Capitolul XX STRÂMTOAREA TORRES.

În noaptea de 27 spre 28 decembrie, Nautilus se depărta cu cea mai mare viteză de insula Vanikoro. Ne-am îndreptat spre sud-vest şi în trei zile am străbătut cele şapte sute cincizeci de leghe care despart grupul insulelor La Perouse de punctul sud-estic al Papuasiei.

La 1 ianuarie 1868, dis-de-dimineaţă, Conseil se urcă pe punte şi, apropiindu-se de mine, îmi spuse:

— Să-mi dea voie domnul să-i urez un an nou fericit.

— Dragul meu Conseil, parcă am fi la Paris, în cabinetul meu de lucru din Jardin des Plantes! Îţi mulţumesc pentru urare, dar aş vrea să te întreb ce înţelegi tu printr-un «an fericit» în împrejurările de faţă? Un an care să ne aducă sfârşitul captivităţii, sau unul în care să ne urmăm mai departe ciudata noastră călătorie?

— Pe legea mea dacă ştiu ce să vă spun, răspunse Conseil. E adevărat că descoperim lucruri noi şi că de două luni încoace n-am avut când să ne «plictisim». Vedem minunăţii din ce în ce mai uimitoare şi, dacă lucrurile se vor desfăşura tot aşa, nu ştiu unde vom ajunge. Cred că niciodată n-o să mai găsim un asemenea prilej.

— Niciodată, Conseil.

— Pe de altă parte, căpitanul Nemo, căruia numele acesta latin i se potriveşte atât de bine{14}, nu ne stinghereşte deloc; parcă nici n-ar exista.

— Ai dreptate, Conseil.

— De asta cred, dacă nu-i cu supărare, că un «an fericit» ar fi un an în care am putea să vedem totul…

— Chiar totul, Conseil? Ar ţine poate prea mult. Şi Ned Land ce părere are?

— Ned Land nici nu vrea să audă de una ca asta, răspunse Conseil. Are o fire practică şi un stomac nesăţios şi nu-i ajunge numai să privească şi să mănânce întruna la peşti. Ştiţi, lipsa de vin, de pâine, de carne nu-i vine deloc la socoteală unui saxon obişnuit cu biftecurile şi care nu se sperie de un păhăruţ de brandy ori de gin.

— Mie, Conseil, nu-mi pasă de toate astea şi mă simt foarte bine cu regimul de pe bord.

— Şi eu, răspunse Conseil, aşa că aş vrea să rămân aici tot atât de mult pe cât ar vrea Ned să fugă. Deci, dacă anul care începe n-o să fie bun pentru mine, o să fie bun pentru el, şi invers. Aşa, măcar unul din noi va fi mulţumit. În sfârşit, vă doresc tot ceea ce ar putea să vă facă mai multă plăcere.

— Mulţumesc, Conseil. Numai că aş vrea să amânăm pentru mai târziu darurile şi să le înlocuim deocamdată cu o strângere de mână. Atâta am la mine.

— Domnul n-a fost niciodată atât de darnic, îmi răspunse Conseil.

Acestea fiind zise, inimosul băiat plecă mulţumit.

La 2 ianuarie, străbătusem un drum de cinci mii două sute cincizeci de leghe de la plecarea noastră din mările Japoniei. În faţa pintenului lui Nautilus se întindeau ţinuturile primejdioase ale Mării de Mărgean de pe coasta nord-estică a Australiei. Vasul nostru ocoli, pe o distanţă de câteva mile, punctul periculos de care erau să se sfărâme la 10 iunie 1770 vasele lui Cook. Nava pe care se afla Cook se ciocnise atunci de o stâncă, dar nu se scufundase pentru că, din fericire, o bucată de mărgean ruptă în timpul ciocnirii rămăsese înfiptă în spărtura corăbiei.

Aş fi dorit mult să vizitez reciful acesta lung de trei sute şaizeci de leghe, de care marea veşnic mânioasă se izbeşte cu o furie nemaipomenită, făcând un zgomot ca de tunet; dar chiar atunci planurile înclinate ale lui Nautilus ne duceau la mare adâncime, aşa că n-am putut să văd nimic din stâncile acelea înalte de mărgean. A trebuit să mă mulţumesc cu diferite specii de peşti prinşi în plasele noastre.

