Capitolul XIV FLUVIUL NEGRU.

Partea globului pământesc acoperită de ape măsoară trei milioane opt sute treizeci şi două de mii cinci sute cincizeci şi opt de miria-metri pătraţi. Această masă lichidă cuprinde două miliarde două sute cincizeci de milioane de metri cubi şi ar putea să formeze o sferă cu un diametru de şaizeci de leghe, a cărei greutate ar fi de trei quintilioane de tone. Pentru a înţelege o asemenea cifră, să ne gândim că un quintilion este faţă de un miliard ceea ce miliardul este faţă de unitate, va să zică într-un quintilion se află tot atâtea miliarde câte unităţi se află într-un miliard. Ca să se adune o cantitate de apă atât de mare, ar trebui ca toate fluviile pământului să curgă timp de patruzeci de mii de ani. În decursul erelor geologice, după perioada focului a urmat perioada apei. La început a fost apă pretutindeni. Apoi, rând pe rând, în timpurile siluriene, au apărut crestele munţilor, s-au ivit insule, care au dispărut apoi înecate de potopuri parţiale şi au apărut din nou, s-au lipit strâns unele de altele, au format continente şi în sfârşit pământurile s-au fixat din punct de vedere geografic aşa cum le vedem astăzi. Pământul ieşit deasupra apelor măsura treizeci şi şapte de milioane şase sute cincizeci şi şapte de mii de mile pătrate, sau douăsprezece mii nouă sute şaisprezece milioane de hectare.

Configuraţia continentelor îngăduie împărţirea apelor în cinci părţi: Oceanul îngheţat de Nord, Oceanul îngheţat de Sud, Oceanul Indian, Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific.

Pacificul se întinde de la nord la sud între cele două cercuri polare şi de la vest la est între Asia şi America, pe o întindere de 115° în longitudine. Este cel mai liniştit dintre oceane; curenţii săi sunt largi şi liniştiţi; mareele – nu prea puternice şi ploile bogate. Acesta este oceanul pe care soarta m-a făcut să-l străbat mai întâi, în împrejurările cele mai ciudate.

— Dacă n-aveţi nimic împotrivă, domnule profesor, îmi spuse căpitanul Nemo, vom stabili punctul în care ne aflăm, ca să fixăm astfel începutul călătoriei noastre. Este ora douăsprezece fără un sfert. Să urcăm la suprafaţa apei.

Căpitanul apăsă de trei ori o sonerie electrică. Pompele începură să scoată apa din rezervoare; acul manometrului arătă, prin presiunile sale diferite, mişcarea de ridicare a lui Nautilus, apoi se opri.

— Am ajuns, spuse căpitanul.

Mă îndreptai spre scara centrală, care ducea pe punte. Am urcat treptele de metal şi, prin capacele deschise, am ajuns pe partea de deasupra a lui Nautilus. Puntea ieşise din apă cu numai optzeci de centimetri. Am privit vasul care, datorită formei sale de fus, semăna într-adevăr cu o ţigară de foi. Am băgat de seamă că plăcile de metal semănau cu solzii care acoperă corpul celor mai mari reptile terestre şi am înţeles atunci de ce, privindu-l chiar cu cele mai bune ocheane, oamenii îl luau totdeauna pe Nautilus drept un animal marin.

Către mijlocul punţii, luntrea, pe jumătate intrată în învelişul vasului, forma o uşoară bulbucătură. Înaintea şi înapoia ei se aflau două cabine nu prea înalte, cu pereţii înclinaţi, acoperiţi în parte cu lentile groase; una pentru cârmaci, alta pentru puternicul far electric care îi lumina calea.

Marea era minunată şi cerul senin. Nava se legăna uşor pe valurile oceanului. O briză, venind dinspre răsărit, încreţea suprafaţa apei. Zarea, limpezită de ceţuri, putea fi cercetată cum nu se poate mai bine. În calea noastră nu se vedea nimic; nici un colţ de stâncă, nici o insuliţă. Nici urmă de Abraham Lincoln, nimic altceva decât o nemărginită întindere pustie.

