Capitolul XXI CÂTEVA ZILE PE USCAT.

Coborârea la ţărm m-a mişcat adânc. Ned Land încerca pământul cu piciorul, de parcă ar fi avut de gând să-l ia în stăpânire. Şi cu toate astea, de abia trecuseră două luni de când eram «pasagerii» – ca să folosesc un cuvânt al căpitanului Nemo – sau mai exact prizonierii lui Nautilus. În câteva minute am ajuns lângă coastă. Pământul era aproape în întregime madreporic şi doar unele albii de torenţi, secate, presărate cu sfărâmături granitice, mai arătau că insula avusese o formaţie primordială. În faţa noastră se întindeau păduri minunate, acoperind zarea. Arbori uriaşi, atingând înălţimea de două sute de picioare, îşi legau ramurile prin ghirlande de liane, formând adevărate hamacuri legănate de vânt. Creşteau acolo, amestecându-se din belşug, mimoze, ficuşi, casuarine, hibiscuşi, pendanus şi palmieri, iar la adăpostul bolţilor verzi, pe lângă tulpinile lor gigantice, se înălţau orhidee, plante leguminoase şi ferigi.

Dar canadianul nici nu luă măcar în seamă minunatele specii ale florei papuasiene. Pe el nu-l interesa frumuseţea acestora, ci folosul pe care ele l-ar fi putut aduce. Zărind un cocotier, doborî câteva fructe pe care le desfăcu îndată; am băut împreună laptele şi am mâncat cu nespusă plăcere miezul.

— Straşnice! făcu Ned Land.

— Grozave! îi răspunse Conseil.

— Ce părere aveţi, ne întrebă apoi canadianul, oare Nemo al dumneavoastră s-ar supăra dacă am lua şi pe bord câteva nuci?

— Nu cred, răspunsei eu, dar sunt sigur că n-o să guste din ele!

— Cu atât mai rău pentru el! zise Conseil.

— Şi cu atât mai bine pentru noi! adăugă Ned, aşa au să ne rămână mai multe.

— Aşteaptă puţin, Ned, îi zisei canadianului, care se pregătea să mai despoaie un cocotier, nucile sunt bune, nimic de zis, dar înainte de-a ne umple luntrea cu ele, n-ar fi rău să ne uităm dacă nu mai creşte pe insulă şi altceva, la fel de bun. Nişte legume proaspete, de pildă, n-ar strica deloc pentru bucătăria lui Nautilus.

— Domnul are dreptate, fu de părere Conseil. Ar trebui să păstrăm în luntre trei locuri: unul pentru fructe, altul pentru legume şi altul pentru vânatul din care, fie vorba între noi – încă n-am zărit nici urmă.

— Niciodată să nu-ţi pierzi speranţa, Conseil! îl sfătui canadianul.

— Să mergem mai departe şi să fim cu ochii în patru, urmai eu. Insula pare pustie, dar am putea să întâlnim pe aici oameni care să nu se dea înapoi de la nici un fel de vânat.

— Hap! Hap! făcu Ned Land, mişcându-şi fălcile într-un fel care însemna multe.

— Ce-i, Ned? se miră Conseil.

— Pe legea mea, răspunse canadianul, încep să înţeleg plăcerile canibalismului!

— Ce tot spui? îl întrerupse Conseil. Ai devenit mâncător de oameni? Păi, cum o să mai dorm atunci în aceeaşi cabină cu tine? Te pomeneşti că am să mă trezesc într-o bună dimineaţă pe jumătate mâncat.

— N-ai grijă, dragul meu Conseil, ţin mult la tine, e adevărat, dar nu chiar atât, încât să te mănânc fără să-mi fie foame.

— Nu prea te cred, îi întoarse vorba Conseil. Mai bine haideţi la vânat, ca să potolim foamea canibalului ăstuia; altfel mă tem că într-o zi domnul nu va mai găsi decât fărâme din mine ca să-l servească.

Vorbind astfel, ne afundam tot mai mult în adâncul întunecos al pădurii, pe care timp de două ore am străbătut-o în lung şi în lat.

Spre norocul nostru, am descoperit unul din alimentele cele mai de preţ ale zonei tropicale şi de care aveam mare nevoie pe vas: am descoperit arborele de pâine, o varietate fără seminţe, numită în limba malaeză «rima», care se găseşte din belşug pe insula Gueboroar.

