Capitolul XVI O PLIMBARE PE CÂMP.

Camera aceea era de fapt arsenalul şi totodată vestiarul lui Nautilus. De-a lungul pereţilor ei erau atârnate vreo douăsprezece costume de scafandru.

Când Ned Land dădu cu ochii de ele, se văzu cât de colo că îi este silă să le îmbrace.

— Dragul meu Ned, îi spusei eu, pădurile din insula Crespo sunt păduri submarine.

— Aşa? făcu dezamăgit canadianul, care îşi vedea spulberat visul de a gusta carne proaspătă. Şi dumneavoastră, domnule Aronnax, aveţi de gând să vă vârâţi în hainele astea?

— N-am încotro, meştere Ned.

— Dacă vă place, n-aveţi decât! răspunse vânătorul de balene ridicând din umeri. Cât despre mine, nici prin gând nu-mi trece să mă vâr în ele, afară doar dacă m-ar sili cineva.

— Nu te sileşte nimeni, meştere Ned, îi spuse căpitanul Nemo.

— Tu ai curaj, Conseil? întrebă Ned.

— Eu îl urmez pe domnul oriunde s-ar duce, răspunse Conseil. La chemarea căpitanului, doi oameni din echipaj veniră ca să ne ajute să îmbrăcăm costumele acelea greoaie şi impermeabile, făcute din cauciuc, fără cusături, bune ca să ţină la presiuni cât mai mari. Costumele semănau cu nişte armuri mlădioase şi rezistente şi se compuneau din pantaloni şi bluză. Pantalonii se sfârşeau la capătul de jos printr-un fel de bocanci solizi, cu tălpi de plumb. Ţesătura bluzei era prinsă de nişte obezi de aramă, care înconjurau pieptul şi îl apărau împotriva presiunii apei, lăsând plămânii să respire liber; mânecile aveau la capete mănuşi elastice, care nu împiedicau deloc mişcările mâinilor.

Eram cu totul departe, după cum ne puteam da seama, de aşa-zisele aparate perfecţionate pentru scufundare, cu îmbrăcămintea lor fără nici o formă, cu platoşele lor de plută, vestele lor fără mâneci, hainele de mare, ancorele plutitoare şi toate celelalte lucruri născocite şi atât de lăudate în secolul al XVIII-lea.

Căpitanul Nemo, împreună cu unul din tovarăşii săi – un fel de Hercule, nemaipomenit de voinic – Conseil şi cu mine ne-am pus îndată îmbrăcămintea de scafandru. Ne mai rămânea doar să ne punem căştile metalice pe cap. Atunci am cerut voie căpitanului Nemo să examinez puştile cu care trebuia să ne înarmăm.

Unul dintre oamenii vasului îmi înmână o puşcă simplă, cu un pat destul de mare, făcut din oţel. În golul patului se păstra aerul comprimat, pe care o supapă manevrată de un trăgaci îl lăsa să pătrundă în ţeava. Un încărcător scobit în grosimea patului închidea în el vreo douăzeci de gloanţe electrice, care, cu ajutorul unui arc, intrau automat în ţeava puştii. Cum se trăgea un glonţ, altul îi şi lua locul.

— Căpitane Nemo, spusei eu, arma este cât se poate de bună şi lesne de mânuit. Abia aştept s-o încerc. Dar cum vom ajunge în fundul mării?

— În clipa de faţă, domnule profesor. Nautilus s-a lăsat pe fundul apei, la zece metri adâncime, aşa că putem pleca.

— Şi cum vom ieşi din submarin?

— Veţi vedea îndată.

Căpitanul Nemo îşi vârî capul în casca de metal. Conseil şi cu mine îi urmarăm exemplul, în timp ce canadianul ne spuse cu ironie «vânătoare bună»! Partea de sus a îmbrăcămintei se sfârşea printr-un guler de aramă cu ghiventuri în care se prindea casca de metal. Trei deschizături, apărate de sticle groase, ne îngăduiau să privim încotro doream, şi pentru asta era de ajuns doar să întoarcem capul pe sub învelişul căştii. De cum ne-am pus pe umeri aparatele Rouquayrol, ele şi începură să funcţioneze, iar eu am simţit că pot respira în voie.

Cu lanterna Ruhmkorff prinsă de centură, cu puşca în mână, eram gata de drum, deşi, la drept vorbind, închis în haine atât de grele şi ţintuit de podea din pricina tălpilor de plumb, nu mă simţeam în stare să fac nici o mişcare.

