Capitolul XIX VANIKORO.

Spectacolul înfiorător la care asistasem era numai începutul seriei de catastrofe marine pe care Nautilus avea să le întâlnească în drum. De când am intrat în mările mai umblate, am zărit adesea, plutind sub apă, schelete de vase putrezite şi, în adâncuri, pe fund, tunuri, ghiulele, ancore, lanţuri şi multe alte obiecte de fier roase de rugină.

Astfel, purtaţi înainte de Nautilus, pe care trăiam ca şi izolaţi, la 11 decembrie am ajuns în apropierea arhipelagului Pomotu, vechi grup de insule primejdioase pomenit de Bougainville, care se întinde pe o lungime de cinci sute de leghe de la est-sud-est la vest-nord-vest, între 13°30' şi 23°50' latitudine sudică şi 125°30' şi 151°30' longitudine vestică, de la insula Ducie până la insula Lazaref. Arhipelagul Pomotu are o suprafaţă de trei sute şaptezeci de leghe pătrate şi este format din vreo şaizeci de grupuri de insule, printre care şi grupul Gambier, căruia Franţa i-a impus protectoratul său. Insulele acestea de mărgean cresc încet, dar necontenit, şi se vor uni într-o zi datorită înmulţirii polipilor. Apoi, noua insulă se va uni la rândul ei cu arhipelagurile vecine, formând al cincilea continent, care se va întinde de La Noua Zeelandă şi Noua Caledonie până la insulele Marchize. În ziua în care îi expuneam căpitanului Nemo teoria aceasta, el îmi răspunse rece:

— Pământul ar avea nevoie de oameni noi, nu de continente noi! Întâmplarea făcuse ca Nautilus să ajungă tocmai în dreptul insulei Clermont-Tonnerre, una din cele mai curioase, din grupul care a fost descoperit în 1822 de căpitanul Bell, comandantul vasului Minerva. Am putut astfel să studiez sistemul madreporic căruia i se datoresc insulele din acest ocean. Madreporarii, care nu trebuie confundaţi cu mărgeanul, au un ţesut învelit în calcar. Prefacerile structurii ţesutului l-au făcut pe ilustrul meu profesor M. Milne-Edwards să-i claseze în cinci secţiuni. Vietăţile mici care secretă scheletul trăiesc cu miliardele în câte o căsulie. Depunerile lor calcaroase devin roci, recife, insuliţe şi insule. Ele formează când un inel împrejurul unei lagune sau lac interior, care comunică prin câteva spărturi cu marea, când o barieră asemănătoare acelor de pe coastele Noii Caledonii şi de pe diferitele insule din arhipelagul Pomotu. În unele locuri, de pildă în insulele Reunion sau în insulele Mauriciu, madreporarii înalţă recife care par încărcate de ciucuri, adevărate ziduri drepte şi înalte, în preajma cărora oceanul este foarte adânc. Înconjurând la o depărtare de numai câteva sute de metri malurile râpoase ale insulei Clermont-Tonnerre, am putut să admir munca uriaşă îndeplinită de lucrătorii aceia microscopici. Pereţii insulei se datoresc mai cu seamă unor madreporari care poartă numele de milepore, porite, astre şi meandrine. Polipii aceştia cresc mai ales în apele agitate de la suprafaţa mării, de aceea ei încep mai întâi să clădească partea de sus, care se adânceşte apoi, încetul cu încetul, odată cu sfărâmăturile secreţiunilor pe care se reazemă. Aşa este cel puţin teoria lui Darwin. care explică în felul acesta formarea atolilor – teorie după mine superioară aceleia care pune la temelia construcţiilor madreporice vârfuri de munţi sau de vulcani cufundate la câteva picioare sub nivelul mării.

Am putut să cercetez de foarte aproape zidurile acestea ciudate, căci lângă ele sondele arătau o adâncime mai mare de trei sute de metri, iar farurile noastre electrice făceau să scânteieze calcarul strălucitor. Întrebându-mă de cât timp au avut nevoie barierele uriaşe din faţa noastră ca să se formeze, Conseil a rămas uimit când i-am spus că, după cercetările savanţilor, durata lor de creştere este de aproape trei milimetri şi jumătate într-un secol.

Când Nautilus se reîntoarse la suprafaţa oceanului, am cuprins cu privirea întreaga insulă Clermont-Tonnerre, joasă şi împădurită. Pe stâncile ei madreporice au putut creşte plantele numai datorită vârtejurilor marine şi furtunilor. Cândva, demult, câteva seminţe aduse de uragan de pe pământuri învecinate căzură pe straturile calcaroase amestecate cu rămăşiţele descompuse ale peştilor şi plantelor marine, din care s-a format humusul vegetal. O nucă de cocos, aruncată de valuri, ajunse pe noile ţărmuri. Sămânţa prinse rădăcini.

