nu depăşească această greutate.

Nautilus are două învelişuri, unul interior şi celălalt exterior, legate între ele prin traverse de fier în formă de T, care îi dau o tărie extraordinară. Datorită acestui fapt vasul rezistă ca un bloc, ca şi cum ar fi plin; marginea lui nu se poate rupe; ea e unită prin însăşi felul în care e făcută şi nu prin strângerea unor nituri; omogenitatea construcţiei vasului, datorită îmbinării perfecte a materialelor, îi dă putinţa să înfrunte mările cele mai furtunoase.

Atât învelişul dinafară cât şi cel dinăuntru sunt fabricate din plăci de oţel, a căror densitate în raport cu apa este de şapte până la opt zecimi. Primul are cinci centimetri grosime şi cântăreşte trei sute nouăzeci şi patru de tone şi optzeci şi şase sutimi. Al doilea înveliş, împreună cu chila, înaltă de cincizeci de centimetri şi lată de douăzeci şi cinci, şi care cântăreşte ea singură şaizeci şi două de tone, la care se adaugă maşinile, lestul, diferitele accesorii şi amenajamente, ca şi panourile interioare, cântăreşte laolaltă nouă sute şaizeci şi una de tone şi şaizeci şi două de sutimi, care, adunate cu cele trei sute nouăzeci şi patru de tone şi optzeci şi şase de sutimi, dau totalul cerut de o mie trei sute cincizeci şi şase de tone şi patruzeci şi opt de sutimi. E limpede?

— Da, răspunsei eu.

— Deci, reluă căpitanul, când Nautilus pluteşte, el iese la suprafaţă cu o zecime. Aşa că, dacă am prevăzut rezervoare cu o capacitate egală cu această zecime, deci care să conţină o sută cincizeci de tone şi şaptezeci şi două de sutimi, şi dacă le umplu cu apă, vasul, care dislocuieşte sau cântăreşte atunci o mie cinci sute şapte tone, se scufundă. Aşa se şi întâmplă, domnule profesor. Aceste rezervoare se află în partea de jos a vasului. Deschid robinetele, rezervoarele se umplu şi vasul se scufundă, plutind la o adâncime mică sub nivelul apei.

— Bine, domnule căpitan, dar abia acum ajungem la adevărata problemă. Că vă puteţi coborî la o mică adâncime sub nivelul apei, înţeleg. Dar când vreţi să vă scufundaţi la o adâncime mai mare, nu întâmpină vasul o presiune crescândă şi deci nu suferă o apăsare de jos în sus, care poate fi evaluată la o atmosferă pentru fiecare treizeci de picioare de apă, deci un kilogram pe centimetru pătrat?

— Într-adevăr, domnule, aşa e.

— Deci numai dacă ar avea o greutate egală cu presiunea apei, vasul ar putea să se coboare în adânc.

— Domnule profesor, nu trebuie să confundaţi statica cu dinamica, fiindcă puteţi face greşeli mari. Nu este greu deloc să atingi adâncurile oceanului, dat fiind că corpurile au tendinţa de a coborî. Vă rog să fiţi atent la explicaţiile mele.

— Sunt cât se poate de atent, domnule căpitan.

— Când am calculat greutatea pe care trebuia să o dau vasului pentru a-l scufunda, m-am gândit mai ales la reducerea de volum pe care o suferă apa mării pe măsură ce păturile devin mai adânci.

— Foarte adevărat! răspunsei eu.

— După cum ştiţi, apa se comprimă foarte puţin. După calculele cele mai recente, comprimarea ei atinge abia patru sute treizeci şi şase zecimi de milionimi la o atmosferă, adică la fiecare treizeci de picioare adâncime. Dacă este vorba să cobor la o mie de metri, socotesc reducerea volumului la o presiune echivalentă cu aceea a unei coloane de apă de o mie de metri, adică o presiune de o sută de atmosfere. Această reducere va fi atunci de patru sute treizeci şi şase de sutimi de miimi. Trebuie deci să măresc greutatea în aşa fel, încât vasul să cântărească o mie cinci sute treisprezece tone şi şaptezeci şi şapte de sutimi, în loc de o mie cinci sute şapte tone şi două zecimi. Adăugirea nu va fi decât de şase tone şi cincizeci şi şapte de sutimi.

— Numai atât?

— Numai atât, domnule Aronnax. Calculul este foarte uşor de verificat. Am rezervoare suplimentare, care pot să cuprindă o sută de tone. Nimic nu mă împiedică deci ca, fără nici o grijă, să cobor la mari adâncimi. Când vreau să mă urc la suprafaţa apei, e de ajuns să scot această cantitate de apă, golind complet toate rezervoarele şi astfel Nautilus menţine la suprafaţă numai o zecime din capacitatea sa totală.