Cu ajutorul sextantului, căpitanul Nemo luă înălţimea soarelui, ca să determine latitudinea. Aşteptă câteva minute ca astrul să ajungă la marginea orizontului. În timp ce observa, nu-i tresări nici măcar un muşchi şi cred că sextantul n-ar fi putut să stea mai neclintit nici într-o mână de marmură.

— Amiază, spuse el. Dacă doriţi, domnule profesor… Aruncai o ultimă privire asupra acestei mări gălbui din preajma ţărmurilor japoneze şi coborâi în salonul cel mare.

Acolo, căpitanul calculă cronometric longitudinea, pe care o controla cu ajutorul observaţiilor unghiurilor orare făcute mai înainte. Apoi îmi spuse:

— Domnule Aronnax, ne aflăm la 137° şi 15' longitudine vestică.

— A cărui meridian? am întrebat repede, sperând că răspunsul căpitanului îmi va dezvălui poate naţionalitatea sa.

— Domnule, răspunse el, am mai multe cronometre, reglate după meridianele Parisului, Greenwichului şi Washingtonului. Dar în cinstea dumneavoastră mă voi servi de cel parizian.

Răspunsul acesta nu-mi spunea nimic. M-am înclinat şi comandantul reluă:

— Ne găsim la 137°15’ longitudine la apus de meridianul Parisului şi la 30°7' latitudine nordică, adică la vreo trei sute de mile de coastele Japoniei. Astăzi, 8 noiembrie, la amiază, începem călătoria noastră de explorare a fundului apelor.

— Domnul să ne aibă în paza sa, răspunsei eu.

Căpitanul Nemo luă înălţimea soarelui.

— Şi acum, domnule profesor, vă las să studiaţi. Am hotărât ca ruta noastră să fie est-nord-est, la cincizeci de metri adâncime. Iată hărţile pe care veţi putea urmări drumul. Salonul vă stă la dispoziţie; cât despre mine, vă cer îngăduinţa de a vă părăsi.

Căpitanul Nemo mă salută şi astfel rămăsei singur, cufundat în gânduri. Iar aceste gânduri se îndreptau toate spre comandantul Iui Nautilus. Oare voi şti vreodată cărei naţionalităţi aparţine omul acesta straniu, care se laudă că nu aparţine nici uneia? Ura sa împotriva întregii omeniri, ură care îl poate împinge la răzbunări grave, cine o dezlănţuie? Era căpitanul Nemo vreunul din acei savanţi necunoscuţi, un geniu, «cu care s-au purtat rău», cum ar fi spus Conseil, vreun Galileu al timpurilor noastre, sau poate unul din acei oameni de ştiinţă ca, de pildă, americanul Maury, a cărui carieră a fost zdrobită prin manevre politice? Încă nu puteam să-mi dau seama. Mă gândeam că, deşi întâmplarea mă aruncase pe bordul vasului său, deşi viaţa îmi era în mâinile lui, căpitanul Nemo m-a primit cu răceală, dar cu ospitalitate. Totuşi el nu-mi strânsese niciodată mâna pe care i-o dădusem şi niciodată nu mi-o întinsese pe a sa.

Am stat o oră întreagă cufundat în gânduri, căutând să pătrund misterul care mă înconjura. Apoi, privirile mi se opriră pe harta întinsă şi am pus degetul pe punctul unde se întâlneau longitudinea şi latitudinea la care ne găseam. Marea, ca şi continentele, îşi are şi ea fluviile ei. Aceştia sunt curenţii care pot fi recunoscuţi după temperatura şi culoarea lor, şi dintre care cel mai important este cel cunoscut sub numele de Golf-Stream. Ştiinţa a stabilit pe glob direcţiile a cinci curenţi principali: unul în nordul Atlanticului, al doilea în sudul Atlanticului, al treilea în nordul Pacificului, al patrulea în sudul Pacificului şi al cincilea în sudul Oceanului Indian. Se pare că a existat şi un al şaselea curent în nordul Oceanului Indian, pe vremea când Marea Caspică şi Marea de Aral, unite cu marile lacuri din Asia, nu formau decât o singură întindere de apă. În punctul arătat pe hartă se desfăşura unul dintre aceşti curenţi, şi anume Curo-Sivo al japonezilor sau Fluviul Negru, care, ieşind din Golful Bengal, unde îl încălzesc razele fierbinţi ale soarelui tropical, străbate Strâmtoarea Malacca, merge de-a lungul coastei asiatice, se întinde în nordul Pacificului până în insulele Aleutine, târând cu el trunchiuri de camfor şi alte produse din părţile acelea şi deosebindu-se de valurile oceanului prin apele sale calde, prin culoarea sa liliachie. Curentul acesta avea să-l parcurgă Nautilus. L-am urmat cu privirea; îl vedeam pierzându-se în imensitatea Pacificului şi mă simţeam dus odată cu el, când Ned Land şi Conseil se iviră în uşa salonului.