Crescând, arborele opri vaporii de apă. Astfel se născu un pârâu. Încetul cu încetul vegetaţia se întinse. Câteva animale mici, viermi, insecte sosiră pe trunchiuri smulse de vânt din alte insule. Broaştele ţestoase veniră să-şi clocească aici ouăle. Păsările şi-au făcut cuib în arborii tineri. În chipul acesta, viaţa animală se dezvoltă şi, atras de verdeaţă şi rodnicie, apăru omul. Astfel s-au format aceste insule, operă uriaşă a vietăţilor microscopice.

Spre seară, insula Clermont-Tonnerre pieri în depărtare, şi Nautilus îşi schimbă vădit direcţia. După ce atinse Tropicul Capricornului la o sută treizeci şi cinci grade longitudine, vasul se îndreptă spre vest-nord-vest, străbătând toată zona intertropicală. Deşi soarele verii îşi revărsa cu dărnicie razele, nu sufeream deloc de căldură, fiindcă la treizeci sau patruzeci de metri sub apă temperatura nu se ridica la mai mult de zece sau douăsprezece grade.

La 15 decembrie am lăsat spre răsărit fermecătorul Arhipelag al Societăţii şi încântătoarea Tahiti, podoaba Pacificului. Dimineaţa zărirăm la câteva mile depărtare vârfurile înalte ale acestei insule, în apele ei am pescuit peşti dintre cei mai buni pentru masa noastră: scrumbii, bonite, albicore şi câteva varietăţi ale unui şarpe de mare numit murenophis.

Nautilus străbătuse nouă mii şapte sute douăzeci de mile, când am ajuns între arhipelagul Tonga Tabu, unde au pierit echipajele vaselor Argo, Port-au-Prince şi Duke-of-Portland, şi Arhipelagul Navigatorilor, unde a fost ucis căpitanul de Langle, prietenul lui La Perouse. Am trecut apoi pe lângă arhipelagul Viti, unde sălbaticii i-au măcelărit pe mateloţii de pe Union ca şi pe căpitanul Bureau din Nantes, comandantul vasului Aimable-Josephine.

Arhipelagul acesta, care se întinde pe o sută de leghe de la nord la sud şi pe nouăzeci de la est la vest, este cuprins între 6° şi 2° latitudine sudică şi 174° până la 179° longitudine vestică. Printre numeroasele insule, insuliţe şi stânci care îl formează, se numără şi insulele Viti Levu, Vanua Levu şi Kandubon.

Ele au fost descoperite în 1643 de Tasman, în acelaşi an în care Toricelli inventa barometrul şi Ludovic al XIV-lea se urca pe tron. Rămâne să vă gândiţi care dintre aceste trei fapte au fost mai folositoare umanităţii. Au venit apoi Cook, în 1714, d'Entrecasteaux, în 1793 şi, în sfârşit, în 1827, Dumont d'Urville, care descurcă tot haosul geografic al arhipelagului. Nautilus se apropie de Golful Wailea, unde s-au desfăşurat grozavele aventuri ale căpitanului Dillon, care a descoperit cel dintâi taina naufragiului lui La Perouse.

Golful acesta, în care am pescuit de mai multe ori, ne-a dat foarte multe stridii din cele mai bune. Le-am mâncat fără nici o socoteală, deschizându-le chiar la masa, după cum ne învaţă Seneca. Stridiile făceau parte din specia cunoscută sub numele de ostrea lamellosa, foarte obişnuită în Corsica. Bancul de stridii trebuie să fi fost uriaş şi fără îndoială că, dacă n-ar mai şi pieri din ele, ar ajunge să astupe golful, dat fiind că o singură stridie face până la două milioane de ouă.

Şi dacă meşterul Ned Land n-a păţit nimic de data asta, după lăcomia de care a dat dovadă, se datoreşte faptului că stridia e singura hrană care nu provoacă niciodată indigestii. Într-adevăr, este nevoie de cel puţin şaisprezece duzini de stridii ca să avem cele trei sute cincisprezece grame de substanţe azotoase necesare hranei unui om.