Arborele de pâine se deosebeşte de ceilalţi prin trunchiul său drept şi înalt de patruzeci de picioare. După vârful frumos rotunjit şi format din frunze mari, multilobate, un naturalist putea lesne să vadă că are în faţa ochilor un «artocarpus», arbore ce creşte atât de bine în insulele Mascarene unde a fost plantat. Printre frunze se zăreau fructele mari, rotunde, late de un decimetru şi acoperite de o coajă plină de zbârcituri aşezate în nenumărate hexagoane. Cu planta aceasta folositoare, care fără nici o îngrijire produce fructe timp de opt luni pe an, natura a înzestrat unele regiuni din care lipseşte grâul.

Ned Land îi cunoştea bine fructele. Mâncase din ele în nenumăratele lui călătorii şi ştia cum trebuiesc pregătite. Aşa că, văzându-le, nu se mai putu abţine.

— Domnule, să mor dacă nu gust chiar acum din miezul lor.

— Gustă, Ned, gustă cât vrei! Suntem aici în căutare de alimente, deci să le încercăm.

— N-o să ne ia mult timp, mă asigură canadianul.

Şi cât ai clipi aprinse cu ajutorul unei lentile un foc de vreascuri care pâlpâi vesel. În timpul acesta, Conseil şi cu mine am cules cele mai frumoase fructe de artocarpus. Câteva dintre ele nu erau îndeajuns de coapte, iar coaja lor groasă acoperea o pulpă albă şi puţin fibroasă. Cele mai multe însă, gălbui şi zemoase, nu aşteptau decât să fie culese.

Conseil îi aduse lui Ned Land o duzină din fructele acestea, care nu aveau nici un fel de sâmburi. După ce le tăie în felii groase, canadianul le puse pe jeratic, spunând întruna:

— O să vedeţi, domnule, ce mai pâine bună!

— Mai ales când ţi-a lipsit atâta timp, adăugă Conseil.

— Asta nu e numai pâine, urmă canadianul, e o prăjitură cum nu mai există alta. Aţi gustat-o vreodată, domnule?

— Nu, Ned.

— Atunci, pregătiţi-vă. Dacă n-o să vă placă, să nu-mi mai spuneţi vânător de balene!

Peste câteva minute, partea fructelor pusă pe jar se făcu scrum, înăuntrul ei se vedea miezul alb, al cărui gust aduce cu gustul de anghinare.

Mărturisesc că pâinea era minunată şi că am mâncat-o cu multă poftă.

— Păcat că miezul nu se poate păstra proaspăt, spusei eu. Aşa, n-are nici un rost să facem provizii pentru vas.

— Cum adică, domnule! strigă Ned. Astea sunt vorbe de naturalist; eu însă am să vă arăt ce poate un brutar. Conseil, adună tu o provizie serioasă de fructe. O vom lua-o cu noi la întoarcere.

— Şi cum ai să le prepari? îl întrebai.

— Din miezul lor am să fac un aluat fermentat, care se poate păstra multă vreme fără să se strice. Când vom avea poftă, am să-l coc la bucătărie şi sunt sigur că o să vă placă, cu tot gustul lui acrişor.

— După câte văd, meştere Land, nu ne mai lipseşte nimic…

— Ba da, domnule profesor, răspunse canadianul, ne lipsesc câteva fructe dulci, sau măcar câteva legume.

— Atunci să căutăm fructe şi legume!

După ce făcurăm destule provizii din fructele arborelui de pâine, am plecat mai departe să ne completăm masa «pământească».

Norocul ne-a ajutat, căci până la amiază am strâns o provizie serioasă de banane. Roadele acestea plăcute ale zonei tropicale se coc tot timpul anului, şi malaezii, care le numesc «pizang», le mănâncă fără să le gătească. Odată cu bananele am cules şi «jak»-uri uriaşe, al căror gust e foarte plăcut, fructe de mangifera deosebit de bune şi ananas de o mărime neobişnuită. Culesul lor ne-a luat mult timp, dar n-avea de ce să ne pară rău.

Conseil nu-şi mai lua ochii de la Ned. Canadianul mergea în frunte şi, în timp ce străbăteam pădurea, culegea cu dibăcie fructele care trebuiau să completeze provizia.

— Acum cred că nu ne mai lipseşte nimic, nu-i aşa, Ned? întrebă Conseil.

— Hm! făcu canadianul.

