Capitolul XV O INVITAŢIE SCRISA.

M-am trezit a doua zi, 9 noiembrie, după un somn de douăsprezece ore. Conseil veni ca de obicei să întrebe «cum a dormit domnul» şi dacă am nevoie de ceva. Îl lăsase pe canadian să doarmă, ca pe unul care toată viaţa lui n-ar fi avut altceva de făcut. Îl ascultam pe Conseil cum îndruga vrute şi nevrute, şi abia dacă îi răspundeam cu câte o vorbă. Mă gândeam la căpitanul Nemo; nu venise să ne vadă în ajun şi nădăjduiam să-l întâlnesc astăzi. În câteva clipe mi-am îmbrăcat hainele de byssus; materialul din care erau făcute îi dădu lui Conseil destulă bătaie de cap. I-am spus că e o ţesătură din fibrele lucioase şi mătăsoase pe care le lipeşte pe stânci un soi de moluşte ce trăiesc în mare număr pe ţărmurile Mediteranei. Din fibrele acestea, care sunt foarte moi şi călduroase, se ţeseau pe vremuri stofe, ciorapi, mănuşi. Echipajul de pe Nautilus putea deci să se îmbrace după plac, fără ajutorul bumbacului, al oilor sau al viermilor de mătase de pe pământ.

După ce m-am îmbrăcat, m-am dus în salon. Acolo nu era nimeni.

M-am afundat în studiul comorilor de scoici aflate din belşug în vitrine. Am frunzărit de asemenea ierbarele pline de cele mai rare plante marine, care, cu toate că erau uscate, îşi păstraseră minunatele lor culori. Îmi petrecui astfel întreaga zi, fără să-l întâlnesc pe căpitanul Nemo. Obloanele salonului nu s-au deschis nici ele, poate pentru ca să nu ne plictisim prea repede de frumuseţile pe care le-am putea vedea.

Nautilus înainta mereu spre est-nord-est, cu o viteză de douăsprezece mile, la o adâncime între cincizeci şi şase şi şaizeci de metri.

A doua zi, 10 noiembrie, am stat din nou singuri. N-am zărit nici un om din echipaj. Ned şi Conseil îşi petrecură întreaga zi cu mine. Lipsa de neînţeles a căpitanului îi mira şi pe ei. Se îmbolnăvise, oare, omul acela neobişnuit? Sau voia să-şi schimbe planurile în privinţa noastră?

După părerea lui Conseil, ne bucuram de o libertate deplină şi aveam o hrană aleasă. Gazda noastră nu-şi călca cuvântul. Nu aveam de ce ne plânge, şi, dealtfel, chiar ciudăţenia sorţii noastre ne despăgubea cu peripeţii atât de straşnice, încât nu aveam încă nici un drept să-l învinuim pe căpitan. În ziua aceea am început să scriu jurnalul întâmplărilor prin care treceam, ceea ce mi-a dat posibilitatea să povestesc totul cu cea mai mare exactitate şi, amănunt curios, îl scriam pe o hârtie fabricată din zosteră marină. În zorii zilei de 11 noiembrie, aerul proaspăt care se răspândise în vas mă făcu să înţeleg că ne-am ridicat din nou la suprafaţa apei pentru reîmprospătarea proviziilor de oxigen. Mă îndreptai către scara principală de unde urcai pe punte.

Era ora şase. Cerul se acoperise de pâclă, apele cenuşii, dar liniştite, abia dacă se clătinau ici, colo. Îl voi întâlni oare pe căpitanul Nemo? Nu l-am zărit decât pe cârmaci, închis în cabina sa de sticlă. Aşezat pe bulbucătura făcută de învelişul luntrii, am respirat cu nesaţ aerul proaspăt şi sărat. Încetul cu încetul, pâcla se topi sub razele soarelui, care se revărsau dinspre răsărit. În lumina lor, marea păru că se aprinde, ca o dâră de pulbere. Norii, împrăştiaţi pe cer, prinseră să se coloreze în tonuri minunate. Privind «limbile de pisică», nouraşii aceia albi şi încreţiţi, mi-am dat seama că va bate vântul până seara.

Dar ce putea să însemne vântul pentru Nautilus, căruia nu-i păsa nici de furtuni!

Admiram deci răsăritul soarelui, atât de vesel şi de înviorător, când auzii paşii cuiva care se urca pe punte.

