Capitolul XXII TRĂSNETUL CĂPITANULUI NEMO.

Am privit spre pădure, fără să ne ridicăm. Eu simţii pentru o clipă cum îmi încremeneşte mâna pe care tocmai o duceam la gură. Văzui oprindu-se pe loc şi mâna lui Ned Land.

— O piatră nu cade din cer, spuse Conseil. Sau, dacă se-ntâmplă să cadă, atunci nu mai e piatră, ci aerolit.

O a doua piatră, rotunjită cu grijă, îl făcu pe Conseil să scape din mână un picior de porumbel, dând şi mai multă greutate observaţiei sale.

Ne-am ridicat toţi trei, pregătindu-ne cu arma în mână să facem faţă oricărui atac.

— N-or fi cumva maimuţe? întrebă Ned Land.

— Cât pe-aci să ghiceşti, răspunse Conseil. Sunt nişte sălbatici.

— Repede la luntre! spusei eu, îndreptându-mă spre mare. Era limpede că trebuia să ne retragem cât mai repede, pentru că în marginea pădurii, la cel mult o sută de paşi depărtare, îşi făcuseră apariţia vreo douăzeci de indigeni, înarmaţi cu arcuri şi praştii.

Luntrea era ancorată la douăzeci de metri de noi.

Sălbaticii se apropiau încet, dându-ne însă tot mai multe dovezi de duşmănie. Pietrele şi săgeţile plouau. Ned Land nu voise să-şi părăsească proviziile şi, cu tot pericolul apropiat, alerga destul de repede înspre barcă, ducând porcul într-o mână şi cangurii în cealaltă. În două minute am ajuns la mal. Ca să încărcăm în barcă proviziile şi armele, să-i facem vânt în mare şi să prindem vâslele, ne-a fost de ajuns o clipă. Nici nu ne depărtaserăm încă bine de mal, când vreo sută de sălbatici, urlând şi ameninţându-ne, intrară în apă până la brâu. Mă uitai spre Nautilus, să văd dacă apariţia sălbaticilor fusese observată de cineva de pe bord. Dar n-am văzut nici o mişcare. Uriaşa maşinărie, culcată în larg, părea pustie.

Peste douăzeci de minute ne urcam pe vas. Capacele erau deschise. După ce am fixat luntrea la locul ei, am intrat în interiorul lui Nautilus.

Coborând în salon, de unde se auzeau acorduri melodioase, îl găsii pe căpitanul Nemo aplecat deasupra orgii sale şi părând cufundat într-o visare adâncă, pricinuită de muzică.

— Căpitane! spusei eu. El nu mă auzi.

— Căpitane, spusei din nou, atingându-l de data asta cu mâna. Căpitanul Nemo tresări şi se întoarse spre mine.

— A, dumneavoastră sunteţi, domnule profesor? îmi spuse el. Ei, a fost frumoasă vânătoarea? Aţi găsit plante interesante?

— Da, căpitane, răspunsei, dar, din nenorocire, am adus după noi o trupă de bipezi, a căror vecinătate mă nelinişteşte.

— Ce bipezi?

— Sălbatici.

— Sălbatici! spuse cu ironie căpitanul Nemo. Vă mai miraţi, domnule profesor, că punând piciorul pe unul din colţurile pământului aţi dat peste sălbatici? Dar unde nu sunt sălbatici? Şi oare sunt mai răi decât alţii aceştia, pe care îi numiţi sălbatici?

— Dar, căpitane…

— Eu unul, domnule, am întâlnit sălbatici pretutindeni.

— Totuşi, dacă nu vreţi să vă pomeniţi cu ei pe Nautilus, ar fi bine să luaţi anumite măsuri.

— Liniştiţi-vă, domnule profesor, nu e nimic îngrijorător!

— Dar indigenii sunt mulţi.

— Cam câţi?

— Cel puţin o sută.

— Domnule Aronnax, îmi răspunse căpitanul Nemo, ale cărui degete se aşezară din nou pe clape, nici dacă toţi indigenii din Papuasia s-ar aduna pe ţărm, Nautilus nu ar avea motive să se teamă de atacul lor.

Degetele căpitanului începură să se mişte cu uşurinţă de-a lungul claviaturii şi am observat că ele nu atingeau decât clapele negre, din care pricină melodiile sale păreau a fi cântece scoţiene. Curând, căpitanul Nemo uită de prezenţa mea şi se cufundă într-o visare, pe care n-am mai încercat să o tulbur.