— Cum, te mai poţi plânge?

— Toate proviziile astea nu sunt de ajuns pentru o masă, răspunse Ned. Sfârşitul unei mese, adică desertul, îl avem, dar unde e supa? Unde e friptura?

— Adevărat, adăugai eu. Ned ne-a promis nişte fripturi care nu prea se văd.

— Domnule, îmi spuse canadianul, vânătoarea nu numai că nu s-a sfârşit, dar nici n-a început măcar! Aveţi răbdare! O să dăm peste vreun animal cu pene sau cu blană, şi dacă nu este pe aici, îl întâlnim noi în altă parte…

— Iar dacă nu găsim nimic azi, poate găsim mâine, spuse Conseil. Dar părerea mea este să nu ne îndepărtăm prea mult. Cred că ar fi bine chiar să ne întoarcem la luntre.

— Să ne întoarcem de pe acum? strigă Ned.

— Trebuie să fim înapoi până nu se înnoptează, îi amintii eu.

— Dar cât e ceasul? întrebă canadianul.

— Cel puţin două, răspunse Conseil…

— Cât de repede trece timpul pe pământ! oftă cu părere de rău Ned Land.

— La drum! îl îndemnă Conseil.

Ne-am întors prin pădure şi, din mers, am mai strâns muguri de palmier, pe care a trebuit să-i culegem din vârful arborilor, un soi de fasole mică, căreia ştiam că malaezii îi spun «abru», şi ignami de o calitate deosebită.

Cu toate că am ajuns la luntre peste măsură de împovăraţi, Ned Land nu găsea că am făcut destule provizii. A avut însă noroc: tocmai în clipa în care se pregătea să se urce în luntre, a dat cu ochii de nişte arbori din specia palmierilor, înalţi de douăzeci şi cinci până la treizeci de picioare. Arborii aceştia, tot atât de preţuiţi ca şi artocarpus, sunt pe drept cuvânt socotiţi printre cele mai folositoare produse ale Malaeziei.

Ei poartă numele de «sagutieri» şi cresc fără a fi cultivaţi, înmulţindu-se, ca şi duzii, prin mlădiţe sau prin seminţe.

Ned Land ştia ce are de făcut. Apucând toporul, lovi cu putere şi culcă la pământ câţiva sagutieri, care, după pulberea albă presărată pe frunze, se cunoştea că sunt ajunşi la maturitate. Îl priveam pe Ned mai mult cu un ochi de naturalist decât de om căruia îi este foame. Mai întâi el jupui de pe fiecare copac coaja groasă de un deget sub care se întindea o reţea de fibre alungite. Fibrele formau din loc în loc nişte noduri, chituite cu un fel de făină cleioasă numită «sagu». Făina aceasta este bună de mâncat şi formează unul din alimentele de bază ale populaţiei malaeziene.

Ned Land se mulţumi deocamdată să taie în bucăţi trunchiurile copacilor doborâţi, ca şi cum ar fi tăiat lemne pentru foc. Urma ca mai târziu să extragă făina, să o strecoare apoi printr-o pânză ca s-o separe de fibre şi s-o usuce la soare, întărind-o astfel în calupuri.

Pe la orele cinci după-amiază am părăsit ţărmul insulei, încărcaţi cu toate bogăţiile adunate, şi după o jumătate de oră am ajuns pe Nautilus. La sosirea noastră nu se ivi nimeni, ca şi cum vasul ar fi fost pustiu. După ce am aranjat proviziile, coborâi în camera mea, unde mă aştepta masa gata pregătită. Am mâncat, apoi m-am culcat.

A doua zi, la 6 ianuarie, nimic nou pe bord. Nici un zgomot, nici un semn de viaţă. Luntrea era tot lângă Nautilus, în acelaşi loc în care o lăsasem în ajun. Ne-am hotărât să ne întoarcem pe insula Gueboroar. Ned Land spera că de data asta va avea mai mult noroc la vânat şi dorea să cercetăm o altă parte a pădurii.

La răsăritul soarelui pornirăm la drum. Luntrea, purtată de valurile care o împingeau spre ţărm, ajunse în scurtă vreme la insulă.

Am debarcat şi socotind că e mai bine să ne lăsăm conduşi de canadian, l-am urmat pe Ned Land care, cu picioarele lui lungi, mergea atât de repede, încât abia ne puteam ţine după el.