Cei doi tovarăşi ai mei rămaseră împietriţi la vederea minunăţiilor îngrămădite în faţa lor.

— Unde suntem? Unde suntem? strigă canadianul. La muzeul din Quebec?

— Dacă nu-i cu supărare, îşi dădu cu părerea Conseil, cred că ne aflăm mai degrabă la Hotelul «Sommerard»!

— Prieteni, le răspunsei eu făcându-le semn să intre, nu sunteţi nici în Canada, nici în Franţa, ci pe bordul lui Nautilus, la cincizeci de metri sub nivelul mării.

— Trebuie să credem, dacă domnul o spune, admise Conseil; dar vă spun drept că un asemenea salon poate uimi chiar şi pe un flamand ca mine.

— Priveşte şi miră-te, prietene, căci pentru un clasificator de talia ta e mult de lucru aici!

N-aş fi avut nevoie să-l încurajez pe Conseil, fiindcă se şi aplecase peste vitrinele în care descoperise câteva specii interesante şi murmura expresii din limbajul naturaliştilor: clasa gasteropodelor, familia buccinidelor, genul «porcelan», specia «cyprea-madagas-cariensis» etc. În timpul acesta, Ned Land, pe care studiul scoicilor nu-l interesa, mă întrebă ce vorbisem cu căpitanul Nemo. Am putut cumva să descopăr cine era, de unde venea, unde mergea, spre ce adâncuri ne mână? În sfârşit, îmi puse o mie de întrebări fără să-mi lase măcar timp să-i răspund. Îi spusei tot ce ştiam, sau mai bine-zis tot ce nu ştiam, întrebându-l, la rândul meu, ce văzuse sau auzise.

— N-am văzut şi n-am auzit nimic, îmi răspunse canadianul. N-am zărit nici măcar echipajul acestui vas. Nu cumva o fi şi el electric?

— Cum electric?

— Pe legea mea dacă nu-mi vine să cred una ca asta! Dar dumneavoastră, domnule Aronnax, n-aţi putea să-mi spuneţi câţi oameni sunt pe vas: zece, douăzeci, cincizeci, o sută?

— N-aş putea să-ţi spun, meştere Land. Dealtfel, crede-mă, trebuie să laşi la o parte pentru un timp gândul de-a pune mâna pe Nautilus sau de-a fugi. Vasul acesta e una din capodoperele industriei moderne şi mi-ar fi părut rău dacă nu l-aş fi văzut! Mulţi oameni ar primi să fie în locul nostru, numai ca să se poată plimba printre minunăţiile de aici. Aşa că uită-te liniştit şi caută să nu scapi nimic din ce se petrece în jurul nostru.

— Să mă uit! strigă Ned Land. Dar nu se poate vedea nimic şi nici nu vom vedea nimic în afară de închisoarea de fier! Mergem, plutim, ca nişte orbi…

Tocmai când Ned Land rostea cuvintele acestea, se făcu deodată întuneric desăvârşit. Luminile se stinseră, însă atât de repede, încât am simţit cum mă dor ochii, ca atunci când treci de la o lumină puternică la un întuneric deplin.

Stăteam tăcuţi şi nemişcaţi, neştiind ce surpriză plăcută sau neplăcută ne mai aşteaptă. Apoi se auzi un zgomot, ca şi cum învelişurile lui Nautilus s-ar fi deschis de o parte şi de alta.

— E sfârşitul sfârşitului! şopti Ned Land.

— Ordinul hidromeduzelor! murmură Conseil.