Dar lucrul acesta se vede că era cunoscut şi altora, pentru că cineva mă împinse într-o cămăruţă lipită de vestiar. Tovarăşii mei, împinşi şi ei, mă urmau. Am auzit cum se închide ermetic o uşă în urma noastră, apoi ne învălui un întuneric de nepătruns.

Peste câteva clipe răsună un şuierat puternic. Pentru că un curent rece, abia simţit, începuse să mă cuprindă de la picioare în sus, înţelesei că, printr-un robinet, se dăduse drumul apelor oceanului. Curând, întreaga cameră se umplu de apă. Atunci se deschise o a doua uşă, de data aceasta în învelişul dinafară al lui Nautilus. Se ivi o lumină slabă şi, o clipă mai târziu, picioarele noastre atinseră fundul mării.

Cum să descriu cele văzute în timpul călătoriei noastre sub apă? Cuvintele îmi par neputincioase ca să redea asemenea minuni. Şi, când nici pensula nu este în stare să le zugrăvească frumuseţea, cum ar putea biata peniţă să Ie înfăţişeze? În frunte mergea căpitanul Nemo, iar la câţiva paşi în urma noastră venea tovarăşul său. Conseil şi cu mine rămăseserăm unul lângă altul, ca şi cum am fi putut vorbi prin carapacele noastre metalice.

Nu mai simţeam nici greutatea hainelor, nici pe cea a ghetelor sau a rezervorului de aer şi nici apăsarea căştii metalice în care mi se bălăbănea capul ca un sâmbure în coaja lui. Toate aceste lucruri, scufundate în apă, îşi pierduseră din greutatea lor o parte egală cu greutatea lichidului dislocuit, după cum ne învaţă legea descoperită de Arhimede, pe care o simţeam destul de bine. Nu mai eram o bucată neînsufleţită, ci mă mişcăm cu destulă uşurinţă.

Puterea luminii care ajungea până în fundul mării, la o adâncime de treizeci de picioare, m-a uimit. Razele soarelui străbăteau cu uşurinţă grosimea apei, împrăştiind pretutindeni culori. Până la o sută de metri puteam să desluşesc limpede orice obiect. Mai încolo, adâncurile se colorau treptat în tonuri azurii de o gingăşie fără seamăn, apoi se albăstreau departe şi se pierdeau într-un întuneric nedesluşit. Mi se părea că apa care mă înconjura ar fi un fel de aer mai dens decât atmosfera pământească, dar aproape tot atât de străveziu. Deasupra zăream întinderea liniştită a mării.

Mergeam pe un nisip mărunt şi neted, altfel decât nisipul încreţit al plajelor, care păstrează urme de valuri. Covorul acela orbitor respingea razele soarelui cu o tărie neobişnuită, părând un adevărat reflector. Răsfrângerea puternică a luminii pătrundea apa până în cele mai mici părticele ale ei. Voi fi oare crezut dacă am să vă spun că la o adâncime de treizeci de picioare vedeam ca în miezul zilei?

Timp de un sfert de oră am călcat peste nisipul acela arzător, în care pulberea scoicilor era presărată în straturi neînchipuit de fine. În urma noastră Nautilus, care părea o stâncă lungă, se pierdu încetul cu încetul în depărtare; dar farul lui trebuia să ne înlesnească întoarcerea pe bord, trimiţându-ne razele-i puternice, atunci când întunericul avea să cuprindă apele. Pentru cine n-a străbătut mările e greu să-şi închipuie cum arată acolo fâşiile alburii de lumină. Pe uscat, praful din aer le face să semene cu o ceaţă luminoasă; dar pe mare, ca şi în mare, dealtfel, luminile se văd cu o limpezime neobişnuită.

Mergeam mereu şi uriaşa întindere de nisip ni se părea fără de margini. Înlăturam cu mâinile straturi lichide care se închideau după mine, iar urma paşilor mi se ştergea cât ai clipi, sub presiunea apei.

Curând îmi apărură în faţa ochilor câteva forme pe care depărtarea le învăluia ca într-o negură. Am desluşit faţade măreţe de stânci, acoperite cu cele mai frumoase zoofite din lume. Dar cel mai mult m-a tulburat o privelişte pe care numai acolo aş fi putut-o vedea.