Ned Land urcă ţărmul spre est, apoi, trecând prin vad câteva albii de torenţi, ieşi într-o câmpie mărginită de păduri minunate. Câţiva pescăruşi, care dădeau târcoale de-a lungul apei, îşi luară zborul la apropierea noastră. Prudenţa păsărilor îmi dovedi că ele ştiu la ce se pot aştepta din partea oamenilor, de aceea mi-am zis că dacă insula nu era locuită, cel puţin fusese călcată din când în când de picior omenesc.

După ce străbătusem o câmpie întinsă, am ajuns la marginea unei pădurici în care cântau şi zburau numeroase păsări.

— Deocamdată nu sunt decât păsări, spuse Conseil.

— Dar sunt printre ele şi unele care se pot mânca! răspunse Ned.

— Nu prea cred, dragă Ned, îşi dădu părerea Conseil. Nu văd altceva decât papagali.

— Prietene Conseil, răspunse Ned cu seriozitate, când n-ai altceva mai bun, papagalul face cât un fazan.

— Şi mai trebuie să ştiţi că, atunci când e bine gătită, pasărea asta nu este deloc de aruncat, adăugai eu. Într-adevăr, pe sub frunzişul des zburau din creangă în creangă o mulţime de papagali, aşteptând parcă să înceapă cineva să-i înveţe să vorbească în limba oamenilor. Deocamdată ei trăncăneau laolaltă cu rudele lor mai mici, împodobite în toate culorile, şi cu serioşii cacatoeşi, care păreau adânciţi în cine ştie ce probleme filosofice. Lorii cu pene roşii treceau ca nişte pânze purtate de vânt printre kalaoşii care fâlfâiau zgomotos din aripi, printre «papuaşii» coloraţi în cele mai frumoase nuanţe albăstrii şi printre alte nenumărate soiuri de păsări încântătoare, în general însă nu prea bune de mâncat.

Dar, ca să putem vedea întreaga colecţie, mai lipsea o pasăre, care trăieşte numai prin meleagurile acelea şi care n-a trecut niciodată dincolo de insulele Arru şi de insulele Papuasia. Pe ea avea să mi-o scoată soarta în cale peste puţină vreme.

După ce am străbătut o rarişte, am dat într-o câmpie plină de tufe. Acolo am văzut luându-şi zborul păsări minunate, pe care penele neobişnuit de lungi le sileau să se îndrepte numai împotriva vântului. Zburau de parcă ar fi fost purtate de valuri, făcând în aer curbe nespus de frumoase. Sclipirea minunată a penelor viu colorate atrăgea şi încânta privirea. Le-am recunoscut îndată.

— Păsările paradisului! strigai eu.

— Ordinul vrăbiilor, clasa clystomorelor, răspunse Conseil.

— Din familia potârnichilor? întrebă Ned Land.

— Nu cred, meştere Land. Totuşi mă bizui pe îndemânarea dumitale ca să prindem una din vieţuitoarele acestea minunate ale tropicelor.

— Am să încerc, domnule profesor, cu toate că sunt obişnuit să mânuiesc mai curând cangea decât puşca.

Malaezii, care vând chinezilor un mare număr din aceste păsări, au, pentru a le prinde, felurite mijloace, pe care noi însă nu le puteam folosi. Uneori ei pun laţuri în vârfurile copacilor celor mai înalţi, unde păsărilor acestora le place îndeosebi să-şi facă sălaş, alteori folosesc un fel de clei pentru a le paraliza mişcările, iar câteodată merg până acolo încât otrăvesc fântânile din care minunatele păsări obişnuiesc să bea apă. Cât despre noi, n-aveam altceva de făcut decât să le împuşcăm din zbor, ceea ce însemna că va fi nespus de greu să le atingem. Şi într-adevăr, ne-am risipit zadarnic o parte din muniţii.

Pe la 11 dimineaţa străbătuserăm prima parte a munţilor din mijlocul insulei, fără ca să fi reuşit să împuşcăm ceva. Foamea ne dădea ghes. Vânătorii se bizuiseră numai pe vânat şi se înşelaseră. Noroc că, spre mirarea sa, Conseil, printr-o împuşcătură dublă, ne asigură prânzul, doborând un porumbel alb şi un guguştiuc. Am curăţat vânatul în grabă şi l-am pus să se rumenească într-o frigare, deasupra unui foc de vreascuri. Ned făcu o pâine din fructele artocarpusului. Am mâncat pe nerăsuflate porumbeii, care ni s-au părut cum nu se poate mai buni. Muscada{15}, cu care păsările acestea obişnuiesc să se îndoape, le parfumează carnea, dându-le un gust foarte plăcut.