Două zile după ce străbătuserăm Marea de Mărgean, la 4 ianuarie, am ajuns lângă coastele Papuasiei. Cu prilejul acesta, căpitanul Nemo îmi spuse că are intenţia să intre în Oceanul Indian prin strâmtoarea Torres. A fost singura explicaţie pe care mi-a dat-o. Ned se bucura că în sfârşit ne apropiem de mările europene.

Strâmtoarea Torres este socotită ca fiind periculoasă, atât din pricina stâncilor ei ieşite în afară, cât şi din pricina sălbaticilor ce locuiesc pe ţărmuri. Ea desparte Noua Olandă de marea insulă a Papuasiei, numită şi Noua Guinee.

Aşadar, Nautilus intră în strâmtoarea cea mai de temut de pe glob, strâmtoare pe care cei mai curajoşi navigatori abia îndrăznesc s-o treacă, pe care Luis Paz de Torres a înfruntat-o venind din mările de sud spre Melanezia, şi unde, în 1840, corvetele lui Dumont d'Urville au fost cât pe ce să se scufunde. La rândul său, Nautilus trebuia să facă acum cunoştinţă cu stâncile de mărgean.

Strâmtoarea Torres are o lăţime cam de treizeci şi patru de leghe, dar e înfundată de nenumărate insule, insuliţe şi stânci, care o fac impracticabilă pentru navigaţie; de aceea căpitanul Nemo luă toate măsurile ca să poată trece. Nautilus, plutind aproape de suprafaţa apei, înainta cu grijă; elicea, ca o coadă de cetaceu, bătea încet apa.

Ned, Conseil şi cu mine stăteam pe puntea pustie. În faţa noastră se afla cabina cârmaciului în care cred că se găsea însuşi căpitanul Nemo, conducând vasul.

Aveam dinainte o hartă foarte bună a strâmtorii Torres, alcătuită de inginerul hidrograf Vincendon Dumoulin împreună cu ofiţerul de marină Coupvent-Desbois, care acum e amiral şi care în timpul ultimei călătorii în jurul Pământului a lui Dumont d'Urville făcea parte din statul major al acestuia. Harta de care vorbesc împreună cu cele întocmite de căpitanul King sunt cum nu se poate mai bune pentru descurcarea drumului atât de întortocheat al strâmtorii; le studiam deci cu cea mai mare atenţie. Împrejurul lui Nautilus marea fierbea mânioasă. Curentul, mergând de la sud-est spre nord-est cu o iuţeală de două mile şi jumătate, îşi spărgea talazurile de stâncile de mărgean ieşite ici, colo, din apă.

— Ce mare afurisită! îmi spuse Ned Land.

— Groaznică! răspunsei eu. E periculoasă chiar şi pentru Nautilus.

— Pesemne că diavolul ăsta de căpitan cunoaşte foarte bine drumul, urmă canadianul, altfel ar fi de ajuns ca vasul să atingă cât de puţin grămezile astea de mărgean, ca să se facă praf şi pulbere.

Locul în care ne găseam era într-adevăr foarte primejdios, dar Nautilus se strecura cu o nemaipomenită dibăcie printre nenumăratele colţuri de stâncă bătute de valurile furioase. Mergeam pe alt drum decât cel străbătut de Astrolabe şi Zilie, drum care dusese la pieire vasele lui Dumont d'Urville. Nautilus o luă mai spre nord, trecu pe lângă insula Murray şi reveni spre sud-vest, către trecătoarea Cumberland. Credeam că va trece prin ea, dar vasul o luă spre nord-est, făcându-şi drum printre nenumăratele insule şi insuliţe puţin cunoscute, către insula Tund şi Canalul Mauvais. Tocmai mă gândeam dacă nu cumva căpitanul Nemo, din cale-afară de neprevăzător, nu va intra cumva în strâmtoarea aceasta în care îşi găsiseră sfârşitul corvetele lui Dumont d'Urville, când vasul îşi schimbă pentru a doua oară direcţia şi, tăind în linie dreaptă spre vest, se îndreptă către insula Gueboroar.

Era ora trei după-amiază. Valurile se izbeau de ţărm, fluxul crescuse aproape deplin. Nautilus se apropie de insulă. Parcă o văd şi acum cât era de frumoasă cu poiana ei de pendanus! Ne apropiaserăm la mai puţin de două mile de ţărm. Deodată, o izbitură mă răsturnă. Nautilus se lovise de o stâncă şi rămăsese nemişcat, aplecându-se puţin spre babord.

