Capitolul XVII O PĂDURE SUBMARINĂ.

Ajunserăm în sfârşit la marginea pădurii, care era, fără îndoială, unul dintre cele mai frumoase colţuri ale nemărginitului domeniu al căpitanului Nemo. El o socotea proprietatea sa. Dealtfel, cine s-ar fi putut gândi să-şi însuşească aceste domenii din fundul mărilor? Ce alt pionier mai îndrăzneţ ar fi venit, cu toporul în mână, să taie drum prin tufişurile întunecate de acolo?

Pădurea era formată din plante mari, arborescente. Când am pătruns pe sub bolţile ei înalte, privirile mi-au fost atrase de ciudata aşezare a crengilor – aşezare cum nu mai văzusem încă până atunci.

Niciuna dintre plantele care creşteau pe solul acestei păduri, niciuna dintre ramurile arbuştilor nu se târa, nu se îndoia şi nici nu se întindea orizontal. Toate se înălţau spre suprafaţa oceanului. Nu era fir, nu era panglică, oricât de subţire ar fi fost ea, care să nu stea dreaptă ca o sârmă. Fucuşii şi lianele se întindeau urmând o linie ţeapănă, perpendiculară, aşa cum le obliga densitatea elementului care le crease; dacă Ie îndepărtam cu mâna, ele reveneau la poziţia de la început, de cum le dădeam drumul. Aici era domnia verticalităţii. În scurtă vreme mă deprinsei cu aşezarea aceasta neobişnuită, ca şi cu întunericul care ne învăluia. Solul pădurii era presărat cu stânci ascuţite de care cu greu ne puteam feri. Flora submarină mi s-a părut destul de bogată, mai bogată chiar decât a zonelor arctice sau tropicale. Dar la început am amestecat fără să vreau regnurile între ele, luând hidrofitele drept zoofite, animalele drept plante. Dar cine nu s-ar fi înşelat? Fauna şi flora sunt atât de apropiate în lumea submarină!

Am observat că toate exemplarele acestea ale regnului vegetal erau prinse foarte uşor de fund. Lipsite de rădăcini, nepăsătoare faţă de nisipul, scoicile, pietrişul sau alte corpuri solide pe care stau – ele nu cer hrană, ci doar un punct de sprijin. Plantele acestea se întreţin singure, şi principiul existenţei lor se găseşte în apa care le susţine şi care le hrăneşte. Cea mai mare parte dintre ele aveau, în loc de frunze, un fel de plăcuţe de forme ciudate, de un colorit mărginit doar la câteva culori: roz, carmin, verde, măsliniu, roşcat şi brun. Am revăzut acolo – e drept că mai puţin uscate decât exemplarele de pe Nautilus – padine-păuni desfăşurate ca nişte evantaie care parcă aşteptau suflarea vântului, ceramii stacojii, laminarii întin-zându-şi vrejii buni de mâncat, nereociste filiforme care ajungeau la o înălţime de cincisprezece metri, pilcuri de acetabule, ale căror tulpini cresc mai mari spre vârf, şi o mulţime de plante pelagice, toate fără flori. «Curioasă abatere de la legile naturii şi uimitor mediu mai e acesta, în care regnul animal înfloreşte iar regnul vegetal, nu!» a spus un naturalist inteligent.

Printre arbuştii mari cât copacii din zonele temperate, la umbra lor udă, se îngrămădeau adevărate tufişuri de flori vii, pajişti întregi de zoofite, pe care se răsfăţau meandrine tărcate cu dungi sucite, caryofile galbene cu tentacule străvezii, tufe ierboase de zoantere şi, ca să întregească priveliştea, peştii-muscă zburau din creangă în creangă ca nişte colibri, în timp ce lepissacante de culoare galbenă, cu fălcile ţepoase, cu solzii ascuţiţi, dactiloptere şi monocentre fugeau din calea noastră asemenea unui stol de sitari.

Pe la ora unu, căpitanul Nemo dădu semnalul de oprire. Eu, unul, n-am putut decât să mă bucur când ne-am culcat cu toţii sub un leagăn de alarice, ale căror crengi ascuţite semănau cu săgeţile.