Era ora zece dimineaţa. Razele soarelui cădeau pieziş pe suprafaţa apei şi din pricina luminii descompuse de refracţie ca de o prismă, florile, stâncile, scoicile, polipii purtau pe margini toate culorile curcubeului. Îmbinarea culorilor era o adevărată minune, o încântare a ochilor, un adevărat caleidoscop verde, galben, portocaliu, violet, indigo, albastru, într-un cuvânt o întreagă paletă de pictor. Aş fi vrut din toată inima să-i pot împărtăşi lui Conseil simţămintele de care eram stăpânit, să ne întrecem amândoi în strigăte de admiraţie. Aş fi dorit să ne putem înţelege măcar prin semne, aşa cum se înţelegea căpitanul Nemo cu tovarăşul său. Dar, fiindcă n-aveam cum face, vorbeam singur şi strigam în cutia de aramă care-mi acoperea capul, risipind în cuvinte zadarnice mai mult aer decât ar fi trebuit. În faţa acestei privelişti minunate, Conseil se oprise ca şi mine. Dar dând peste zoofite şi moluşte, vrednicul flăcău începu să le clasifice. La tot pasul se aflau polipi şi echinoderme din belşug.

Toate acestea le-am zărit pe o întindere de un sfert de milă, abia oprindu-mă din când în când, pentru că trebuia să merg după căpitanul Nemo, care mă chema prin semne. Curând, natura fundului mării se schimbă. După câmpia de nisip urmă un strat de nămol vâscos, numit de americani «oaze», format numai din scoici silicoase sau calcaroase. Am trecut apoi printr-o câmpie de alge, plante pelagice pe care apele nu le smulseseră încă şi care se înmulţesc cu repeziciune. Câmpia aceasta, ca o ţesătură deasă foarte moale, s-ar fi putut lua la întrecere cu cele mai minunate covoare ţesute de mâna omului. Verdeaţa se întindea nu numai sub picioare, ci şi deasupra noastră; nenumărate plante marine din familia algelor, din care se cunosc mai mult de două mii de specii, se încâlceau la suprafaţa apei.

Algele acestea sunt adevărate minuni ale creaţiei, o mândrie a florei universale. În familia lor se găsesc şi cele mai mici şi cele mai mari plante din lume, căci după cum s-au putut număra într-un spaţiu de cinci milimetri pătraţi patruzeci de mii din plantele acestea care abia se văd, tot aşa s-au descoperit fucuşi a căror lungime trecea de cinci sute de metri.

Se scursese vreo oră şi jumătate de când plecasem de pe Nautilus. Razele soarelui cădeau perpendicular pe apă şi nu se mai refractau. Privindu-le, mi-am dat seama că amiaza este aproape. Magia culorilor dispăru puţin câte puţin şi nuanţele de smarald şi safir se şterseră din faţa ochilor noştri. Mergeam cu pas regulat, care răsuna uimitor de tare. Cel mai mic zgomot se transmitea cu o iuţeală neobişnuită pe pământ. Într-adevăr, în apă, care este un conducător mai bun decât aerul, sunetul se propagă de patru ori mai repede.

Ajunsesem tocmai la un povârniş. Lumina avea acum o singură culoare. Eram la o adâncime de o sută de metri şi suportam o presiune de zece atmosfere. Dar îmbrăcămintea mea de scafandru era făcută atât de bine, încât apăsarea nu mă stânjenea. Simţeam doar o uşoară amorţeală la încheieturile degetelor, dar şi aceasta dispăru curând. Cât despre oboseala pe care ar fi trebuit să mi-o cauzeze o plimbare de două ore, cu un echipament cu care nu eram deprins, aproape că nici nu merită să vorbim. Datorită apei mă mişcăm cu o uşurinţă surprinzătoare.

Ajuns la o adâncime de trei sute de picioare, mai puteam zări încă razele soarelui, deşi foarte slab. După strălucirea puternică de la început, urmase un amurg roşiatic, ceva care nu semăna nici a noapte şi nici a zi. Cu toate astea vedeam destul de bine drumul şi n-aveam încă nevoie să folosim lanternele Ruhmkorff.

Deodată, căpitanul Nemo se opri. Mă aşteptă să-l ajung din urmă şi îmi arătă o îngrămădire întunecoasă ce se ivea din umbră, la o mică depărtare de acolo.

«E pădurea din insula Crespo», gândii; şi nu mă înşelasem.