IV CUM DOUĂ SCRISORI TRIMISE, UNA LA OBSERVATORUL DIN PITTSBURG, ALTA LA OBSERVATORUL DIN CINCINATTI, AU FOST CLASATE LA DOSARUL BOLIZILOR.

DOMNULUI DIRECTOR AL OBSERVATORULUI DIN PITTSBURG, PENNSYLVANIA.

Whaston, 24 martie…

«Domnule Director, Am onoare a vă aduce la cunoştinţă faptul următor, care poate interesa ştiinţa astronomică. În dimineaţa zilei de l6 martie, anul curent, am descoperit un bolid care traversa zona septentrională a cerului cu o viteză considerabilă. Traiectoria lui, vădit spre nord-sud, făcea cu meridianul un unghi de 3° 3l’ unghi pe care l-am putut măsura cu exactitate. Era ora şapte, treizeci şi şapte de minute şi douăzeci de secunde, când bolidul s-a ivit în obiectivul lunetei mele, şi ora şapte, treizeci şi şapte de minute şi douăzeci şi nouă de secunde, când a dispărut. De atunci, mi-a fost imposibil să-l mai revăd, cu toate minuţioasele cercetări pe care le-am făcut. Iată de ce vă rog să binevoiţi a lua notă de această observaţie şi a-mi da dovada pentru prezenta scrisoare, care, în cazul când numitul meteor va fi din nou vizibil, îmi va asigura prioritatea acestei preţioase descoperiri.

Primiţi, domnule Director, asigurarea înaltei mele consideraţiuni şi socotiţi-mă preaplecatul dvs. servitor.

DEAN FORSYTH

22, Elisabeth Street.

DOMNULUI DIRECTOR AL OBSERVATORULUI DIN CINCINATTI, OHIO.

Whaston, 24 Martie…

«Domnule Director, În dimineaţa zilei de l6 martie, între orele şapte, treizeci şi şapte de minute şi douăzeci de secunde şi şapte, treizeci şi şapte de minute şi douăzeci şi nouă de secunde, am avut fericita şansă să descopăr un nou bolid în deplasare de la nord la sud, în zona septentrională a cerului, direcţia sa aparentă nefăcând cu meridianul decât un Unghi de 3°31’. De atunci, n-am reuşit să mai prind traiectoria acestui meteor. Dar dacă se va ivi iar la orizontul nostru, lucru de care nu mă îndoiesc, mi se pare drept să fiu socotit autorul acestei descoperiri care merită să fie trecută în analele astronomice ale vremii noastre. În acest scop, îmi iau libertatea de a vă adresa prezenta scrisoare, pentru care v-aş rămâne îndatorat dacă mi-aţi trimite o dovadă de primire.

Primiţi domnule Director, împreună cu preaplecatele mele salutări, asigurarea respectuoaselor mele sentimente.

DOCTOR SYDNEY HUDELSON l7, Moriss Street.

V ÎN CARE, DEŞI AU CERCETAT CU TOATĂ RÂVNA, DOMNUL DEAN FORSYTH ŞI DOCTORUL HUDELSON NU AFLĂ DECÂT DIN ZIARE VEŞTI DESPRE METEORUL LOR.

La cele două scrisori de mai sus, trimise recomandat şi cu triplă pecete pe adresa directorilor de la observatorul din Pittsburg şi de la observatorul din Cincinatti, răspunsul îl formă câte o simplă notă de primire cu avizul de clasare al sus-ziselor scrisori. Cei interesaţi nici nu cerură mai mult. Amândoi erau aproape siguri că vor revedea curând bolidul. Refuzau să creadă că asteroidul s-ar fi pierdut în adâncul cerului, atât de departe încât să scape atracţiei terestre şi să nu mai reapară niciodată lumii sublunare. Nu! Supus unor legi categorice, el va reveni pe orizontul Whastonului, va putea fi zărit în trecere şi semnalat din nou, i se vor putea determina coordonatele şi va figura pe hărţile cerului, botezat cu gloriosul nume al descoperitorului.

Dar cine era descoperitorul? Problemă deosebit de gingaşă, care ar fi pus în încurcătură însăşi dreptatea lui Solomon. În ziua reapariţiei bolidului, două persoane aveau să-i revendice descoperirea. Iar dacă Francis Gordon şi Jenny Hudelson ar fi cunoscut situaţia, e sigur că s-ar fi rugat amândoi cerului să facă în aşa fel ca nunta lor să aibă loc înainte de reîntoarcerea meteorului purtător de nenoroc.