La 25 decembrie, Nautilus naviga în mijlocul arhipelagului Noilor Hebride, pe care Quiros le-a descoperit în 1606, pe care Bougainville le-a explorat în 1768 şi cărora Cook le-a dat numele actual în 1773. Grupul acesta se compune mai cu seamă din nouă insule mari şi se întinde pe o lungime de o sută douăzeci de leghe, de la nord-nord-vest la sud-sud-est, între 15° şi 2° latitudine sudică şi 164° şi 168° longitudine. Am trecut pe aproape de insula Auru, care în lumina amiezii îmi apăru ca o pădure deasă şi verde, dominată de un pisc foarte înalt. În ziua aceea era Crăciunul, şi Ned Land regreta grozav «Christmas»-ul, sărbătoare de familie la care protestanţii ţin atât de mult.

Nu-l mai văzusem pe căpitanul Nemo de vreo opt zile, când, în dimineaţa zilei de 27, intră în salon, cu aerul unui om de care abia te-ai despărţit.

Tocmai mă uitam pe planisferă, urmărind ruta lui Nautilus; căpitanul se apropie şi, punând degetul pe un punct al hărţii, spuse numai atât:

— Vanikoro.

Era numele insulelor pe care naufragiaseră vasele lui La Perouse. Am sărit în picioare.

— Ne îndreptăm spre Vanikoro? îl întrebai.

— Da, domnule profesor, răspunse căpitanul.

— Şi am să pot vizita insulele acelea vestite, unde s-au sfărâmat Boussole şi Astrolabe?

— Da, domnule profesor, dacă asta vă este dorinţa.

— Când ajungem la Vanikoro?

— Am şi ajuns.

M-am urcat pe punte, urmat de căpitanul Nemo, şi am scrutat cu nesaţ orizontul. Înspre nord-vest se ridicau din mare două insule vulcanice, una mai mare şi alta mai mică, înconjurate de un recif de corali, cu o circumferinţă de patruzeci de mile. Aveam în faţă însăşi insula Vanikoro, căreia Dumont d'Urville îi dăduse numele de Insula Căutării, şi ne găseam exact în faţa micului port Vanu, situat între 16°4' latitudine sudică şi 164°32” longitudine estică. Ţărmurile păreau acoperite de verdeaţă, începând de la plajă şi până aproape de înălţimile dinlăuntrul insulei, deasupra cărora se ridica muntele Kapogo, înalt de aproape nouă sute cincizeci de metri.

Lăsând în urmă primele şiruri de stânci. Nautilus pătrunse printr-o trecătoare îngustă, ajungând acolo unde marea avea o adâncime de cincizeci până la şaptezeci de metri. La umbra unor mangrove am zărit vreo doisprezece sălbatici care priveau uimiţi cum ne apropiem de ei. Forma lunguiaţă şi neagră a lui Nautilus, înaintând pe apă, nu semăna oare cu un cetaceu nemaivăzut de care trebuiau să se păzească?

Căpitanul Nemo mă întrebă ce ştiu despre naufragiul lui La Perouse.

— Ceea ce ştie toată lumea, căpitane, îi răspunsei eu.

— Şi puteţi să-mi spuneţi şi mie ce ştie toată lumea? adăugă el, pe un ton puţin ironic.

— Cu plăcere.

I-am povestit ce ştiam din ultima lucrare a lui Dumont d'Urville, al cărei rezumat îl redau în cele ce urmează. În 1785, Ludovic al XVI-lea îl trimise într-o călătorie în jurul pământului pe La Perouse împreună cu secundul acestuia, căpitanul de Langle. Ei se îmbarcară pe navele Boussole şi Astrolabe, care de atunci au dispărut. În 1791, guvernul francez, neliniştit de soarta celor două corvete, trimise în căutarea lor două bastimente: Recherche şi Esperance. Acestea părăsiră portul Brest la 28 septembrie, sub comanda lui Bruni d'Entrecasteaux. Două luni mai târziu, comandantul vasului Albermale, un anume Bowen, anunţa că întâlnise sfărâmături de vase pe coasta Noii Georgii. Dar d'Entrecasteaux, neştiind nimic despre vestea adusă de Bowen, veste care dealtfel era destul de nesigură, se îndreptă spre Insulele Amiralităţii pe care un raport al căpitanului Hunter le arăta ca fiind locul unde naufragiase La Perouse.

Cercetările sale au fost zadarnice. Esperance şi Recherche trecură chiar prin faţa insulei Vanikoro, fără a se opri, şi până la urmă această călătorie se dovedi a fi una din cele mai nenorocite, căci în ea îşi pierdu viaţa d'Entrecasteaux, doi secunzi şi mai mulţi marinari.