Dintr-o dată, salonul se lumină din ambele părţi. Prin două deschizături alungite se vedeau acum valurile, luminate puternic de electricitate. Două plăci de cristal ne despărţeau de apă. M-am cutremurat mai întâi la gândul că aceşti pereţi fragili ar putea să se spargă; dar cristalurile erau prinse în armături puternice de aramă, care le dădeau o rezistenţă de neînfrânt.

Marea se vedea pe o distanţă de o milă împrejurul vasului. Ce privelişte! Cine ar putea să o descrie? Ce mână meşteră ar fi putut să prindă pe o pânză frumuseţea luminii care străbătea prin apele limpezi şi bogăţia culorilor care se pierdeau spre adâncuri sau spre suprafaţa apei?

Se ştie cât de străvezii sunt apele mărilor. Ele întrec în limpezime apele de munte. Şi chiar substanţele minerale şi organice care se găsesc în ele le măresc transparenţa. În unele părţi ale oceanului, de pildă în Antile, nisipul de pe fund se vede la o adâncime de o sută patruzeci şi cinci de metri, iar razele soarelui se pare că pătrund până la o adâncime de peste trei sute de metri. Dar în mediul fluid pe care îl străbătea Nautilus, strălucirea electrică se producea chiar în sânul valurilor. Acolo nu mai era o apă luminată, ci o lumină lichidă.

Dacă admitem presupunerea Iui Ehremberg, care crede într-o luminaţie fosforescentă a fundului mărilor, atunci apare neîndoios că natura a destinat locuitorilor mării una din cele mai minunate privelişti. De lucrul acesta mi-am putut da seama privind miile de jocuri ale luminii. Aveam, de o parte şi de alta, câte o fereastră deschisă spre adâncurile neexplorate. Întunecimea salonului făcea ca lumina de afară să fie şi mai puternică, iar noi priveam ca şi cum cristalurile limpezi din faţa noastră ar fi fost geamurile unui acvariu imens.

Nautilus părea că nu se mişcă. Şi asta, din pricină că ne lipseau punctele de reper. Uneori, totuşi, valurile despicate de pintenul vasului fugeau pe dinaintea ochilor noştri cu o viteză extraordinară.

Priveam fermecaţi, strânşi unul lângă altul în faţa geamurilor, muţi de uimire, când Conseil spuse:

— Ai vrut să vezi, prietene Ned; ei, iată, acuma vezi!

— Grozav! Grozav! şoptea întruna canadianul, care, uitându-şi pentru o clipă mânia şi planurile de evadare, privea încremenit. Face să vii din cele mai depărtate colţuri ale lumii pentru o asemenea privelişte!

— Da, spusei, eu, înţeleg acum viaţa căpitanului Nemo! Şi-a făcut o lume a lui, în care găseşte cele mai uimitoare minuni!

— Dar peştii? întrebă canadianul. Nu văd peştii!

— La ce bun, prietene Ned, răspunse Conseil, tot nu-i cunoşti.

— Cum! Nu-i cunosc eu, care sunt pescar?! strigă Ned Land. Şi între cei doi începu o discuţie pe tema aceasta, dat fiind că amândoi cunoşteau peştii, dar fiecare în felul lui. Toată lumea ştie că peştii formează clasa a patra şi ultima din încrengătura vertebratelor. Ei au fost definiţi astfel: «vertebrate cu circulaţia dublă şi cu sângele rece, care respiră prin branhii şi sunt adaptate la viaţa din apă». Ei formează două categorii deosebite: categoria peştilor osoşi, adică a acelor peşti care au coloana vertebrală formată din vertebre osoase, şi a doua categorie, a peştilor cartilaginoşi, adică a acelora a căror coloană vertebrală este formată din vertebre cartilaginoase.

Canadianul cunoştea poate aceste deosebiri, dar Conseil ştia mult mai multe decât el şi acum, fiind prieteni, ar fi dorit din toată inima ca Ned să nu fie mai puţin instruit. De aceea îi spuse:

— Tu eşti un ucigător de peşti, prietene Ned, un pescar cât se poate de dibaci şi pesemne că ai prins foarte multe dintre aceste animale interesante. Dar aş pune rămăşag că nu ştii să-i clasifici.

— Ba ştiu, răspunse cu seriozitate vânătorul de balene. Peştii sunt de două feluri: unii care se mănâncă şi alţii care nu se mănâncă.