Mă pregăteam să-l salut pe căpitanul Nemo, dar nu era el, ci secundul său, pe care-l mai văzusem cu prilejul primei vizite a căpitanului. Acesta înainta fără să pară cât de cât că mă vede, după care, potrivindu-şi la ochi o lunetă puternică, scrută cu cea mai mare atenţie orizontul. Când îşi termină cercetarea, se apropie de panou şi rosti o frază pe care o redau întocmai. O ţin minte, fiindcă am mai auzit-o apoi de nenumărate ori, rostită în aceleaşi împrejurări. Iat-o:

Nautron respoc lorni virch.

N-am priceput niciodată ce voiau să spună cuvintele acestea.

Secundul coborî. Pentru că îmi închipuiam că Nautilus îşi va reîncepe călătoria pe sub ape, am coborât şi eu, mergând apoi de-a lungul coridoarelor spre camera mea.

Aşa se scurseră cinci zile. Mă urcam în fiecare dimineaţă pe punte unde auzeam aceeaşi frază, rostită de acelaşi om. Pe căpitanul Nemo nu-l întâlnii însă.

Credeam că n-am să-l mai revăd, când, în dimineaţa de 16 noiembrie, intrând împreună cu Ned şi Conseil în camera mea, am găsit pe masă o scrisoare.

Am deschis-o nerăbdător. Literele puţin ascuţite şi amintind oarecum scrierea gotică arătau firea cinstită a celui care le scrisese.

Am citit următoarele:

Domnului profesor Aronnax, de pe bordul lui Nautilus

16 noiembrie 1867.

Căpitanul Nemo invită pe domnul profesor Aronnax la o vânătoare, care va avea loc mâine dimineaţă în pădurile sale din insula Crespo. Sperăm că nimic nu-l va împiedica pe domnul Aronnax să ia parte, împreună cu tovarăşii săi, la această vânătoare la care este aşteptat cu multă plăcere.

Comandantul vasului Nautilus.

Căpitanul NEMO

— O vânătoare! se miră Ned.

— Şi încă în pădurile sale din insula Crespo! adăugă Conseil.

— Deci individul binevoieşte să pună piciorul şi pe pământ? reluă Ned Land.

— Aşa se pare, spusei eu, recitind scrisoarea.

— Bine, trebuie să primim, mormăi canadianul. După ce punem piciorul pe pământ, vom vedea noi ce e de făcut. Dealtfel, mi-ar prinde bine să mănânc nişte vânat proaspăt.

Fără să caut a înţelege cum se putea împăca ura arătată de căpitanul Nemo pentru continente şi insule cu invitaţia sa la o vânătoare în pădure, mă mulţumii să spun:

— Să vedem mai întâi ce-i cu insula Crespo.

Căutând pe hartă, am găsit insula între 32°40' latitudine nordică şi 167° longitudine vestică. Fâşia aceasta de pământ, care pe vechile hărţi spaniole purta numele de Roca de la Plata, adică «Insula de argint», a fost cercetată în anul 1801 de căpitanul Crespo. Ne depărtasem, aşadar, cu o mie opt sute de mile de punctul nostru de plecare, iar direcţia puţin schimbată a lui Nautilus ne ducea spre sud-est.

Am arătat tovarăşilor mei pe hartă insuliţa aceea, pierdută în mijlocul Pacificului de Nord.

— Dacă uneori căpitanul Nemo merge pe pământ, le-am spus, cel puţin are grijă să-şi aleagă insulele cele mai pustii.

Ned Land clătină din cap fără să răspundă, apoi plecă împreună cu Conseil. După ce stewardul, liniştit şi mut, îmi servi masa, m-am culcat cu gândul la ce avea să mai urmeze.

Când m-am trezit a doua zi, 17 noiembrie, am simţit că Nautilus stă nemişcat. M-am îmbrăcat în grabă şi am intrat în salonul cel mare.

Căpitanul Nemo mă aştepta acolo. Când m-a văzut, m-a întâmpinat salutându-mă, după care m-a întrebat dacă vrem să-l însoţim.

Pentru că n-a pomenit nici un cuvânt despre cele opt zile în care lipsise, nu i-am spus nici eu nimic, răspunzându-i doar că eram gata să-l urmez împreună cu tovarăşii mei.

— Aş dori însă, adăugai, să vă pun o întrebare.

— Vă ascult, domnule Aronnax, şi, dacă pot, am să vă răspund.

— Cum se face că dumneavoastră, care aţi rupt orice relaţii cu pământul, aveţi păduri în insula Crespo?

— Pădurile mele, domnule profesor, nu cer soarelui nici lumină, nici căldură. Nici leii, nici tigrii, nici panterele şi nici alt fel de patrupede nu le străbat. Numai eu le cunosc existenţa. Ele nu cresc decât pentru mine. Nu sunt păduri pământeşti, ci păduri submarine.