Mă urcai din nou pe punte. Se înnoptase, pentru că la această latitudine soarele dispare dintr-o dată, fără amurg. Insula Gueboroar abia se mai zărea. Dar focurile numeroase de pe ţărm dovedeau că indigenii n-aveau de gând să plece.

Am stat aşa, singur, timp de mai multe ore, când gândindu-mă la indigeni – de data aceasta însă fără teamă, căci încrederea neclintită a căpitanului mă liniştise – când uitând de ei pentru a admira splendoarea nopţii tropicale. Îmi aminteam de Franţa, privind stelele zodiacale care aveau s-o lumineze peste câteva ore. Luna strălucea în mijlocul constelaţiilor zenitului. Mă gândeam că acest satelit credincios şi cumsecade va fi din nou aici, iar poimâine va ridica apele şi-i va ajuta lui Nautilus să se smulgă dintre recifele de mărgean. Spre miezul nopţii, văzând că e linişte pretutindeni, şi pe valurile întunecate ca şi sub arborii de pe ţărm, m-am dus în cabina mea şi am dormit liniştit.

Noaptea se scurse fără ca să se întâmple nimic deosebit. Se vede că papuaşii se speriaseră dând cu ochii de monstrul naufragiat în golf, căci altfel capacele deschise le-ar fi dat putinţa să se strecoare cu uşurinţă în interiorul lui Nautilus.

A doua zi, 8 ianuarie, la ora şase dimineaţa, mă urcai pe punte. Se crăpa de ziuă. Curând, printre ceţurile care se risipeau, începură să se vadă mai întâi plaja, apoi vârfurile munţilor de pe insulă.

Indigenii erau tot acolo, mai numeroşi decât în ajun – aproape cinci sau şase sute de inşi. Unii dintre ei înaintaseră, folosind refluxul, căţărându-se pe recifele de mărgean, până la mai puţin de patru sute de metri de Nautilus. Îi puteam vedea cu uşurinţă. Erau papuaşi adevăraţi, cu trupul atletic, un neam de oameni frumoşi, cu fruntea lată, cu nasul gros, dar nu turtit, cu dinţii albi. Părul lor lânos, vopsit în roşu, contrasta cu corpul negru şi lucios ca al nubienilor. De loburile despicate ale urechilor spânzurau inele de os. Aproape toţi erau goi. Printre ei am văzut şi câteva femei, acoperite de la şolduri în jos cu fuste largi făcute din ierburi şi susţinute cu centuri din plante. Unii dintre şefi îşi împodobiseră gâtul cu semilune şi coliere din sticlă, roşii sau albe. Cea mai mare parte dintre ei erau înarmaţi cu arcuri, săgeţi şi scuturi şi purtau pe umeri un fel de plasă pentru pietrele rotunjite pe care le aruncau cu praştia, cu o rară îndemânare.

Unul dintre şefi cerceta cu atenţie vasul, de care se apropiase foarte mult. Trebuie să fi fost un «mado», din clasa nobilă, căci se gătise cu un fel de rogojină din frunze de banan, dantelată pe margini şi prezentând un amestec ţipător de culori.

Aş fi putut să-l dobor cu uşurinţă, fiindcă era foarte aproape de mine, dar m-am gândit că e mai bine ca să aştept să dea vreo dovadă de duşmănie. Între europeni şi sălbatici se cuvine ca europenii să răspundă la atac, dar nu să atace.

Cât a ţinut refluxul, indigenii dădură târcoale vasului, fără să facă vreo încercare de a ataca. I-am auzit repetând des cuvântul «assai» şi după gesturile lor am înţeles că mă îndemnau să vin la ei. invitaţie pe care am crezut de cuviinţă să n-o primesc.

Deci, în ziua aceea, luntrea nu părăsi vasul, spre marea nemulţumire a lui Ned Land, care nu putu să-şi completeze proviziile. Îndemânaticul canadian îşi petrecu timpul preparând carnea şi făina pe care le adusese de pe insula Gueboroar. Cât despre sălbatici, ei se retrăseseră pe la ora unsprezece dimineaţa spre ţărm, de îndată ce valurile fluxului începură să acopere recifele de mărgean. Dar am putut să văd cum pe plajă numărul lor creştea întruna. Pesemne că soseau şi din insulele vecine sau din Papuasia propriu-zisă. Totuşi n-am zărit nici o pirogă de-a indigenilor.

