Capitolul XVIII PATRU MII DE LEGHE SUB PACIFIC.

A doua zi, în 18 noiembrie, simţindu-mă pe deplin refăcut după oboseala din ajun, mă urcai pe punte în clipa în care secundul de pe Nautilus rostea fraza obişnuită. Atunci mi-a trecut prin minte că vorbele acelea aveau o legătură cu starea mării sau mai degrabă că însemnau: «Nu se vede nimic». Într-adevăr, oceanul era pustiu. La orizont nu se zărea nici o pânză. Înălţimile insulei Crespo dispăruseră în timpul nopţii. Marea absorbea toate culorile spectrului solar, lăsând doar razele albastre pe care le împrăştia în toate direcţiile, învăluindu-se în tonuri liliachii de cea mai mare frumuseţe. Dungi largi, uşor încreţite, se iveau mereu deasupra undelor line.

Tocmai admiram priveliştea încântătoare a oceanului, când apăru căpitanul Nemo. Părea că nici nu mă vede şi începu să facă o serie de observaţii astronomice. Apoi, când isprăvi, se rezemă de cuşca farului, cu privirile pierdute în depărtare. În timpul acesta vreo douăzeci de marinari de pe Nautilus, unul mai voinic decât altul, se urcară pe punte ca să scoată plasele aruncate de cu noapte. Fiecare dintre ei se născuse, desigur, în altă ţară, dar toţi păreau a fi europeni. Am recunoscut printre ei, fără nici o îndoială, irlandezi, francezi, câţiva slavi şi un grec sau cretan. Dealtfel, oamenii aceştia erau cumpătaţi la vorbă şi se înţelegeau între ei în limbajul acela ciudat, căruia nu eram în stare nici măcar să-i bănuiesc originea, aşa că am renunţat să-i mai întreb ceva.

Plasele fură trase pe bord. Erau un fel de prostovoale, asemănătoare celor de pe coastele Normandiei, ca nişte pungi mari, ţinute întredeschise la gură printr-o vargă plutitoare şi un lanţ trecut prin ochiurile de pe margini. Pungile acestea, trase pe fundul oceanului, mătură şi strâng tot ce întâlnesc în cale. În ele se adunaseră tot felul de probe ale vietăţilor de pe meleagurile acelea pline de peşti.

Cred că erau acolo peste o mie de livre de peşte. Pescuitul fusese rodnic şi lucrul acesta n-avea de ce să mă mire. Asemenea plase sunt trase prin apă ceasuri întregi şi prind în închisoarea lor de sfoară o întreagă lume acvatică. Nu aveam deci nici o grijă în privinţa hranei, care era cât se poate de bună şi pe care viteza lui Nautilus şi atracţia luminii electrice o puteau împrospăta fără încetare.

Toate aceste roade ale mării fură împinse prin nişte deschizături spre sălile de mese, unele pentru a fi gătite proaspete, iar altele pentru a fi conservate.

Odată pescuitul sfârşit şi provizia de aer reînnoită, credeam că Nautilus îşi va reîncepe călătoria submarină şi mă pregăteam să merg spre camera mea când, întorcându-se spre mine, căpitanul Nemo îmi spuse fără nici o altă introducere:

— Priviţi oceanul, domnule profesor; nu e aşa că pare însufleţit? Nu-şi are şi el clipele lui de mânie şi de înduioşare? Ieri a adormit ca şi noi şi acum iată-l că se trezeşte după o noapte liniştită.

Nici bună ziua, nici bună seara! Ai fi spus că omul acesta continua cu mine o discuţie începută cândva.

— Priviţi-l, urmă el, s-a trezit sub mângâierile soarelui. Îşi va retrăi viaţa de fiecare zi! Nici nu vă daţi seama cât este de interesant să studiezi cum îi funcţionează organismul. Oceanul are puls, artere, spasme, îi dau dreptate savantului Maury care i-a descoperit o circulaţie tot atât de reală ca şi circulaţia sângelui la animale.

Era vădit că Nemo nu aştepta nici un răspuns de la mine şi mi s-a părut de prisos să-i dau zor cu «fireşte», «desigur» sau «aveţi dreptate». Vorbea mai mult cu el însuşi, făcând pauze lungi după fiecare frază. Cugeta cu voce tare.