Popasul acesta scurt a fost o adevărată desfătare. Nu ne lipsea decât plăcerea unei convorbiri. Dar nu era cu putinţă nici să vorbeşti, nici să răspunzi. Totuşi mi-am apropiat casca mea mare, de aramă, de capul lui Conseil. Am văzut cum ochii îi străluceau de mulţumire şi, ca să-şi arate bucuria, bietul băiat se zbuciuma în carapacea lui într-un fel nespus de caraghios.

Mă miram că după patru ore de drum nu eram lihnit de foame. Care să fi fost pricina acestei neobişnuite stări a stomacului, n-aş putea spune. În schimb simţeam o nevoie grozavă să dorm, aşa cum li se întâmplă tuturor scafandrilor. Ochii mi se închiseră curând îndărătul sticlei groase şi căzui într-o amorţire de neînvins, pe care numai mişcarea făcută în timpul mersului îmi dăduse până atunci putinţa să o înfrunt. Căpitanul Nemo şi vânjosul său tovarăş, întinşi în cristalul limpede al apei, se culcară şi ei.

N-aş putea spune cât timp am dormit, dar când m-am trezit mi s-a părut că soarele coboară spre orizont. Căpitanul Nemo se şi sculase. Tocmai mă gândeam să-mi dezmorţesc puţin corpul, când o apariţie neaşteptată mă făcu să sar în picioare.

La câţiva paşi, un păianjen de mare monstruos, înalt de un metru, mă privea cu ochii săi tulburi, gata să se repeadă spre mine. Cu toate că haina de scafandru era destul de groasă ca să mă apere de muşcăturile fiarei, nu mi-am putut stăpâni o mişcare de groază. Conseil şi marinarul de pe Nautilus se treziră în aceeaşi clipă. Căpitanul Nemo făcu un semn însoţitorului său şi acesta doborî păianjenul dintr-o lovitură dată cu patul puştii. Groaznicele braţe ale monstrului se zgârciră în spasme înfiorătoare. Întâlnirea cu păianjenul mă tăcu să-mi amintesc că şi alte animale, mai de temut încă, trebuiau să bântuie prin fundurile acelea întunecoase. Împotriva lor, haina mea de scafandru nu mă putea apăra. Până acum nu-mi trecuse prin minte că aş putea să am asemenea întâlniri, aşa că m-am hotărât să fiu cât mai atent. Dealtfel, credeam că popasul însemna şi sfârşitul drumului nostru, dar mă înşelam, fiindcă, în loc să ne reîntoarcem pe Nautilus, căpitanul Nemo îşi urmă îndrăzneaţă expediţie.

Coboram mereu de-a lungul povârnişului care se apleca tot mai mult, ducându-ne spre adâncimi din ce în ce mai mari. Cred că era ora trei când am intrat într-o trecătoare, tăiată între două stânci înalte şi ascuţite, cam la o sută cincizeci metri adâncime. Datorită perfecţiunii aparatelor noastre, trecuserăm cu nouăzeci de metri hotarul pe care natura părea că-l impusese până atunci omului în încercările sale de a pătrunde în adâncuri.

Spun o sută cincizeci de metri, cu toate că nu aveam la mine nici un instrument de măsurat adâncimea. Totuşi ştiam că până şi în mările cele mai limpezi razele soarelui nu pot pătrunde mai jos de această adâncime. În jurul nostru era întuneric deplin. Nu mai vedeam nimic la zece paşi înainte. Mergeam bâjbâind, când deodată străluci o lumină albă, puternică. Căpitanul Nemo îşi pusese aparatul electric în funcţiune; tovarăşul său făcu acelaşi lucru, iar Conseil şi cu mine le urmarăm exemplul. Întorcând un şurub, am făcut legătura între bobină şi serpentina de sticlă, şi marea, străpunsă de lumina celor patru lanterne, se învăpăie pe o rază de douăzeci şi cinci de metri.