Când m-am ridicat, căpitanul Nemo şi secundul se urcaseră pe punte. Amândoi cercetau situaţia vasului, vorbind în limba lor neînţeleasă despre cele întâmplate.

Iată cum stăteau lucrurile: spre tribord, la două mile depărtare, se vedea insula Gueboroar, al cărei ţărm se rotunjea de la nord la vest, ca un braţ uriaş. Spre sud şi est se şi iviseră câteva colţuri de mărgean, pe care refluxul începuse să le descopere. Eşuaserăm în larg şi încă în una din acele ape în care mareele sunt slabe, ceea ce avea să îngreuneze mult despotmolirea lui Nautilus. Totuşi, vasul era atât de bine construit, încât nu suferise nici o stricăciune. Dar dacă nu se putea nici scufunda şi nici sfărâma, în schimb era în pericol să rămână agăţat de stânci, şi în cazul acesta s-ar fi sfârşit pentru totdeauna cu aparatul submarin al căpitanului Nemo.

Pe când mă gândeam astfel, căpitanul, nepăsător şi liniştit ca totdeauna, se apropie de mine.

— Un accident? l-am întrebat.

— Nu, un incident, îmi răspunse el.

— Dar un incident care vă va sili poate să deveniţi din nou un locuitor al pământului, de care aţi fugit!

Căpitanul Nemo mă privi cu un aer ciudat şi clătină din cap. Prin asta îmi arăta destul de limpede că nimic pe lume nu-l va putea face să pună piciorul pe un continent.

— Dealtfel, domnule Aronnax, îmi spuse el. Nautilus nu-i pierdut. Are să vă mai poarte încă printre minunăţiile oceanului. Călătoria noastră e abia la început şi n-aş vrea să mă lipsesc atât de repede de cinstea pe care mi-o faceţi întovărăşindu-mă.

— Totuşi, căpitane Nemo, îi spusei eu, făcându-mă că nu bag de seamă întorsătura ironică a frazei, Nautilus a eşuat în timpul fluxului. Or, mareele nu sunt prea puternice în Pacific şi dacă nu uşuraţi vasul – lucru ce mi se pare cu neputinţă de făcut – nu văd cum veţi mai putea porni.

— E adevărat că mareele nu sunt puternice în Pacific, răspunse căpitanul, dar în strâmtoarea Torres există o diferenţă de un metru şi jumătate între flux şi reflux. Astăzi suntem în 4 ianuarie; peste cinci zile vom avea lună plină şi m-aş mira grozav dacă astrul acesta binevoitor n-ar ridica de ajuns apele, făcându-mi un serviciu pe care nu l-aş putea primi decât de la el.

Spunând acestea, căpitanul Nemo, urmat de secund, coborî în interiorul lui Nautilus. Vasul rămase nemişcat, ca şi cum polipii de mărgean l-ar fi cimentat pentru vecie.

— Ce facem, domnule profesor? mă întrebă Ned Land, care venise lângă mine după plecarea căpitanului.

— Să aşteptăm liniştiţi fluxul din ziua de 9, prietene Ned; după cât se pare, luna va avea bunăvoinţa să ne urnească din loc.

— Asta-i tot?

— Da, asta-i tot.

— Şi căpitanul n-are de gând să arunce ancorele în larg, să tragă de lanţuri cu maşina, să încerce totul ca să se elibereze?

— Sunt de ajuns mareele, spuse cu simplitate Conseil.

Canadianul se uită la Conseil şi înălţă din umeri. El privea lucrurile ca un marinar adevărat.

— Domnule, credeţi-mă când vă spun că bucata asta de fier nu va mai naviga niciodată, nici pe mare, nici pe sub mare. Nu mai e bună decât ca să fie vândută la fiare vechi. Cred că a venit vremea să-l părăsim pe căpitanul Nemo.

— Prietene Ned, îi răspunsei, eu tot mai am încredere în Nautilus. Peste patru zile vom şti ce ne pot aduce mareele Pacificului. Dealtfel, sfatul de-a fugi ar fi potrivit dacă ne-am găsi pe lângă coastele Angliei sau ale Provenţei, dar pe meleagurile Papuasiei nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Avem timp s-o facem şi pe asta, dacă Nautilus nu izbuteşte să se elibereze; ceea ce aş socoti drept o mare nenorocire!