— Da, spuse el, oceanul are o circulaţie adevărată şi, ca să fie pusă în mişcare, a fost înzestrat din belşug cu căldură, sare şi vietăţi microscopice. Căldura creează densităţi diferite, care stârnesc curenţii şi contracurenţii. Evaporarea, inexistentă în regiunile hiperboreene şi foarte activă în zonele ecuatoriale, dă naştere unui schimb statornic între apele tropicale şi apele polare. Chiar eu am observat aceşti curenţi de sus în jos şi de jos în sus, care seamănă cu o adevărată respiraţie a oceanului. Am văzut molecula de apă de mare încălzindu-se la suprafaţă, coborând spre adâncuri şi atingând maximum de densitate, la două grade sub zero, apoi răcindu-se şi mai tare, devenind mai uşoară şi ridicându-se din nou. Veţi vedea la pol urmările acestui fenomen şi veţi înţelege cum natura, atât de prevăzătoare, a făcut ca apa mării să nu poată îngheţa decât la suprafaţă.

În timp ce căpitanul Nemo îşi sfârşea fraza, eu mă gândeam: «La pol! Oare omul acesta îndrăzneţ are de gând să ne ducă până acolo?»

Căpitanul tăcuse, privind câteva clipe oceanul pe care îl studiase atât de amănunţit şi fără răgaz. Apoi urmă:

— Sarea se găseşte în mare în cantităţi uriaşe, domnule profesor, şi dacă ai scoate-o din apă şi ai usca-o, ai face din ea un bulgăre de patru milioane şi jumătate de leghe cubice, care, împrăştiat pe suprafaţa globului, ar forma o pătură de mai bine de zece metri înălţime. Şi să nu credeţi că prezenţa sării în apă e datorită numai unei toane a naturii! Nu. Sarea face ca apa mării să se evapore mai puţin, împiedică vântul să-i ia o parte prea mare de aburi care, condensându-se, ar îneca zonele temperate. Rol însemnat, rol de regulator în economia generală a globului! Căpitanul Nemo tăcu, se ridică şi făcu câţiva paşi pe punte, apoi se întoarse spre mine: Cât despre infuzorii, urmă el, miliardele acestea de vietăţi microscopice care există cu milioanele într-o picătură de apă şi ar trebui opt sute de mii dintre ele ca să cântărească un miligram, rolul lor este tot atât de însemnat. Ele absorb sărurile, asimilează elementele solide din apă şi, ca nişte adevăraţi constructori de continente calcaroase, fabrică coralii şi madreporarii. Atunci, picătura de apă, pierzând elementul mineral, se ridică la suprafaţă, absoarbe sărurile rămase din evaporare, se îngreunează, coboară din nou şi aduce animalelor microscopice noi elemente de absorbit. De aici se naşte un dublu curent, ascendent şi descendent, acea veşnică mişcare, într-un cuvânt – viaţa. Viaţa asta, mult mai puternică decât pe continente, mai îmbelşugată, mai nemărginită, înflorind în toate părţile oceanului, pe care omul îl priveşte ca pe un mormânt, dar care întreţine miliarde de vietăţi, după cum mă întreţine şi pe mine!

Pe când vorbea, chipul căpitanului Nemo părea iluminat ca de un foc lăuntric. Ascultându-l, mă simţeam, la rândul meu, adânc tulburat.

— Aşadar, adăugă el, în mări sălăşluieşte adevărata viaţă! Şi mă gândesc că s-ar putea clădi oraşe nautice, nenumărate case submarine care, ca şi Nautilus, s-ar ridica în fiecare zi la suprafaţa apelor ca să ia aer, oraşe libere, dacă ar fi aşa, de sine stătătoare. Şi cine ştie, dacă vreun despot… Căpitanul Nemo îşi isprăvi fraza c-un gest de mânie. Apoi, adresându-mi-se direct, ca pentru a alunga un gând rău: Domnule Aronnax, mă întrebă el, ştiţi care este adâncimea oceanului?

— Ştiu numai adâncimile pe care le-au arătat principalele sondaje, domnule căpitan.

— Puteţi să mi le spuneţi, ca să le pot controla la nevoie?

— Iată câteva pe care mi le amintesc: dacă nu mă înşel, o adâncime mijlocie de opt mii două sute de metri a fost găsită în nordul Atlanticului, şi alta, de două mii cinci sute de metri, în Mediterana. Cele mai importante sondaje au fost făcute în sudul Atlanticului, lângă latitudinea 37ş, unde s-au găsit adâncimi de douăsprezece mii de metri, de paisprezece mii nouăzeci şi unu de metri şi de cincisprezece mii o sută patruzeci şi nouă de metri. În general se crede că dacă fundul mării ar fi neted, ar avea o adâncime medie cam de şapte kilometri.