Mai târziu, căpitanul Dillon, un vechi navigator al Pacificului, a fost cel dintâi care a găsit urme neîndoielnice ale naufragiaţilor.

La 15 mai 1824, nava sa Saint-Patrik trecu pe lângă Tikopia, una dintre insulele Noilor Hebride. Aici un marinar indian, ieşindu-i înainte într-o pirogă, îi vându un mâner de sabie din argint gravat. Indianul acela povestea printre altele că mai înainte cu şase ani, în timpul unui popas la Vanikoro, văzuse doi europeni ale căror vase naufragiaseră cu mulţi ani în urmă pe stâncile insulei.

Dillon, ghicind că e vorba de vasele lui La Perouse a căror dispariţie stârnise atâta vâlvă, voi să pornească spre Vanikoro, unde, după spusele matelotului, se găseau numeroase urme ale naufragiului. Dar vânturile şi curenţii îl împiedicară.

Dillon se reîntoarse la Calcutta. Aici reuşi să capete ajutorul Societăţii asiatice şi al Companiei Indiilor. I se dădu un vas numit La Recherche şi, împreună cu un agent francez, plecă la 23 ianuarie 1827. La 7 iulie 1827, La Recherche ajunse în faţa insulei Vanikoro, în portul Vanu, în acelaşi loc în care se găsea acum Nautilus.

Aici, Dillon culese numeroase rămăşiţe ale naufragiului: unelte de fier, ancore, bucăţi de scripeţi, tunuleţe de bronz, o ghiulea, frânturi de instrumente astronomice şi un clopot de bronz cu următoarea inscripţie: «Bazin m-a făcut», marca turnătoriei Arsenalului din Brest, pe la 1785. Deci nu mai era cu putinţă nici o îndoială.

Dillon rămase acolo din mai până în octombrie, făcând cercetări amănunţite. Apoi părăsi Vanikoro, se îndreptă spre Noua Zeelandă, poposi în 7 aprilie 1828 la Calcutta, de unde se întoarse în Franţa, fiind primit cu simpatie de Carol al X-lea. În vremea asta, Dumont d'Urville, care nu ştia nimic despre descoperirile lui Dillon, căuta prin alte părţi locul naufragiului. Şi, într-adevăr, echipajul unei baleniere îi aduse vestea că în mâinile sălbaticilor din Luisiada şi din Noua Caledonie se găsesc nişte medalii şi o cruce de Saint-Louis.

Dumont d'Urville, conducând vasul Astrolabe, porni la drum şi, la două luni după plecarea lui Dillon din Vanikoro, el ancora în faţa lui Hobart-Town. Acolo luă cunoştinţă de rezultatele obţinute de Dillon şi află că un oarecare James Hobbs, secund pe nava Union din Calcutta, oprindu-se pe o insulă situată între 8°18' latitudine sudică şi 156°30' longitudine estică, găsise la indigenii de pe acele meleaguri bare de fier şi bucăţi de stofă roşie.

Dumont d'Urville, destul de nedumerit şi neştiind dacă trebuie să dea crezare sau nu veştilor anunţate de ziare, nu tocmai demne de încredere, se hotărî totuşi să pornească pe urmele lui Dillon.

La 10 februarie 1828, Astrolabe sosi în faţa insulei Tikopia, de unde îşi luă drept călăuză şi interpret pe un dezertor stabilit în insulă; se îndrepta apoi spre Vanikoro, merse de-a lungul recifelor până în ziua de 14 februarie şi abia la 20 ale aceleiaşi luni ancoră în portul Vanu.

La 23 februarie, câţiva ofiţeri cercetară insula şi găsiră câteva rămăşiţe neînsemnate. Băştinaşii se arătară răuvoitori; nu voiau să spună nimic şi refuzau să-i ducă la locul naufragiului. Purtarea lor lăsă să se nască bănuieli că ei ar fi ucis pe naufragiaţi. Acum, băştinaşii păreau să se teamă de Dumont d'Urville, ca de unul venit să-l răzbune pe La Perouse şi pe nefericiţii săi tovarăşi.

Totuşi, la 26 februarie, indigenii, momiţi cu daruri şi înţelegând că nu aveau de ce se teme, îl conduseră pe Jacquinot, secundul vasului, la locul naufragiului.