— Dar n-am putea măcar să călcăm puţin prin locurile astea? urmă Ned Land. Acolo e o insulă. Pe insulă sunt arbori. Sub arbori trăiesc animale de uscat din care poţi face cotlete şi fripturi, pe care le-aş mânca îndată cu mare poftă.

— Are dreptate Ned, făcu Conseil, şi eu sunt de aceeaşi părere. N-ar putea oare domnul să-l înduplece pe prietenul domniei sale, căpitanul Nemo, ca să ne învoiască să coborâm pe pământ? Măcar să ne mai aducem aminte cum se calcă pe partea solidă a planetei noastre…

— Pot să i-o cer, răspunsei, dar va refuza.

— Domnul ar putea să încerce, stărui Conseil; aşa, cel puţin, o să ştim la câtă bunăvoinţă ne putem aştepta din partea lui.

Spre marea mea uimire, căpitanul Nemo ne dădu învoirea cerută. Ba chiar, dând dovadă de mai multă bunăvoinţă decât ne aşteptam, nu ne ceru nici măcar cuvântul că ne vom întoarce pe bord. Dar ca să fugim în Noua Guinee ar fi fost foarte periculos şi nu l-aş fi sfătuit pe Ned Land să încerce o asemenea ispravă. Tot mai bine să fii prizonier pe Nautilus, decât să cazi în mâinile băştinaşilor din Papuasia.

Luntrea ne-a fost făgăduită pentru a doua zi dimineaţa. N-am încercat să aflu dacă ne va întovărăşi şi căpitanul Nemo. Mă gândeam chiar că nu ne va însoţi nici un om din echipaj şi că Ned Land va conduce singur barca. Dealtfel, pământul se afla la cel mult două mile depărtare şi pentru canadian era o nimica toată să conducă luntrea uşoară printre recifele de mărgean, atât de periculoase pentru vasele mari.

A doua zi, la 5 ianuarie, luntrea fu scoasă din adăpostul ei şi coborâtă pe apă de doi oameni; vâslele erau pregătite şi n-am avut altceva de făcut decât să ne luăm locurile.

La ora 8, înarmaţi cu puşti electrice şi cu securi, am coborât de pe Nautilus. Marea era destul de liniştită. Dinspre uscat sufla un vânt slab. Conseil şi cu mine, aşezaţi la rame, vâsleam cu putere, iar Ned ne conducea prin trecătorile înguste dintre stânci. Luntrea era uşor de mânuit şi înainta cu repeziciune.

Ned Land nu mai putea de bucurie. Era ca un prizonier scăpat din închisoare, şi nici prin gând nu-i trecea că va trebui să se întoarcă.

— Carne, spunea el mereu, o să mâncăm carne, şi de care credeţi? Vânat adevărat; şi încă fără pâine! Nu zic că peştele n-ar fi bun, dar am mâncat prea mult, de asta un vânat proaspăt, fript pe cărbuni, o să fie ceva straşnic.

— Mai taci din gură, mâncăule, râse Conseil, că-mi lasă gura apă!

— Rămâne de văzut, îmi dădui eu părerea, dacă pădurile acestea au în ele vânat şi dacă nu cumva vânatul e în stare să-l vâneze el pe vânător.

— Cu atât mai bine, domnule Aronnax, îmi răspunse canadianul, ai cărui dinţi păreau mai ascuţiţi decât tăişul unui pumnal. Am să mănânc tigru, dacă pe insulă nu găsesc alt patruped.

— Ned, mă înfricoşezi! ţinu să adauge Conseil.

— Orice animal cu patru picioare şi fără pene, sau cu două picioare şi pene va fi salutat de primul meu foc de puşcă.

— Bun! răspunsei eu. Văd că meşterul Land începe din nou să nu se mai poată stăpâni!

— Nu vă temeţi, domnule Aronnax! mă linişti canadianul. Vâsliţi voiniceşte! Peste cel mult douăzeci şi cinci de minute am să vă servesc un fel de mâncare cum numai eu ştiu să gătesc.

La ora opt şi jumătate, luntrea lui Nautilus se opri cu bine pe un ţărm nisipos, după ce străbătuse inelul de mărgean care înconjura insula Gueboroar.