La toate aceste raţionamente bazate pe cifre, nu mai aveam ce răspunde.

— Calculele dumneavoastră sunt juste, domnule căpitan, îi spusei eu, şi ar însemna să fiu de rea-credinţă ca să le tăgăduiesc, fiindcă practica de zi cu zi le întăreşte. Dar abia acum întrevăd adevărata dificultate.

— Care, domnule?

— Când sunteţi la o mie de metri adâncime, pereţii vasului suportă o presiune de o sută de atmosfere. Or, dacă atunci vreţi să goliţi rezervoarele suplimentare, ca să uşuraţi vasul şi să-i daţi putinţa să se urce la suprafaţă, pompele trebuie'să învingă presiunea aceasta de o sută de atmosfere, care este de o sută de kilograme pe fiecare centimetru pătrat… Ar trebui deci o forţă…

— O forţă pe care numai electricitatea putea să mi-o dea! se grăbi să răspundă căpitanul Nemo. Vă repet, domnule, că puterea dinamică a maşinilor mele este aproape nemărginită. Pompele lui Nautilus au o forţă extraordinară, pe care aţi avut ocazia să o verificaţi când am azvârlit acele enorme trombe de apă asupra lui Abraham Lincoln. Dealtfel, nu mă servesc de rezervoarele suplimentare decât pentru adâncimi de la o mie cinci sute la două mii de metri, ca să-mi cruţ aparatele. Când vreau să cobor la adâncimi mari, la două sau trei leghe sub apă, folosesc mijloace mai complicate, însă tot atât de bune.

— Care, domnule căpitan?

— Ca să înţelegeţi, trebuie să vă explic mai întâi cum este manevrat Nautilus.

— Sunt foarte nerăbdător s-o aflu.

— Pentru a îndrepta vasul către tribord sau spre babord, cu alte cuvinte pentru a-l mişca pe un plan orizontal, mă servesc de o cârmă obişnuită, cu safranul{11} larg, fixată îndărătul etamboului{12} şi care este pusă în mişcare de o roată şi de palancuri{13}. Dar Nautilus poate fi mişcat şi de jos în sus şi de sus în jos, în linie verticală, cu ajutorul a două planuri înclinate, fixate pe laturile lui la centrul de plutire, planuri mobile care pot lua toate poziţiile şi care se manevrează din interior cu ajutorul unor pârghii puternice. Dacă planurile sunt menţinute paralel cu vasul, acesta se mişcă orizontal. Dacă sunt înclinate, atunci vasul, după înclinare şi sub impulsul elicei, sau se scufundă urmând o diagonală pe care o pot alungi după voie, sau se urcă după aceeaşi diagonală. Când vreau să revin mai repede la suprafaţă, opresc elicea, şi presiunea apei face ca Nautilus să se ridice vertical, ca un balon umplut cu hidrogen care se înalţă cu iuţeală în aer.

— Minunat, domnule căpitan! exclamai eu. Dar cum poate cârmaciul să urmeze, în mijlocul apelor, calea pe care o doriţi?

— Cârmaciul este aşezat într-o cabină de sticlă, în partea superioară a vasului; cabina aceasta este prevăzută cu sticle lenticulare.

— Dar cum poate rezista sticla la asemenea presiuni?

— Foarte bine! Cristalul, care se sparge uşor când este lovit, are totuşi o rezistenţă considerabilă. Cu ocazia unor încercări de a pescui la lumină electrică, făcute în 1864 în mările Nordului, s-a văzut că unele plăci din cristal, care n-aveau decât şapte milimetri grosime, au rezistat la presiuni de şaisprezece atmosfere, lăsând totodată să treacă prin ele raze calorice puternice, a căror căldură era repartizată inegal. Or, sticlele de care mă servesc eu au douăzeci şi unu de centimetri la centru, deci sunt de treizeci de ori mai groase.

— Înţeleg, căpitane Nemo, dar ca să poţi vedea, trebuie ca lumina să alunge întunericul şi mă întreb cum se poate ca în întunecimea apelor…

— În spatele cabinei cârmaciului se află un reflector electric foarte puternic, ale cărui raze luminează marea pe o distanţă de o jumătate de milă.

— Straşnic! Acum îmi explic fosforescenţa aşa-zisului cetaceu, care a dat atâta bătaie de cap savanţilor! Aş mai vrea să vă întreb dacă ciocnirea lui Nautilus cu Scoţia, care a făcut atâta vâlvă, s-a datorat unei întâmplări…

— Numai întâmplării, domnule Aronnax. Mă aflam la doi metri adâncime când a avut loc ciocnirea. Dealtfel, am văzut că nu s-a produs nici o nenorocire.