— Asta e o clasificare de mâncăcios, zise Conseil. Dar ia spune-mi: ştii care e deosebirea dintre peştii osoşi şi peştii cartilaginoşi?

— Poate că da, Conseil.

— Şi cum se subîmpart aceste două mari clase?

— Bănuiesc, răspunse canadianul.

— Atunci, prietene Ned, ascultă şi bagă bine la cap! Peştii osoşi se subîmpart în şase ordine: întâi acantopterigienii, care au falca de sus întreagă şi mobilă, iar branhiile în formă de pieptene. Acest ordin cuprinde cincisprezece familii, adică trei sferturi dintre toţi peştii cunoscuţi. Ca exemplu: bibanul.

— Destul de bun la gust, spuse Ned.

— În al doilea rând, urmă Conseil, vin abdominalii care au înotătoarele ventrale sub pântec, fără a fi prinse de oasele umerilor, ordin împărţit în cinci familii şi cuprinzând cea mai mare parte a peştilor de apă dulce. Ca exemplu: crapul şi ştiuca.

— Mda! mormăi canadianul cu dispreţ. Peşti de apă dulce.

— În al treilea rând, spuse Conseil, avem subbranchienii, ale căror aripioare ventrale sunt prinse sub aripioarele pectorale şi agăţate de oasele umerilor. Acest ordin cuprinde patru familii, din care fac parte: cambula, limanda, calcanul, limba de mare etc…

— Foarte buni, foarte buni! strigă canadianul, care nu putea să privească peştii decât ca pe ceva care poate sau nu poate fi mâncat.

— În al patrulea rând, urmă Conseil, fără a-şi pierde cumpătul, avem apodele cu corpul alungit, fără aripioare ventrale, acoperite cu o piele groasă şi de multe ori cleioasă, ordin care nu cuprinde decât o familie. Ca exemplu: tiparul de mare şi gimnotus.

— Nu tocmai bun, făcu Ned.

— În al cincilea rând vin lofobranhii, care au fălcile întregi şi libere, dar ale căror branhii sunt formate din mici tufe aşezate perechi de-a lungul arcurilor branhiale. Acest ordin cuprinde o familie. Ca exemplu: calul de mare şi pegasul-dragon.

— Rău! Foarte rău! răspunse Ned.

— În sfârşit, în al şaselea rând avem plectognaţii. Ei au osul maxilar fixat pe latura intermaxilarului care formează falca, cu arcada palatină lipită de craniu, ceea ce o face imobilă – ordin care nu are aripioare ventrale adevărate şi care se compune din două familii. Ca exemplu: tetrodonul şi peştele-lună.

— Buni ca să facă de râs cratiţa în care îi pui! strigă canadianul.

— Ai înţeles, prietene Ned? întrebă atotştiutorul Conseil.

— N-am înţeles nimic, prietene Conseil, dar dă-i înainte, fiindcă-mi placi!

— Cât despre peştii cartilaginoşi, urmă Conseil fără să se tulbure, ei cuprind numai trei ordine.

— Cu atât mai bine! făcu Ned.

— Primul ordin este al ciclostomilor, ale căror fălci sunt unite de un inel mobil şi ale căror branhii se deschid prin numeroase găuri. Acest ordin cuprinde o singură familie; din ea face parte chişcarul.

— Poate să-ţi placă, spuse Ned.

— Vine apoi ordinul selacienilor, cu branhiile asemănătoare ciclostomilor, dar a căror falcă inferioară este mobilă. Acest ordin, cel mai însemnat din întreaga clasă, cuprinde două familii. Ca exemplu: pisica de mare şi rechinul.

— Ce, strigă Ned, pisicile de mare şi rechinii la un loc?! Prietene Conseil, te sfătuiesc, în interesul pisicilor de mare, să nu-i pui în aceeaşi oală.

— Al treilea ordin este al sturionilor, ale căror branhii sunt deschise în mod obişnuit printr-o singură tăietură, având un opercul – ordin care cuprinde patru genuri. Ca exemplu: nisetrul.

— Aha, l-ai păstrat pentru la urmă pe cel mai bun, aşa îmi închipui, cel puţin! Asta-i tot?