Acolo, între recifele Pacu şi Vanu, zăceau împrăştiate ancore, tunuri, bucăţi de fier şi de plumb, înfipte în calcar. Şalupa şi baleniera lui Astrolabe se îndreptară spre locul acela şi, cu multă caznă, echipajul izbuti să smulgă o ancoră grea de o mie opt sute de livre, un tun de fier, o bucată de plumb şi două tunuri mici de bronz. Întrebând pe indigeni, Dumont d’Urville află că La Perouse, după ce îşi pierduse amândouă vasele în recifele insulei, îşi construise un vas mai mic, cu care dispăruse din nou… Unde? Nu se ştia. Comandantul lui Astrolabe ridică, sub un tufiş de manglieri, un monument de piatră în amintirea vestitului navigator şi a tovarăşilor lui. Era o piramidă simplă, dreptunghiulară, cu piedestalul de mărgean, fără nici un fel de podoabe de fier care ar fi putut să trezească lăcomia indigenilor.

După aceea, Dumont d'Urville se pregăti de plecare; dar întregul echipaj era bolnav de febra specifică acestor ţărmuri nesănătoase, îmbolnăvindu-se apoi şi el, nu putu porni până la 17 martie. În timpul acesta, guvernul francez, crezând că Dumont d'Urville n-a aflat nimic despre descoperirea lui Dillon, trimise spre Vanikoro corveta Bayonnaise comandată de Legoarant de Tromelin, care se găsea atunci pe coasta vestică a Americii. Vasul acostă în faţa insulei Vanikoro la câteva luni după plecarea lui Astrolabe; nu descoperi nimic nou, dar constată că sălbaticii respectaseră monumentul ridicat în amintirea lui La Perouse.

Iată, pe scurt, istoria pe care i-am povestit-o căpitanului Nemo.

— Aşadar, îmi spuse el, nu se ştie încă în ce parte a pierit al treilea vas, construit de naufragiaţii de la Vanikoro?

— Nu se ştie.

Căpitanul Nemo nu răspunse nimic şi-mi făcu semn să-l urmez în salon. Nautilus cobori la câţiva metri sub apă şi obloanele se deschiseră.

M-am apropiat în grabă de geam şi sub desişul de corali acoperit de fongii, sifonule, alcione şi cariofilee, printre miliardele de peşti încântători, julis, glyphisidoni, pompheride, seranizi, holocentri, am recunoscut unele resturi pe care dragele nu le putuseră scoate: bucăţi de fier, fărâme de ancore, de tunuri, de ghiulele, o garnitură de scripete, o parte din prova, toate aparţinând vaselor naufragiate şi pe care acum crescuseră flori vii. În timp ce priveam epavele, căpitanul îmi povesti cu voce gravă:

— Comandantul La Perouse a plecat la 7 decembrie 1785 cu vasele Boussole şi Astrolabe. El s-a oprit mai întâi în Golful Botany, a vizitat Arhipelagul Prietenilor, Noua Caledonie, s-a îndreptat către Santa Cruz şi a poposit la Namuka, una din insulele arhipelagului Hăpăi. Apoi navele sale au ajuns la recifele încă necunoscute de la Vanikoro. Vasul Boussole, care mergea înainte, s-a lovit de coasta sudică. Astrolabe, voind să-i vină în ajutor, păţi acelaşi lucru. Primul vas se sfărâmă îndată. Al doilea, prins de nisipuri în bătaia vântului, rezistă câteva zile. Băştinaşii îi primiră destul de bine pe naufragiaţi, care se instalară în insulă şi îşi construiră un vas mai mic din resturile celorlalte două vase mari. Câţiva dintre marinari rămaseră pentru totdeauna, de bună voie, la Vanikoro. Ceilalţi, slăbiţi şi bolnavi, plecară cu La Perouse. Ei se îndreptară către insulele Salomon unde îşi găsiră sfârşitul, pe coasta de apus a insulei celei mai mari din grup, între Capurile Deception şi Satisfaction.

— De unde ştiţi toate acestea? întrebai eu.

— Iată ce am găsit pe locul ultimului naufragiu!

Căpitanul Nemo îmi arătă o cutie de tablă, roasă de apa sărată a mării, pe care se afla stema Franţei. O deschise şi înăuntru am văzut un teanc de hârtii îngălbenite, dar pe care se mai putea desluşi scrisul.

Erau chiar instrucţiunile ministrului marinei date comandantului La Perouse, cu însemnări pe margini făcute de mâna lui Ludovic al XVI-lea!

— Frumoasă moarte pentru un marinar! spuse căpitanul Nemo. Mormântul său de mărgean e atât de liniştit, încât doresc din suflet ca eu şi tovarăşii mei să avem aceeaşi soartă!