Şi e la fel de sigur că doamna Hudelson, Loo şi Mitz, împreună cu toţi prietenii celor două familii, s-ar fi alăturat din toată inima rugii lor.

Dar nimeni nu ştia nimic; deşi se constata preocuparea crescândă a celor doi rivali, preocupare care nu putea fi însă explicată, nici un locatar al casei de pe Moriss Street, în afară de doctorul Hudelson, nu se sinchisea de cele petrecute în adâncurile firmamentului. Preocupări n-avea nimeni; treburi – da, şi încă destul de numeroase. Vizite şi complimente de primit şi de făcut, invitaţii de trimis, pregătirile de nuntă şi alegerea cadourilor, toate acestea, după micuţa Loo, se puteau compara cu cele douăsprezece munci ale lui Hercule, şi nu mai exista nici un minut de pierdut.

— Când se mărită fata mai mare, e foarte greu, spunea ea. Nu există încă obişnuinţa. Cu a doua fată, e mai simplu: te-ai obişnuit, şi nu te temi că o să uiţi ceva. De aceea, la mine totul o să meargă ca pe roate.

— Ia te uită, răspundea Francis Gordon, domnişoara Loo se şi gândeşte la măritat? Am putea să aflăm şi noi cine e fericitul muritor?

— Vezi-ţi de însurătoarea cu soră-mea, se supără Loo. Ai destule treburi de făcut. şi nu te amesteca unde nu-ţi fierbe oala!

După cum făgăduise, doamna Hudelson se duse să vadă casa din Lambeth Street. Cât despre doctor, ar fi fost curată nebunie să te bizui pe el.

— Cum o să faci tu, o să fie bine făcut, şi am toată încrederea în tine, îi răspunse el, la propunerea de-a merge să viziteze împreună viitoarea locuinţă a mirilor. Dealtfel, casa îi priveşte mai mult pe Francis şi pe Jenny.

— Zău, papa, spuse Loo, oare ai de gând să nu te cobori din foişor nici în ziua nunţii?

— Ba da, Loo.

— Şi îţi duci fiica la altar, de braţ?

— Da, Loo.

— Cu haină neagră şi cu vestă albă, cu pantaloni negri şi cu cravată albă?

— Da, Loo.

— Şi-o să vrei să-ţi uiţi planetele: ca să asculţi cuvântarea pe care o va rosti cu multă emoţie pastorul O'Garth?

Da, Loo. Dar mai e până atunci! Şi fiindcă cerul e senin astăzi; cum rar se întâmplă, duceţi-vă fără mine.

Doamna Hudelson, Jenny, Loo şi Francis Gordon îl lăsară deci pe doctor să-şi mânuiască luneta şi telescopul, pe când Dean Forsyth, fără îndoială, îşi mânuia şi el instrumentele în turnul de pe Elisabeth Street. Râvna aceasta dublă avea să le fie răsplătită oare, şi meteorul, zărit o dată, avea să le mai treacă pentru a doua oară prin faţa obiectivelor?

Ca să meargă la casa din Lambeth Street, cei patru coborâră pe Moriss Street şi traversară piaţa Constituţiei, unde primiră, din mers, salutul politicosului judecător John Proth. Apoi urcară pe Exeter Street, aşa cum făcuse, cu câteva zile mai înainte, Seth Stanfort când o aşteptase pe Arcadia Walker, şi sosiră în Lambeth Street.

Casa era cât se poate de plăcută, bine împărţită, după toate regulile confortului modern. În dos, o cameră de lucru şi o sufragerie dădeau într-o grădiniţă mică dar umbrită de fagi frumoşi şi înveselită de brazdele cu flori care începuseră să dea primii boboci de primăvară. Oficiile şi bucătăria se aflau la subsol, după moda anglo-saxonă.

Primul etaj era la fel de bun ca parterul, şi Jenny nu putu decât să-şi felicite logodnicul că descoperise o locuinţă atât de plăcută, o vilă cu aspect atât de încântător. Doamna Hudelson împărtăşea părerea fiicei sale şi o asigura că n-ar fi putut găsi ceva mai bun în oricare alt cartier din Whaston.

Aprecierea aceasta lăudabilă păru şi mai îndreptăţită când ajunseră la ultimul etaj al casei. Acolo, mărginită de o balustradă, se întindea o vastă terasă, de unde ochiul îmbrăţişa o privelişte minunată. Puteai vedea Potomacul curgând, iar peste apă se zărea târguşorul Steel, de unde Arcadia Walker venise la întâlnirea cu Seth Stanfort.