Neavând ceva mai bun de făcut, m-am gândit să pescuiesc scoici în apa care era atât de limpede, încât se puteau vedea cu uşurinţă scoicile, zoofitele şi plantele pelagice. Era, dealtfel, ultima zi în care Nautilus mai avea să rămână pe meleagurile acelea, dacă într-adevăr avea să poată porni a doua zi în larg, după cum ne făgăduise căpitanul Nemo. L-am chemat deci pe Conseil, care îmi aduse o dragă de prins scoici, destul de mică şi uşoară, asemănătoare celor care servesc la prinderea stridiilor.

— Şi sălbaticii? mă întrebă Conseil. Să nu se supere domnul, dar mie nu mi se par chiar atât de răi!

— Cu toate astea sunt antropofagi, dragul meu!

— Poţi să fii antropofag şi să fii totodată om de treabă, îmi răspunse Conseil, după cum poţi fi mâncăcios şi om cumsecade în acelaşi timp! Una nu înlătură pe cealaltă.

— Foarte bine, Conseil, să zicem că sunt antropofagi cumsecade şi că tot cum se cade îşi mănâncă prizonierii. Dar cum eu nu ţin deloc să fiu mâncat, nici chiar mâncat cum se cade, am să fiu prevăzător, fiindcă, după cum se pare, comandantul Nemo nu ia nici o măsură. Şi acum, la lucru!

Am pescuit cu râvnă timp de două ore, dar n-am prins nimic deosebit. Draga se umplea cu «urechile lui Midas», harpe, melanii şi în special cu cele mai frumoase moluşte-ciocan pe care le-am văzut vreodată. Am prins şi câteva holoturii, scoici care fac perle şi o duzină de broaşte ţestoase mici, pe care le-am păstrat pentru bucătăria vasului.

Dar tocmai cana mă aşteptam mai puţin, am dat de o minunăţie sau mai bine zis de o greşeală a naturii, foarte rar întâlnită. Pe când Conseil ridica draga în care se prinseseră o mulţime de scoici obişnuite, mă văzu deodată scufundându-mi mâna în plasă şi luând o scoică, apoi mă auzi scoţând un strigăt de conchiliolog, cu alte cuvinte cel mai ascuţit strigăt pe care gâtlejul omenesc poate să-l producă.

— Ce-a păţit domnul? se miră Conseil. Domnul a fost muşcat de ceva?

— Nu, băiete, cu toate că aş fi dat şi un deget pentru descoperirea mea.

— Ce descoperire?

— Scoica asta! răspunsei eu, arătându-i pricina bucuriei mele.

— Dar nu-i decât o simplă oliva pofira, genul oliva, ordinul prectini-branhiatelor, clasa gasteropodelor, încrengătura moluştelor.

— Da, Conseil. Dar în loc să fie încolăcită de la dreapta la stânga, scoica asta e întoarsă de la stânga la dreapta!

— Cum se poate?! se minună Conseil.

— Da, dragul meu, e o scoică senestră.

— O scoică senestră, îngână Conseil emoţionat.

— Uită-te la spirala ei.

— Ah, vă rog să mă credeţi, domnule, spuse Conseil, luând cu o mână tremurătoare preţioasa scoică, de când mă ştiu nu m-am simţit atât de emoţionat!

Şi avea, într-adevăr, de ce să se simtă emoţionat. Se ştie că, după cum au arătat naturaliştii, mişcarea de la dreapta spre stânga este o lege a naturii. În mişcarea lor de translaţie şi de rotaţie, astrele şi sateliţii se mişcă de la dreapta spre stânga. Omul, la fel, se slujeşte mai adesea de mâna dreaptă decât de mâna stânga, din care cauză instrumentele şi aparatele lui, scările, zăvoarele, arcurile de la ceas etc. sunt făcute în aşa fel, încât să se învârtească de la dreapta spre stânga. Natura urmează şi ea aceeaşi lege în încolăcirea scoicilor. Toate se încolăcesc de la dreapta spre stânga, şi în cazuri deosebit de rare, când spirala merge de la stânga spre dreapta, scoica preţuieşte cât greutatea ei în aur.