Căpitanul Nemo continuă să se afunde tot mai adânc în întunecimea pădurii ai cărei copaci se răreau din ce în ce. Urmându-l, am observat că vegetalele dispăreau mai repede decât animalele. În timp ce plantele pelagice se împuţinau pe fundul care devenise sterp, animalele-zoofite – moluşte şi peşti – se găseau din belşug.

Mergând, mă gândeam că lumina aparatelor noastre va trebui neapărat să-i atragă pe locuitorii acestor adâncuri întunecate. Dar chiar dacă vreunul dintre ei s-a apropiat, a avut grijă să se ţină la o distanţă destul de mare de noi. L-am văzut de mai multe ori pe căpitanul Nemo oprindu-se şi ducând puşca la ochi, pentru ca după câteva clipe de aşteptare să o coboare şi să pornească mai departe. În sfârşit, pe la ora patru, minunata călătorie luă sfârşit. În faţa noastră se înălţa un zid de stânci măreţe, o îngrămădire de blocuri uriaşe, un mal de granit peste măsură de mare, scobit de numeroase peşteri, dar fără nici o potecă prin care să se poată trece.

Acolo începeau povârnişurile insulei Crespo, începea pământul.

Căpitanul Nemo se opri deodată, şi la un semn al său n-am mai înaintat mei noi, deşi eu aş fi dorit să trec peste zidul acela de piatră. Aici se sfârşeau domeniile căpitanului Nemo şi el nu voia să mergem mai departe. Dincolo începea pământul, pe care se jurase să nu mai pună piciorul. Începu întoarcerea. Căpitanul Nemo îşi reluă locul în fruntea coloanei, înaintând fără şovăire. Mi-am dat seama că nu ne întoarcem pe acelaşi drum pe care venisem. Locul pe care îl străbăteam acum, prăpăstios şi deci greu de urcat, ne apropia de suprafaţa apei. Totuşi întoarcerea aceasta spre straturile de deasupra a fost destul de înceată, astfel că presiunea apei, scăzând treptat, nu ne-a făcut nici un rău şi nici nu ne-a cauzat acele răni interne care ucid uneori pe cei ce se cufundă la mari adâncimi. În scurtă vreme lumina se ivi din nou, crescu repede, şi soarele, gata să apună, puse iar cununi colorate, datorită refracţiei, în jurul tuturor obiectelor din calea noastră.

La zece metri adâncime am trecut printr-un roi de peştişori de toate soiurile, mai numeroşi decât păsările cerului şi mai vioi decât ele. Dar n-am întâlnit nici un vânat care să merite o împuşcătură.

Deodată l-am văzut pe căpitan ridicând arma şi urmărind cu ea o umbră ce se mişca printre tufe. Glonţul porni, se auzi o şuierătură slabă şi un animal se prăbuşi la câţiva paşi de noi.

Era o minunată vidră de mare, o anhidră, singurul patruped care trăieşte numai în mare. Vidra aceasta, lungă de un metru şi jumătate, cred că trebuie să fi avut un preţ destul de ridicat. Blana ei, cu fire de culoare castanie închisă la vârf şi cu fire argintii la rădăcină, ştiam că este mult căutată pe pieţele ruseşti şi chinezeşti. Fineţea şi luciul părului o făceau să valoreze cel puţin două mii de franci. Am privit încântat mamiferul acela curios, cu cap rotunjit şi cu urechi scurte, cu ochi rotunzi, cu mustăţi albe ca de pisică, cu coadă stufoasă şi cu labele palmate, terminate cu gheare. Dar preţioasele vidre de mare, vânate şi urmărite cu înverşunare de pescari, au mai rămas foarte puţine. Ele s-au refugiat mai ales în părţile nordice ale Pacificului, dar şi acolo specia lor se pare că se va stinge curând.

După ce însoţitorul căpitanului Nemo îşi încarcă vânatul pe umăr, am pornit mai departe.