Se mai zărea apoi întregul oraş, cu clopotniţele bisericilor, cu acoperişurile înalte ale instituţiilor, cu creştetele înverzite ale copacilor.

— Iată piaţa Constituţiei, spuse Jenny, privind printr-un binoclu pe care, la sfatul lui Francis, şi-l luase cu ea… Iată Moriss Street… Văd casa noastră, cu foişorul şi cu steagul care flutură în vânt!… Ia te uită! E cineva pe terasa foişorului.

— Papa! ghici Loo fără şovăire.

— Nu poate fi decât el, spuse doamna Hudelson.

— El e, afirmă fetiţa, care, fără să ceară voie măcar, luase binoclul, îl recunosc… Mânuieşte luneta… Şi-o să vedeţi că n-o să-i dea prin gând s-o îndrepte spre noi!… Ah, dacă am fi în Lună…!

— Dacă îţi zăreşti casa, domnişoară Loo, o întrerupse Francis, nu cumva ai putea să vezi şi casa unchiului meu?

— Ba da, răspunse Loo, dar lasă-mă puţin s-o caut… Am s-o recunosc uşor, după turn… Trebuie să fie într-acolo… Staţi… Bun! Iat-o! Am prins-o.

Loo nu se înşela. Era chiar casa lui Dean Forsyth.

— E cineva în turn… continuă ea, după ce privi atent.

— Unchiul, nici vorbă, răspunse Francis.

— Nu e singur.

— Omicron e cu el.

— Şi nu e nevoie să mai întrebăm ce fac, adăugă doamna Hudelson.

— Fac ce face şi tata, spuse cu o nuanţă de tristeţe în glas Jenny, căreia rivalitatea latentă dintre Dean Forsyth şi doctorul Hudelson nu-i dădea pace.

Când sfârşiră de vizitat casa şi după ce Loo îşi exprimă pentru ultimă oară deplina satisfacţie, doamna Hudelson, cele două fete şi Francis Gordon se reîntoarseră în Moriss Street. Aveau de gând să încheie chiar a doua zi contractul cu proprietarul şi să se ocupe de mobilarea casei, în aşa fel încât să fie gata până la l5 mai.

În acest răstimp, domnul Dean Forsyth şi doctorul Hudelson n-aveau să-şi piardă nici ei vremea de pomană. Câtă oboseală fizică şi morală, câte observaţii prelungite în zilele şi în nopţile senine aveau să le ceară căutarea bolidului, care se încăpăţâna să nu se mai ivească la orizont…!

Până acum, în ciuda zelului lor, cei doi astronomi nu izbutiseră să facă nimic. Meteorul nu mai putuse fi văzut, nici ziua, nici noaptea, deasupra Whastonului.

— Oare o să mai treacă? ofta uneori Dean Forsyth, după o lungă şedere la ocularul telescopului.

— O să treacă, îi răspundea Omicron, cu un calm de neclintit. Ba chiar vă pot spune: trece.

— Atunci de ce nu-l vedem?

— Fiindcă nu e vizibil.

— Trist lucru! ofta şi mai amar Dean Forsyth. Dar, în sfârşit, dacă e invizibil pentru noi, trebuie să fie invizibil pentru toată lumea… cel puţin în Whaston.

— Asta e absolut sigur, afirma Omicron.

Astfel judecau ei, şi aceleaşi cuvinte erau rostite în formă de monolog în foişorul doctorului Hudelson, şi el la fel de amărât din pricina insuccesului.

Şi Dean Forsyth, şi doctorul Hudelson primiseră de la observatoarele din Pittsburg şi din Cincinatti răspuns la scrisoare. Se luase notă de comunicarea cu privire la apariţia unui bolid pe data de l6 martie în partea septentrională a orizontului din Whaston. Se adăuga că, până acum, fusese imposibilă regăsirea bolidului, dar că, dacă avea să fie zărit din nou, domnul Dean Forsyth şi, respectiv, domnul Sydney Hudelson aveau să fie de îndată înştiinţaţi.

Bineînţeles, observatoarele răspunseseră separat, fără să ştie că cei doi astronomi amatori îşi atribuiau fiecare onoarea acestei descoperiri şi nici că îşi revendicau prioritatea asupra ei.