Eram amândoi cufundaţi în cercetarea preţioasei scoici şi tocmai mă glndeam că voi îmbogăţi Muzeul cu raritatea aceasta, când o piatră azvârlită de un indigen sfărâmă scoica rară, chiar în mâna lui Conseil.

Scosei un strigăt de desperare. Conseil apucă repede puşca mea şi ochi în sălbatic, care îşi legăna praştia cam la vreo zece metri de noi. Am vrut să-l opresc, dar lovitura pornise, sfărâmând brăţara cu amulete de pe braţul indigenului.

— Ce faci, Conseil? strigai eu.

— Cum, domnul nu vede că acest canibal a început atacul?

— O scoică nu preţuieşte cât viaţa unui om! îi răspunsei.

— Ah, ticălosul! strigă Conseil. Mai bine mi-ar fi sfărâmat umărul! Deşi Conseil era sincer, eu n-am fost de aceeaşi părere cu el. În timpul acesta, fără ca noi să ne dăm seama, situaţia se schimbase. Vreo douăzeci de piroge înconjuraseră vasul. Scobite în trunchiuri de arbori lungi şi înguste, bine potrivite pentru înaintat pe apă şi echilibrate cu ajutorul unor beţe de bambus care pluteau la suprafaţă, pirogile erau mânate de vâslaşi pe jumătate goi. Le priveam neliniştit cum se apropie de noi.

Se vedea cât de colo că papuaşii mai avuseseră de-a face cu europeni şi că le cunoşteau vasele. Dar ce or fi gândit ei văzând cilindrul acesta de fier, fără catarge, fără coş, care stătea nemişcat în golf? Fără îndoială că nimic bun, pentru că la început se opriră la o depărtare destul de mare de el. Totuşi, văzându-l că nu mişcă, curajul le reveni puţin şi încercară să vină cât mai aproape. Trebuia cu orice preţ să împiedicăm lucrul acesta. Dar puştile noastre fără detunător nu puteau să-i sperie, căci lor nu le e frică decât de armele zgomotoase. Dacă trăsnetul n-ar fi însoţit de tunet, oamenii s-ar teme mai puţin de el, cu toate că primejdia vine de la fulger şi nu de la tunet. Într-o clipă, pirogile se apropiară de Nautilus şi sute de săgeţi se abătură asupra lui.

— Afurisită grindină! strigă Conseil. Şi unde mai pui că s-ar putea să fie o grindină otrăvită!

— Trebuie să-l înştiinţăm pe căpitanul Nemo, spusei eu, intrând în interiorul vasului.

Coborâi în salon. Nu era nimeni. Am bătut la uşa căpitanului.

— Intră! mi se răspunse. Intrai şi-l găsii pe căpitan cufundat în nişte calcule pline de X-uri şi de alte semne algebrice.

Buna-cuviinţă mă făcu să-l întreb:

— Vă stingheresc?

— Da, domnule Aronnax, îmi răspunse căpitanul, cred însă că aveţi motive serioase ca să mă căutaţi.

— Foarte serioase. Pirogile indigenilor ne înconjură şi în câteva minute vom fi atacaţi, fără doar şi poate, de sute de sălbatici.

— Aha! făcu liniştit căpitanul Nemo. Au venit cu pirogile?

— Da, domnule.

— Ei bine, e de ajuns să închidem panourile.

— Tocmai. Şi venisem să vă spun…

— Nimic nu-i mai uşor, mă întrerupse căpitanul Nemo.

Şi apăsând pe un buton electric, transmise un ordin echipajului.

— S-a făcut şi asta, domnule, îmi spuse el după câteva clipe. Luntrea e la locul ei şi panourile sunt închise. Cred că nu vă e teamă de faptul că domnii ăştia ar putea sparge pereţii pe care ghiulelele fregatei dumneavoastră nu i-au putut străpunge.

— Nu, căpitane, dar mai e un pericol.

— Care, domnule?

— Mâine vor trebui deschise panourile pentru ca Nautilus să-şi împrospăteze provizia de aer.

— Fără îndoială, domnule. Vasul nostru respiră ca un cetaceu.

— Şi dacă în timpul acela papuaşii vor fi pe punte, nu ştiu cum i-aţi putea împiedica să pătrundă.

— Dumneavoastră credeţi că se vor urca pe bord?

— Sunt sigur.