— Da, şi bagă de seamă că, ştiind toate astea, tot nu ştii mare lucru, fiindcă familiile se împart în genuri, în subgenuri, în specii, în varietăţi…

— Ia te uită, Conseil, spuse canadianul, aplecându-se spre geam, tocmai trec nişte «varietăţi»!

— Da, peşti! strigă Conseil. Parcă am fi în faţa unui acvariu!

— Nu-i acelaşi lucru, îi răspunsei eu. Acvariul nu e decât o cuşcă, pe câtă vreme peştii pe care îi privim acum sunt liberi ca pasărea în aer.

— Hai. Conseil, zi-le pe nume, zi-le pe nume! făcu Ned Land.

— Asta e prea greu pentru mine, răspunse Conseil. Însă domnul ar putea.

Şi într-adevăr, dacă Conseil era un clasificator neîntrecut, în schimb nu era naturalist, şi nu ştiu dacă ar fi putut să distingă un thon de o bonită. Într-un cuvânt, se deosebea cu totul de canadian, care putea să spună pe nume, fără urmă de şovăială, tuturor acestor peşti.

— Un balist! spusei eu.

— Şi încă unul chinezesc, adăugă Ned Land.

— Genul baliştilor, familia sclerodermelor, ordinul plectognatelor, şopti Conseil.

— Fără doar şi poate că împreună – Ned şi Conseil – ar fi întruchipat un naturalist de seamă.

Canadianul nu se înşelase. Un grup de balişti, cu corpul turtit, cu pielea zgrunţuroasă, cu câte un ghimpe ascuţit pe aripioara dorsală, se juca în preajma lui Nautilus, mişcându-şi cele patru rânduri de ţepi din jurul cozii. Nimic nu putea fi mai frumos decât să le vezi pielea, cenuşie deasupra, albă dedesubt, ale cărei pete aurii sclipeau în viitoarea întunecată a valurilor. Printre ei fâlfiiau vulpile de mare, asemenea unor pânze luate de vânt, şi între acestea am zărit, spre marea mea bucurie, o vulpe de mare chinezească având spinarea galbenă, pântecele roz şi trei ţepuşe dinapoia ochilor; o specie foarte rară şi de a cărei existenţă se îndoiau mulţi pe vremea lui Lacépède, care nu o văzuse decât într-o culegere de desene japoneze.

Timp de două ore o întreagă armată de peşti îl însoţi pe Nautilus. Îi priveam cuprinşi de o încântare fără margini. Strigătele noastre de uimire nu mai conteneau. Ned numea peştii, Conseil îi clasifica, iar eu le admiram vioiciunea mişcărilor şi frumuseţea formelor. Niciodată nu-mi fusese dat să văd aceste animale mişcându-se vii şi libere în elementul lor.

N-am să numesc aici toate varietăţile care au trecut prin faţa ochilor noştri, toată colecţia mărilor Japoniei şi Chinei. Peştii se strângeau în jurul vasului, mai numeroşi decât păsările cerului, atraşi fără îndoială de strălucitorul focar al luminii electrice.

Deodată în salon se făcu lumină. Obloanele metalice se închiseră şi priveliştea minunată dispăru. Am stat aşa, gândindu-mă la câte văzusem, până când privirea mi s-a oprit pe instrumentele atârnate de pereţi. Busola arăta tot direcţia est-nord-est, manometrul indica o presiune de cinci atmosfere, deci o adâncime de cincizeci de metri, iar indicatorul mă făcu să văd că înaintam cu o viteză de cincisprezece mile pe oră.

L-am aşteptat pe căpitanul Nemo. Dar el n-a venit. Orologiul bătu ora cinci.

Ned Land şi Conseil se întoarseră în cabina lor. Am pornit şi eu spre camera mea. Acolo am găsit gata pregătită masa, care se compunea dintr-o supă de broască ţestoasă, apoi dintr-un fel de barbun cu carnea albă, puţin înfoiată, al cărui ficat, gătit separat, mi s-a părut foarte gustos, şi din muşchi de holocantă imperială, al cărei gust mi se păru mai bun decât al somonului.

Mi-am petrecut seara citind, scriind, gândind. Apoi, cuprins de somn, m-am întins pe patul meu de iarbă de mare şi-am adormit adânc, în timp ce Nautilus aluneca prin repedele curent al Fluviului Negru.