— Este adevărat. Dar întâlnirea cu Abraham Lincoln…?

— Domnule profesor, îmi pare rău de nava aceasta, care era una din cele mai bune nave ale marinei americane, dar am fost atacat şi a trebuit să mă apăr! Totuşi m-am mulţumit doar să o scot din luptă şi trag speranţa că îşi va putea repara stricăciunile destul de uşor, în portul cel mai apropiat.

— Ah, domnule căpitan, strigai eu entuziasmat, într-adevăr Nautilus este un vas extraordinar!

— Da, domnule profesor, răspunse cu emoţie căpitanul Nemo, şi pot spune că-l iubesc ca şi cum ar fi copilul meu! Dacă pe vasele dumneavoastră, supuse toanelor oceanului, primejdia te ameninţă în orice clipă, dacă navigând pe ele apele te fac din capul locului să simţi sub tine abisul, după cum a spus-o aşa de bine olandezul Jansen, în schimb pe Nautilus nu te mai temi de nimic. Nu te mai temi că nava poate fi turtită, pentru că învelişurile ei au tăria fierului; nu-ţi mai pasă că s-ar putea şubrezi catargele, nici că pânzele ar putea fi luate de vânt; nu mai tremuri de grija cazanelor care ar putea plesni din pricina presiunii aburului; nici de teama vreunui incendiu, fiindcă Nautilus e făcut din metal şi nu din lemn; lipsa cărbunelui nu mai e o problemă, fiindcă Nautilus e condus cu electricitate; nu mai poate fi vorba de ciocniri cu alte vase, fiindcă el singur poate naviga la asemenea adâncimi; nu te mai temi să înfrunţi furtunile, pentru că la câţiva metri sub apă poţi găsi o linişte desăvârşită. Iată, domnule, ce însemnează un vas adevărat. Se spune că inginerul are mai multă încredere într-o navă decât constructorul ei, iar acesta are mai multă încredere în ea decât căpitanul; vă daţi seama câtă încredere am în Nautilus eu, care îi sunt în acelaşi timp şi căpitan, şi constructor, şi inginer!

Căpitanul Nemo vorbea cu o însufleţire convingătoare. Strălucirea ochilor, căldura gesturilor sale îl făcuseră de nerecunoscut; cu adevărat îşi iubea submarinul, aşa cum un tată îşi iubeşte copilul!

— Fără voie îmi trecu prin minte o întrebare, care poate nu trebuia pusă; dar nu m-am putut stăpâni:

— Atunci sunteţi inginer?

— Da, domnule profesor, am studiat la Londra, la Paris şi New York, pe vremea când eram locuitor al pământului.

— Şi cum l-aţi putut construi pe minunatul Nautilus, fără ca nimeni să afle?

— Domnule Aronnax, fiecare bucată a vasului mi-a sosit din altă parte a globului şi pe adrese false. Scheletul a fost turnat de «Creusot», în Franţa; arborele elicei la «Pen et Co», din Londra; plăcile de metal ale învelişurilor la «Leard», din Liverpool; elicea la «Scott», din Glasgow. Rezervoarele au fost fabricate de «Cail et Cie», din Paris, maşina la «Krupp», din Prusia, pintenul în atelierele «Motala», în Suedia, instrumentele de navigaţie la «Fraţii Hart», din New York etc, şi fiecare furnizor a primit planurile mele sub nume diferite.

— Dar piesele fabricate au trebuit să fie montate şi ajustate, spusei eu.

— Mi-am instalat atelierele într-o insuliţă pustie, în mijlocul oceanului. Acolo, lucrătorii mei, sau mai bine-zis tovarăşii mei de lucru, pe care i-am învăţat şi i-am format, au desăvârşit vasul împreună cu mine. Apoi, când totul a fost gata, focul a mistuit orice urmă a şederii noastre în insula pe care, dacă aş fi putut, aş fi aruncat-o în aer.

— Atunci îmi închipui că vasul v-a costat nemaipomenit de mult.

— Un vas de fier, domnule Aronnax, costă o mie o sută douăzeci şi cinci de franci tona; or Nautilus are o mie cinci sute de tone. Montatul mă mai costă o mie şase sute optzeci şi şapte de mii de franci – să spunem, deci, două milioane, şi, dacă adăugăm operele de artă şi colecţiile, ajungem la patru sau cinci milioane.

— V-aş mai pune o întrebare, domnule căpitan.

— Vă rog.

— Sunteţi atât de bogat?

— Neînchipuit de bogat, domnule profesor; aş putea să achit, fără să simt, cele douăsprezece miliarde care formează datoriile Franţei.

Mă uitam încremenit la omul acesta ciudat, care îmi vorbea astfel. Oare îşi bătea joc de mine? Viitorul avea să mă lămurească.