— Bine, domnule profesor, răspunse căpitanul Nemo, sper să vă arătăm mai mult decât atât. Cât despre adâncimea mijlocie a acestei părţi a Pacificului, am să vă spun că e de numai patru mii de metri.

Spunând acestea, căpitanul Nemo se îndreptă spre deschizătura punţii şi dispăru pe scări. L-am urmat, coborând în salon. Elicea fu pusă numaidecât în mişcare şi vasul porni cu o iuţeală de douăzeci de mile pe oră. În zilele şi săptămânile ce urmară, l-am întâlnit foarte rar pe căpitanul Nemo. Secundul lui însemna regulat pe hartă punctul în care ne aflam, aşa că puteam să urmăresc cu precizie mersul lui Nautilus.

Conseil şi Ned Land îşi petreceau mai toată ziua cu mine. Conseil povestise prietenului său cât de minunată fusese plimbarea noastră şi canadianului îi păru tare rău că nu ne-a întovărăşit. Dar nădăjduiam că vom mai avea prilejul să vizităm pădurile oceanice. Aproape în fiecare zi obloanele salonului se deschideau timp de câteva ore şi nu ne mai săturam cercetând misterele lumii submarine.

Vasul se îndrepta spre sud-est, păstrând o adâncime de o sută, o sută cincizeci de metri. Cu toate acestea, într-o zi, prin nu ştiu ce întâmplare, împins pieziş cu ajutorul planurilor sale înclinate, el atinse o adâncime de două mii de metri. Termometrul arăta 4° şi 25 centigrade, temperatură obişnuită la adâncimea asta la orice latitudine. În noaptea de 26 noiembrie, la ora trei, Nautilus trecu peste Tropicul Cancerului la 172ş longitudine. La 27 noiembrie ne aflam în dreptul insulelor Sandwich, unde vestitul Cook îşi pierduse viaţa la 14 februarie 1779. Străbătuserăm până acolo patru mii opt sute şaizeci de leghe. Dimineaţa, urcându-mă pe punte, am zărit la o depărtare de două mile insula Hawai, cea mai mare din cele şapte insule ale arhipelagului ce poartă acelaşi nume. Se vedeau limpede ţărmurile înverzite, lanţurile de munţi care merg paralel cu coasta şi vulcanii, străjuiţi de Muna Rea, înalt de cinci mii de metri. Am aruncat plasele, în care s-au prins, printre alte specimene, flabelarii pavonate, polipi turtiţi, cu forme plăcute, care trăiesc în această parte a oceanului.

Nautilus înainta mereu către sud-est. La 1 decembrie am tăiat Ecuatorul la longitudinea 142ş iar la 4 ale aceleiaşi luni, după un drum parcurs cu mare iuţeală şi în care nu s-a petrecut nimic deosebit, am ajuns în apropierea insulelor Marchize. La trei mile depărtare, între latitudinea 8ş57' şi longitudinea 139ş32', am zărit Capul Martin din Nuka Hiva, insula cea mai însemnată din acest grup care aparţine Franţei. Nu am putut vedea decât munţi împăduriţi care se iveau în zare, căci căpitanului Nemo nu-i plăcea să se apropie de ţărmuri. Aici plasele scoaseră soiuri frumoase de peşti, toţi buni de gătit. Între 4 şi 11 decembrie, după ce părăsise insulele acelea încântătoare, stăpânite de Franţa, Nautilus parcurse aproape două mii de mile. În drumul nostru am întâlnit un stol uriaş de calmari, un fel de moluşte înrudite deaproape cu sepiile. Pescarii francezi le numesc «encornets». Ele fac parte din clasa cefalopodelor, familia dibranhiatelor, care mai cuprinde şi sepiile şi argonauţii. Animalele acestea, studiate în amănunţime de către naturaliştii antichităţii, erau folosite de oratorii din Agora în numeroase figuri de stil; dar totodată ele foloseau ca mâncare de soi la masa cetăţenilor bogaţi – dacă ar fi să-l credem pe Ateneu, medic grec, care a trăit înaintea lui Galen. Întâlnirea dintre Nautilus şi calmari, care nu umblă niciodată ziua, a avut loc în noaptea de 9 spre 10 decembrie. Aceste moluşte, care puteau fi numărate cu milioanele, formau o adevărată armată şi emigrau din zonele temperate către zonele mai calde, urmând drumul scrumbiilor şi al sardelelor. Le priveam prin geamurile groase de cristal cum înotau de-a-ndăratelea, cu o iuţeală uluitoare, mişcându-se cu ajutorul tubului locomotor, urmărind peştii şi moluştele, mâncând peştii cei mici şi căzând la rândul lor pradă peştilor mari, frământându-şi, într-o învălmăşeală de nedescris, cele zece picioare cu care natura le-a împodobit capetele şi care se aseamănă cu un fel de plete formate din şerpi pneumatici. Nautilus, cu toată viteza sa, trebui să plutească timp de mai multe ore prin mijlocul stolului de moluşte din care năvoadele scoseseră cantităţi însemnate. Printre ele am recunoscut cele nouă specii determinate de d'Orbigny în Oceanul Pacific. După cum se vede, în timpul acestei călătorii, marea ne-a dezvăluit privelişti minunate, mereu altele. Părea că ea îşi schimbă întruna decorul şi actorii pentru plăcerea noastră, care eram chemaţi nu numai să privim, ci şi să pătrundem în cele mai înfricoşătoare taine ale oceanului. În cursul zilei de 11 decembrie citeam în salon. Ned Land şi Conseil priveau apa luminoasă prin obloanele întredeschise. Nautilus stătea nemişcat, cu rezervoarele pline. Eram la o adâncime de o mie de metri, unde vietăţile sunt rare şi numai peştii cei mari îşi mai fac din când în când apariţia.