— Foarte bine, domnule, n-au decât să se urce. Nu văd de ce i-aş împiedica. La urma urmei nu sunt decât nişte bieţi papuaşi şi n-aş vrea ca vizita mea pe insula Gueboroar să coste viaţa măcar a vreunuia din nenorociţii aceştia!

Nemaiavând ce spune, mă pregătii să plec, dar căpitanul Nemo mă opri poftindu-mă să iau loc lângă el. Mă întrebă apoi despre excursia noastră pe insulă, despre felul cum a mers vânătoarea şi păru că nu înţelege nevoia de carne pe care o arăta canadianul. Am vorbit şi despre alte lucruri, iar căpitanul, fără să fie prea vorbăreţ, se arătă destul de prietenos.

Printre altele veni vorba şi despre situaţia lui Nautilus, naufragiat în acelaşi loc în care Dumont d'Urville fusese pe punctul de a pieri. Şi căpitanul îmi spuse:

— Acest d'Urville a fost unul dintre cei mai destoinici şi mai inteligenţi navigatori pe care i-aţi avut, un fel de căpitan Cook al dumneavoastră, al francezilor. Nefericit savant! Să înfrunţi banchizele de la Polul Sud, recifele de mărgean ale Oceaniei, canibalii din Pacific, şi să pieri apoi într-un nenorocit accident de cale ferată! Dacă omul acesta energic a mai putut gândi în ultimele clipe ale vieţii sale, vă daţi seama care trebuie să fi fost acele gânduri!

Ţin minte şi acum, spre cinstea căpitanului Nemo, că, vorbind despre faptele lui d'Urville, el părea mişcat.

Apoi, cu harta în mână, ne-am amintit de lucrările navigatorului francez, de călătoriile lui în jurul Pământului, de dubla sa încercare de a ajunge la Polul Sud, care 1-a dus la descoperirea de noi pământuri numite Adelie şi Louis Philippe, şi în sfârşit de hărţile hidrografice pe care le-a făcut în principalele insule ale Oceaniei.

— Ceea ce d'Urville a făcut la suprafaţa mărilor, îmi spuse căpitanul Nemo, eu am făcut înăuntrul oceanului, cu mai multă uşurinţă şi mai deplin decât el. Navele Astrolabe şi Zélée, hărţuite întruna de uragane, nu se puteau asemui cu Nautilus, care străbate oceanele liniştit, ca şi cum ar fi o adevărată cameră destinată studiului.

— Cu toate astea, căpitane, este ceva asemănător între navele lui d'Urville şi Nautilus.

— Ce anume, domnule?

— Faptul că Nautilus a naufragiat ca şi ele!

— Nautilus nu a naufragiat, domnule, îmi răspunse cu răceală căpitanul Nemo. Nautilus este sortit să se odihnească pe apă şi eu n-am să folosesc niciodată muncile grele la care d'Urville îşi silea echipajul în clipele de impas, nici manevrele şi nici celelalte măsuri de despotmolire; Zélée şi Astrolabe au fost pe punctul de a pieri, pe când Nautilus e în afară de orice primejdie. Mâine, în ziua hotărâtă şi la ora hotărâtă, marea îl va ridica încetişor şi el va porni să străbată mai departe mările.

— Căpitane, începui eu, mă îndoiesc că…

— Mâine, spuse căpitanul Nemo ridicându-se, mâine la ora două şi patruzeci de minute după-amiază, Nautilus va părăsi strâmtoarea Torres, fără să fi suferit nici o stricăciune.

După ce rosti cuvintele acestea foarte răspicat, căpitanul Nemo se înclină uşor. Am înţeles că e timpul să plec şi m-am înapoiat în camera mea.

Acolo mă aştepta Conseil, care voia să cunoască rezultatele întrevederii cu căpitanul.

— Când i-am arătat temerile mele că Nautilus ar putea fi ameninţat de papuaşi, căpitanul mi-a răspuns foarte ironic. Aşa că nici eu nu pot să-ţi spun decât un lucru: ai încredere în el şi du-te de te culcă liniştit.

— Domnul n-are nevoie de nimic?

— Nu, prietene. Ce mai face Ned Land?

— Domnul să mă ierte, răspunse Conseil, dar Ned face un pateu de cangur care cred că va fi minunat.