— E ca şi cum ai îngraşă găinile cu trufe! spuse Conseil.

— Ei, acum ce-ţi mai lipseşte, Ned? întrebai pe canadian.

— Un vânat cu patru labe, domnule Aronnax. Porumbeii ăştia n-au fost decât o gustare. Până când nu vânez un animal cu costiţe, n-am să fiu mulţumit.

— Nici eu, Ned, până n-oi prinde o pasăre a paradisului.

— Atunci, fu de părere Conseil, să vânăm, mergând înapoi spre mare. Am ajuns la poalele munţilor şi cred că e mai bine să ne întoarcem în regiunea pădurilor.

Sfatul ni s-a părut înţelept, de aceea l-am urmat întocmai. După o oră de mers, am dat peste o adevărată pădure de sagutieri. Câţiva şerpi nevătămători fugiră din calea noastră. Păsările paradisului se ascundeau ori de câte ori ne apropiam de ele şi pierdusem aproape orice nădejde că am să prind vreuna, când Conseil, care mergea înainte, se aplecă pe neaşteptate, scoase un strigăt de triumf şi alergă spre mine aducându-mi o pasăre a paradisului dintre cele mai frumoase.

— Eşti grozav, Conseil! strigai eu.

— Domnul mă măguleşte.

— Deloc, dragul meu! Ai dat o lovitură de maestru. Să prinzi vie o pasăre din asta şi încă s-o prinzi cu mâna!

— Dacă domnul ar vrea s-o privească mai de aproape, ar vedea că meritul meu nu e chiar atât de mare.

— De ce, Conseil?

— Pentru că pasărea asta e beată criţă.

— Beată?

— Da, domnule. S-a îmbătat din pricina muscadelor pe care le mânca sub muscadierul unde am prins-o! Ia te uită, prietene Ned, unde duce beţia!

— Pe dracu'! răspunse Ned. Dacă te gândeşti la ginul pe care l-am băut de vreo două luni încoace, nici n-ai măcar de ce să mă dojeneşti.

Pe când Ned şi Conseil vorbeau, eu mă uitam cu atenţie la pasărea aceea ciudată. Conseil nu se înşelase. Îmbătată de sucul ameţitor al muscadelor, pasărea devenise cu totul neputincioasă! Nu mai putea să zboare şi de abia se mai mişca. Dar mie puţin îmi păsa de toate astea, aşa că am lăsat-o să-şi mistuie în tihnă muscadele.

Pasărea aparţinea celei mai frumoase şi mai rare specii din cele opt existente în Papuasia şi în insulele vecine, şi anume, speciei «marele smarald». Ca lungime măsura vreo trei decimetri. Avea capul destul de mic, iar ochii aşezaţi lingă deschizătura ciocului îi erau de asemenea mici. Dar ciocul ei galben, picioarele şi ghearele cafenii, aripile de culoarea alunei, cu vârfurile roşcate, capul de un galben deschis, gâtul verde ca smaraldul, pântecele şi pieptul cafeniu-închis alcătuiau, toate laolaltă, o minunată îmbinare de culori. Două pene lungi şi pufoase, ridicându-se deasupra cozii, prelungite prin alte pene lungi şi uşoare, de o fineţe neobişnuită, întregeau înfăţişarea acestei păsări nespus de frumoase, căreia indigenii i-au dat numele poetic de «pasărea soarelui».

Aş fi dorit mult să pot duce la Paris modelul acesta de pasăre a paradisului, să-l dăruiesc pentru Jardin des Plantes care nu are nici un exemplar viu.

— E atât de rară? întrebă canadianul, cu tonul unui vânător care nu pune preţ pe frumuseţea vânatului.

— Foarte rară, prietene, şi mai ales foarte greu de prins vie! Şi chiar moarte, păsările acestea sunt foarte căutate. De asta indigenii s-au gândit să le facă ei, aşa cum se fac diamante sau perle.

— Cum adică? se minună Conseil. Se pot falsifica şi păsările paradisului?

— Da, Conseil.

— Şi domnul cunoaşte mijloacele pe care le folosesc indigenii?