Citeam o carte plăcută de Jean Mace, intitulată «Slujitorii stomacului», urmărind poveţele năstruşnice ale autorului, când Conseil îmi întrerupse lectura.

— Domnul binevoieşte să vină o clipă? îmi spuse el, cu o voce de nerecunoscut.

— Dar ce s-a întâmplat, Conseil?

— Rog pe domnul să privească.

M-am ridicat şi, apropiindu-mă de geam, am privit.

La lumina farului electric, o matahală negricioasă stătea neclintită în mijlocul apelor. Mă uitai cu atenţie, căutând să recunosc ce fel de cetaceu uriaş aveam în faţa ochilor. Dar un gând îmi fulgeră prin minte.

— O navă! strigai.

— Da, răspunse canadianul, o navă care s-a scufundat.

Ned Land nu se înşela. Aveam în faţa noastră un vas de ale cărui catarge mai atârnau încă odgoanele rupte. Corpul vasului părea să fie în bună stare şi naufragiul trebuie că a avut loc numai cu câteva ore mai înainte. Trei frânturi de catarge, tăiate la două picioare deasupra punţii, arătau că oamenii de pe bord fuseseră siliţi să Ie sacrifice înaintea scufundării. Culcat pe o parte, vasul se umpluse cu apă şi era şi acum aplecat la babord. Tristă privelişte, epava aceea pierdută sub ape, dar şi mai trist era să vezi puntea pe care încă mai zăceau câteva cadavre agăţate de frânghii! Am numărat patru – patru bărbaţi, dintre care unul se ţinea încă pe picioare la cârmă, şi o femeie cu un copil în braţe, pe jumătate ieşită printre gratiile dunetei. Femeia aceea era tânără. La lumina puternică a farurilor lui Nautilus, am putut să-i desluşesc trăsăturile pe care apa nu le descompusese încă. Cu o ultimă sforţare, îşi săltase copilul deasupra capului. Sărman micuţ, cu braţele înlănţuite după gâtul mamei! înfăţişarea celor patru marinari mi se păru înspăimântătoare, aşa cum erau închirciţi din pricina spasmelor morţii, încercând să facă o ultimă sforţare ca să se smulgă din frânghiile cu care erau legaţi de vas. Singur, mai liniştit, cu faţa gravă, cu părul alb lipit de frunte, cu mâna încleştată pe cârmă, timonierul părea că îşi conduce încă vasul naufragiat prin adâncurile oceanului!

Ce privelişte! Stăteam tăcuţi, cu inima grea, în faţa acelui dezastru prins la faţa locului şi, ca să zic aşa, fotografiat în ultima clipă. Şi vedeam parcă de pe acum rechinii uriaşi, cu ochii aprinşi, înaintând, atraşi de nada aceea de carne omenească!

Nautilus făcu înconjurul navei scufundate, pe a cărei placă prinsă în partea dinapoi am putut citi într-o clipă: FLORIDA SUNDERLAND.