Rămas singur m-am culcat, dar n-am dormit bine deloc. Auzeam zgomotul pe care îl făceau sălbaticii tropăind pe punte şi scoţând strigăte asurzitoare. Astfel se scurse întreaga noapte, fără ca cineva de pe vas să iasă din nepăsarea obişnuită.

Echipajului îi păsa tot atât de puţin de canibali, pe cât le păsa soldaţilor dintr-un fort întărit de furnicile care umblă pe întărituri.

Mă trezii la şase dimineaţa. Panourile erau tot închise. Aerul nu fusese deci primenit; rezervoarele erau însă pline, aşa că împrospătară cu câţiva metri cubi de oxigen atmosfera înăbuşitoare a vasului. Am lucrat în camera mea până la amiază, fără să dau ochi nici măcar o clipă cu căpitanul Nemo. Pe bord părea că nu se face nici un fel de pregătire pentru plecare.

Am mai aşteptat un timp, pe urmă m-am dus în salonul cel mare. Pendula arăta orele două şi jumătate. În zece minute apele aveau să atingă maximum de înălţime, şi în cazul când căpitanul Nemo nu fusese prea îndrăzneţ în făgăduielile sale, Nautilus avea să fie scos atunci dintre recifele de mărgean. Altfel, trebuia să mai aştepte luni întregi până să poată ieşi de acolo.

Curând se simţiră câteva vibraţii prevestitoare în învelişul lui Nautilus, Apoi se auzi cum pârâie calcarul recifelor.

La ora două şi treizeci şi cinci de minute, căpitanul Nemo apăru în salon. De cum mă văzu, îmi spuse:

— Plecăm.

L-am privit neîncrezător.

— Am dat ordin să se deschidă panourile, adăugă el.

— Şi cu papuaşii ce facem?

— Cu papuaşii? Căpitanul Nemo ridică nepăsător din umeri.

— Vor pătrunde în interiorul vasului.

— Pe unde?

— Prin panourile deschise.

— Domnule Aronnax, spuse liniştit căpitanul Nemo, nu se intră atât de uşor prin panourile lui Nautilus, chiar dacă sunt deschise. Apoi, văzându-mă nedumerit, mă întrebă: Nu înţelegeţi?

— Deloc.

— Bine, atunci veniţi şi veţi vedea.

M-am îndreptat către scara principală. Aici îi găsii pe Ned Land şi pe Conseil, care priveau neliniştiţi cum oamenii echipajului deschid panourile, în timp ce afară răsunau strigătele înspăimântătoare ale sălbaticilor. În sfârşit panourile fură deschise. În golul lor se iviră îndată douăzeci de capete ameninţătoare. Dar primul indigen care puse mâna pe rampa scării fu zvârlit cu putere înapoi, prin nu ştiu ce forţă nevăzută; indigenul o luă la fugă, urlând şi făcând nişte salturi de uriaş. Alţi zece care îi luară locul păţiră acelaşi lucru.

Conseil rămăsese înmărmurit. Ned Land, îmboldit de firea sa nestăpânită, sui scara ca să vadă despre ce e vorba. Dar în clipa în care puse mâinile pe rampă, căzu la pământ ca trăsnit.

— Mii de draci! strigă el. M-a lovit trăsnetul!

Strigătul Iui mă lămuri: de-a lungul scării care ducea spre punte nu era o rampă obişnuită, ci un cablu de metal încărcat cu electricitate. Oricine îl atingea simţea o zguduitură puternică, care ar fi putut fi mortală dacă s-ar fi dat drumul întregii electricităţi din aparate. Astfel, căpitanul Nemo pusese între el şi asediatori o adevărată reţea electrică, pe care nimeni n-o putea trece nepedepsit. În timpul acesta papuaşii o luaseră la fugă, cuprinşi de groază. Noi, abia stăpânindu-ne râsul, îl împăcăm şi-l fricţionam pe bietul Ned, care, cuprins de furie, înjura ca un diavol.

Dar chiar atunci Nautilus, ridicat de valurile fluxului, se desprinse din recifele de mărgean şi porni. Era clipa exactă, anunţată de căpitan. Elicea bătea apa cu o încetineală plină de măreţie. Apoi viteza se mări puţin câte puţin şi, înaintând pe apele oceanului, Nautilus părăsi teafăr şi nevătămat primejdioasele trecători ale strâmtorii Torres.