— Păduri submarine?! îl întrebai eu, mirat.

— Da, domnule profesor.

— Şi acolo vreţi să mă duceţi?

— Întocmai.

— Pe jos?

— Da, şi chiar fără să ne udăm măcar picioarele.

— Şi vom vâna?

— Desigur.

— Cu arma în mână?

— Da, cu arma în mână.

L-am privit pe căpitanul Nemo cu un aer nu prea măgulitor pentru el.

«Pesemne că e cam nebun, îmi spuneam eu. A avut o criză care a ţinut opt zile şi care mai ţine încă. Păcat! îmi plăcea mai mult atunci când era ciudat decât acum când e nebun.»

Gândul acesta mi se citea limpede pe faţă, dar căpitanul Nemo păru că nu-l observă şi mă pofti să-l urmez. Am pornit după el, cu aerul unui om care se aşteaptă la orice. Intrarăm amândoi în sufragerie, unde ni se aduse masa.

— Domnule Aronnax, îmi spuse căpitanul, vă rog să luaţi masa cu mine. În timp ce mâncăm, o să putem sta de vorbă. Ştiţi, dacă v-am făgăduit o plimbare prin pădure, asta nu însemnează că o să găsim şi un restaurant acolo. Mâncaţi bine acum, pentru că până la masa viitoare cine ştie cât timp va mai trece.

Am mâncat cu poftă. Ni s-au adus diferite mâncăruri de peşte, felii de holoturia, zoofite foarte bine gătite cu alge, care le dădeau un gust deosebit, ca de pildă: porfiria laciniata şi laurentia prima-fetida. Ca băutură am avut apă curată în care, urmând exemplul căpitanului, am turnat câteva picături dintr-un lichior fermentat, extras, după metode folosite în Kamciatka, dintr-o algă cunoscută sub numele de «rodomenia palmata».

La început, căpitanul Nemo mâncă în tăcere. Apoi îmi spuse:

— Domnule Aronnax, când v-am invitat să veniţi ca să vânaţi în pădurile mele din Crespo, v-aţi spus că mă contrazic, iar când v-am explicat că e vorba de păduri submarine, m-aţi socotit nebun. Vedeţi, domnule profesor, nu trebuie niciodată să judecaţi oamenii cu uşurinţă.

— Dar, credeţi-mă…

— Vă rog mai întâi să mă ascultaţi şi veţi vedea apoi dacă trebuie să mă învinuiţi de nebunie sau de inconsecvenţă.

— Vă ascult.

— Ştiţi tot atât de bine ca şi mine că omul poate trăi sub apă, dacă îşi ia cu el o provizie de aer respirabil. În lucrările submarine, muncitorul se îmbracă într-un costum impermeabil şi îşi acoperă capul cu o cască de metal. Aerul îl primeşte de afară cu ajutorul pompelor şi al regulatoarelor de scurgere.

— Mi-aţi descris costumul scafandrilor, spusei eu.

— Întocmai, dar ţin să adaug că în condiţiile astea omul nu mai este liber. E legat de pompa care-i trimite aer printr-un tub de cauciuc, un adevărat lanţ care-l leagă de pământ. Dacă şi noi am fi la fel de legaţi de Nautilus, n-am putea merge prea departe.

— Şi ca să fim liberi?… Îl întrebai.

— Vom folosi aparatul Rouquayrol-Denayrouze, inventat de doi compatrioţi de-ai dumneavoastră, dar pe care eu l-am perfecţionat. Cu el vă veţi mişca destul de bine sub apă, fără ca organismul dumneavoastră să aibă ceva de suferit. Aparatul e format dintr-un rezervor de metal gros, în care înmagazinez aer sub o presiune de cincizeci de atmosfere. Rezervorul se prinde pe spate, cu nişte bretele, ca o raniţă. Partea sa de deasupra formează un fel de cutie, în care aerul este menţinut printr-un mecanism de foale şi nu poate să iasă decât la presiunea obişnuită. Aparatul Rouquayrol are două tuburi de cauciuc care, pornind de la cutie, se termină cu un fel de trompă ce acoperă nasul şi gura. Un tub serveşte pentru introducerea aerului pe care îl inspiri, celălalt – pentru ieşirea aerului expirat, şi limba le închide când pe unul, când pe celălalt, după nevoie. Eu, însă, care înfrunt în adâncul mărilor presiuni din cele mai mari, a trebuit să-mi bag capul, ca şi scafandrii, într-o cască de aramă, de care sunt legate cele două tuburi.