— Desigur. Când bate musonul dinspre răsărit, pasărea paradisului îşi pierde penele măreţe din jurul cozii, pe care naturaliştii le numesc pene subalare. Penele acestea le culeg falsificatorii de păsări şi le potrivesc cu îndemânare pe trupul unui biet papagal jumulit. Apoi vopsesc cusăturile, lustruiesc pasărea şi trimit muzeelor şi amatorilor din Europa produsele neobişnuitei lor meserii.

— Foarte bine! făcu Ned Land. Dacă nu este pasărea, atunci sunt măcar penele ei; şi fiindcă nu e vorba să fie mâncate, nu văd ce rău ar fi în toate astea!

Dar în timp ce eu eram mulţumit că aveam pasărea, dorinţele canadianului rămăseseră tot neîndeplinite. Din fericire, pe la ora două, Ned doborî un porc mistreţ uriaş, din cei pe care indigenii îl numesc «bari-utang». Mistreţul pica tocmai la timp, ca să ne procure carne adevărată, şi noi l-am primit cum se cuvine. Ned Land era foarte mândru de împuşcătura sa. Atins de glonţul electric, mistreţul căzuse ca trăsnit.

Canadianul îl jupui şi îl curaţi, având grijă să pună deoparte o jumătate de duzină de cotlete pentru masa de seară. Apoi ne-am urmat vânătoarea, în care aveau să se întâmple şi alte vitejii ale lui Ned Land şi ale lui Conseil. Cercetând tufişurile, cei doi prieteni stârniră un grup de canguri, care o luară la goană, dar nu destul de repede pentru ca gloanţele noastre electrice să nu-i poată ajunge.

— Ah, domnule profesor, strigă Ned Land, înfierbântat, ce vânat straşnic! Nici nu mai spun cât de grozav o să fie, înăbuşit la cuptor! Ce aprovizionare pentru Nautilus. Doi, trei, cinci au căzut! Şi când mă gândesc că o să mâncăm singuri toată carnea asta şi că dobitocii de pe vas n-au să primească nici o fărâmă din ea!

Ned Land se mulţumi cu o duzină de canguri.

Cred că dacă Ned, înfierbântat de bucurie, nu ar fi vorbit atât de mult, ar fi omorât toată ceata. Dar se mulţumi numai cu o duzină din aceste marsupiale care «fac parte din primul ordin al mamiferelor aplacentare». după cum ar fi spus Conseil. Vânatul acesta poartă denumirea de «canguri-iepuri», locuieşte de obicei în scorburile copacilor şi este neîntrecut la fugă. Mărimea sa este mijlocie. În schimb are o carne foarte gustoasă.

Eram foarte mulţumiţi de rezultatele vânătoarei noastre. Ned, bucuros, plănuia să ne reîntoarcem şi a doua zi pe insulă, unde avea de gând să nu mai lase nici un locuitor cu patru picioare pe care l-ar fi putut mânca. Dar în planurile sale uită să pună la socoteală întâmplările ce se mai puteau ivi până atunci.

La ora şase după-amiază am ajuns pe coastă. Luntrea se afla la locul obişnuit. Nautilus se zărea la două mile depărtare de ţărm, ieşind ca o stâncă lunguiaţă dintre valuri.

Fără să mai piardă timp, Ned Land începu să pregătească masa. Se pricepea de minune la gătit. Peste puţin timp cotletele de bari-utang, fripte pc cărbuni, răspândeau un miros atrăgător care înmiresma aerul.

Dar văd că am început să calc pe urmele canadianului. Iată-mă în extaz în faţa unei fripturi de porc! Să mi se ierte lucrul acesta, aşa cum l-am iertat şi eu pe Ned Land. pentru aceleaşi motive!

În sfârşit, masa a fost foarte bună. Doi porumbei întregiră bucatele. Pasta de sagu, pâinea de artocarpus, câteva fructe de mangifera şi vreo şase ananaşi, împreună cu licoarea fermentată a unor nuci de cocos, ne-au mers drept la inimă. Ba, aş putea chiar să spun că unele idei ale tovarăşilor mei nu mi se mai păreau destul de limpezi…

— Ce-ar fi să nu ne mai întoarcem la noapte pe Nautilus? întrebă Conseil.

— Ce-ar fi să nu ne mai întoarcem niciodată? adăugă Ned Land. În clipa aceea, o piatră ne căzu la picioare. Întrerupând propunerea canadianului.