Timp de o oră am străbătut o câmpie nisipoasă. De multe ori ea se ridica până la doi metri sub apă, şi atunci ne puteam vedea imaginea, care se oglindea desluşit pe faţa apei, în aşa fel încât deasupra noastră părea că mergem noi înşine, cu capul spre fund şj cu picioarele spre cer. Şi am mai văzut ceva care merită să fie amintit: am văzut cum treceau nori groşi care se înfiripau şi se destrămau nespus de repede. Dar gândindu-mă mai bine, am înţeles că aşa-zişii nori nu sunt altceva decât umbra lăsată de talazurile mai groase sau mai subţiri. De unde ne găseam, se vedea destul de bine chiar spuma valurilor spărgându-se la suprafaţa apei, se vedea până şi umbra păsărilor mari care treceau pe deasupra, atingând uşor apa.

Tot atunci am fost martorul uneia dintre cele mai frumoase împuşcături de care s-a putut bucura vreodată un vânător. Deasupra apelor se vedea limpede cum zboară o pasăre mare, cu aripile larg deschise. Când pasărea ajunse la o depărtare de câţiva metri, însoţitorul căpitanului Nemo ochi şi trase. Pasărea se prăbuşi ca trăsnită şi căzu chiar lângă vânător, care o luă îndată. Era un albatros de o frumuseţe rară, minunat specimen de pasăre pelagiană. Întâmplarea aceasta nu ne opri în drum. Am mers timp de două ore prin şesuri nisipoase şi câmpii acoperite cu iarbă de mare, greu de străbătut. Simţeam că nu mai pot, când zării cam la o jumătate de milă depărtare o lumină pâlpâind în întunericul apelor. Era farul lui Nautilus. Mai aveam deci douăzeci de minute de mers până la vas, unde aş fi putut să respir în voie, fiindcă mi se părea că oxigenul din rezervorul meu e pe sfârşite. Dar, făcând socoteala aceasta, nu puteam şti că vom mai avea o întâlnire care ne va întârzia puţin sosirea.

Rămăsesem cu vreo douăzeci de paşi în urmă, când l-am văzut pe căpitanul Nemo întorcându-se brusc şi alergând spre mine. Cu mâna lui puternică mă trânti la pământ, în timp ce tovarăşul său făcea acelaşi lucru cu Conseil. La început n-am ştiut ce să cred, dar m-am liniştit văzând că şi căpitanul se culcă lângă mine. Stăteam deci întins pe spate, la adăpostul unei tufe, când, ridicând capul, am zărit nişte forme enorme, trecând cu zgomot şi aruncând lumini fosforescente.

Îmi îngheţase sângele în vine! Mi-am dat seama că ne ameninţau doi rechini fioroşi, cu cozi uriaşe, cu privirile tulburi şi sticloase. Din găurile pe care le aveau în jurul botului se răspândea o lumină fosforescentă. Păreau două insecte monstruoase făcute din flăcări şi care ar fi putut zdrobi un om întreg în fălcile lor de fier! Nu ştiu dacă Conseil s-a gândit să le claseze, dar eu, unul, privindu-le pântecul argintiu şi gura imensă înţesată cu dinţi puternici, aveam un punct de vedere foarte puţin ştiinţific şi mă simţeam mai degrabă victimă decât naturalist. Din fericire, animalele acestea lacome nu văd bine. Ele trecură fără să ne zărească, atingându-ne doar cu înotătoarele lor cafenii. Astfel am scăpat ca prin minune de o primejdie mai mare decât întâlnirea cu un tigru în mijlocul junglei.

O jumătate de oră mai târziu, călăuziţi de razele electrice, am ajuns pe Nautilus. Uşa exterioară rămăsese deschisă şi căpitanul Nemo o închise de îndată ce am intrat în prima cabină. Apoi apăsă pe un buton şi înăuntrul vasului pompele intrară în funcţiune. Am simţit apa scăzând şi în câteva clipe cabina se goli. Uşa interioară se deschise şi trecurăm în vestiar.

Aici ne-am scos cu oarecare greutate îmbrăcămintea de scafandru şi, foarte obosit, mort de foame şi de somn, m-am dus în camera mea, ameţit şi fermecat de uluitoarea călătorie făcută în fundul mărilor.