— Înţeleg, domnule căpitan. Dar aerul pe care îl luaţi cu dumneavoastră nu ţine mult şi, de îndată ce nu mai are cincisprezece la sută oxigen, devine irespirabil.

— Fără îndoială; dar, după cum v-am spus, pompele de pe Nautilus îmi dau putinţa să înmagazinez aerul la o presiune extrem de mare, aşa că rezervorul aparatului poate să-mi dea aer respirabil timp de nouă sau zece ore.

— Acum înţeleg totul, îi răspunsei. Aş dori să mai ştiu doar cum vă luminaţi drumul în fundul oceanului.

— Cu aparatul Ruhmkorff, domnule Aronnax. Dacă aparatul pentru respirat se duce în spate, cel pentru luminat se poartă prins la centură şi e compus dintr-o pilă Bunsen, pe care o pun în funcţiune nu cu bicromat de potasiu, ci cu sodiu, de care marea e plină. O bobină de inducţie primeşte electricitatea produsă şi o îndreaptă spre o lanternă de o formă deosebită. În lanternă se găseşte o serpentină de sticlă, care conţine doar un reziduu de gaz carbonic. Când pun aparatul în funcţiune, gazul acesta dă o lumină albicioasă şi neîntreruptă. Iată cum pot să respir şi să văd în adâncul apelor.

— Căpitane Nemo, mi-aţi dat nişte răspunsuri atât de zdrobitoare, încât nu mă mai îndoiesc de nimic. Totuşi, dacă sunt silit să admit totul despre aparatele Rouquayrol şi Ruhmkorff, nu prea ştiu ce să cred despre puşca cu care vreţi să mă înarmaţi.

— Dar nu-i o puşcă cu pulbere, îmi răspunse căpitanul.

— Atunci e o puşcă cu aer comprimat?

— Fără îndoială. Cum credeţi că aş putea fabrica praf de puşcă pe vas, fără salpetru, fără sulf şi fără cărbune?

— Dealtfel, ca să ocheşti sub apă, care e de opt sute cincizeci şi cinci de ori mai densă decât aerul, ar trebui să învingi o rezistenţă extraordinară.

— Ăsta n-ar fi un motiv. Există arme perfecţionate mai întâi de Fulton, apoi de englezii Philippe Coles şi Burley, de francezul Furcy şi de italianul Landi, prevăzute cu un sistem de închidere, care pot fi folosite şi sub apă. Eu, însă, pentru că nu am praf de puşcă, l-am înlocuit cu aer comprimat la presiune înaltă, pe care pompele lui Nautilus mi-l pot da din belşug.

— Dar aerul acesta nu ţine cine ştie cât.

— Ei şi? Nu am rezervorul meu Rouquayrol, care poate să mi-l înlocuiască la nevoie? Îmi e de ajuns pentru asta un sistem de robinete. Dealtfel, domnule Aronnax, vă veţi convinge singur că în timpul vânătorii submarine nu se face prea mare risipă nici de aer, nici de gloanţe.

— Totuşi, cred că în lumina aceea slabă şi în mijlocul lichidului, care e cu mult mai dens decât aerul, gloanţele nu pot merge prea departe şi nu pot fi mortale.

— Dimpotrivă, domnule profesor, cu arma asta toate loviturile sunt mortale, iar vânatul, oricât de uşor ar fi atins, cade ca lovit de trăsnet.

— Cum se poate?

— Trebuie să vă spun că arma nu trage cu gloanţe obişnuite, ci cu nişte capsule mici de sticlă, inventate de chimistul austriac Leniebrock, şi din care am pe bord o cantitate uriaşă. Capsulele acestea de sticlă, acoperite cu un înveliş de oţel şi îngreuiate cu puţin plumb, sunt nişte adevărate butelii de Leyda încărcate cu electricitate la foarte mare tensiune. Ele se descarcă la cea mai mică atingere şi animalul, oricât ar fi de puternic, cade mort. Trebuie să adaug că aceste capsule nu trec de calibrul patru şi că ar putea să încapă zece dintr-o dată în încărcătura unei puşti obişnuite.

— M-aţi convins pe deplin, spusei eu, ridicându-mă de la masă. Nu-mi rămâne decât să-mi iau puşca şi să vă urmez oriunde aţi merge.

Căpitanul mă conduse către partea de dinapoi a vasului şi, trecând prin dreptul cabinei în care se găseau Ned şi Conseil, i-am chemat şi pe ei.

Ne-am oprit într-o cameră aflată aproape de sala maşinilor. Acolo urma să ne îmbarcăm pentru plimbare.