După sosirea răspunsului, atât turnul din Elisabeth Street cât şi foişorul din Moriss Street s-ar fi putut lipsi de obositoarele lor cercetări. Observatoarele aveau instrumente mult mai puternice şi mai precise, iar dacă meteorul nu era o masă rătăcitoare, dacă se mişca pe o orbită precisă, dacă revenea, în sfârşit, în condiţiile în care fusese observat, lunetele şi telescoapele din Pittsburg şi Cincinatti l-ar fi prins, fără doar şi poate, în trecere. Domnii Dean Forsyth şi Sydney Hudelson ar fi procedat deci mult mai înţelept dacă l-ar fi lăsat pe seama savanţilor celor două instituţii.

Dar domnii Dean Forsyth şi Sydney Hudelson erau astronomi şi nu înţelepţi. De aceea se încăpăţânară să-şi continue opera. Ba chiar făcură asta cu o înflăcărare din zi în zi mai sporită. Fără să-şi fi destăinuit unul altuia nimic din preocupările lor, presimţeau amândoi că urmăresc unul şi acelaşi vânat, şi teama de a nu rămâne în urmă nu le lăsa o clipă de tihnă. Gelozia le muşca inimile, iar relaţiile dintre cele două familii începuseră să se resimtă de pe urma acestei stări de spirit.

Într-adevăr, familiile aveau de ce să fie neliniştite, căci, bănuielile celor doi astronomi devenind pe zi ce trece mai întemeiate, domnul Dean Forsyth şi doctorul Hudelson, odinioară atât de prieteni, nu mai călcau acum unul prin casa celuilalt.

Ce situaţie grea pentru cei doi logodnici! Ei se vedeau, totuşi, în fiecare zi, căci, la urma urmei, uşa casei din Moriss Street nu era deloc închisă pentru Francis Gordon. Doamna Hudelson îi arăta mereu aceeaşi încredere şi aceeaşi prietenie; dar tânărul simţea că doctorul îi suportă prezenţa cu o vădită jenă. Era cu totul altceva însă când se pomenea despre Dean Forsyth în faţa lui Sydney Hudelson: doctorul pălea, apoi roşea, iar ochii îi aruncau fulgere, stinse imediat de căderea pleoapelor. Şi simptomele acestea regretabile, vădind o antipatie reciprocă, se manifestau aidoma şi la domnul Dean Forsyth.

Doamna Hudelson încercase zadarnic să afle motivul răcelii, sau, mai mult chiar, al duşmăniei pe care cei doi foşti prieteni o resimţeau unul pentru celălalt. Soţul ei se mărginise să-i răspundă:

— Inutil să-ţi spun: n-ai să poţi pricepe… dar nu m-aş fi aşteptat la un asemenea procedeu din partea lui Forsyth!

Care procedeu? Imposibil să obţină vreo lămurire. Loo însăşi, Loo, copilul răsfăţat căruia totul îi era îngăduit, nu ştia nimic. Ea propusese să meargă la domnul Forsyth, în turn, ca să afle despre ce e vorba, dar Francis o făcuse să renunţe.

«Nu, niciodată nu l-aş fi crezut pe Hudelson în stare de o asemenea purtare faţă de mine!» Acesta ar fi fost fără îndoială singurul răspuns pe care, după pilda doctorului, unchiul lui Francis s-ar fi îndurat să-l dea. Dovadă, felul în care Dean Forsyth îi răspunsese lui Mitz, când încercase să-l întrebe.

— Nu te băga unde nu-ţi fierbe oala! îi spusese el, scurt şi cuprinzător.

Din moment ce domnul Dean Forsyth cuteza să-i vorbească astfel temutei Mitz, însemna că situaţia era cu adevărat gravă.

Cât despre Mitz, ea rămăsese urluită, ca să folosim limbajul ei, şi povestea că trebuise, ca să nu răspundă tare unei asemenea neobrăzări, să-şi muşte limba până la os. În privinţa lui Dean Forsyth, Mitz avea o părere clară şi n-o ascundea nimănui. Pentru ea, domnul Forsyth era nebun, lucru care lămurea pe deplin poziţiile incomode pe care astronomul era silit să le ia ca să privească prin lunetele lui, mai ales când unele observaţii la zenit îl obligau să-şi ţină capul răsturnat pe spate. Mitz bănuia că, din pricina poziţiei acesteia, domnului Forsyth i s-ar fi rupt ceva, în coloana cerebrală.

Dar nu există secret, oricât de bine ar fi el tăinuit, despre care să nu se afle ceva. Şi se află în sfârşit despre ce era vorba, printr-o indiscreţie a lui Omicron. Stăpânu-său descoperise un bolid extraordinar şi se temea ca doctorul Hudelson să nu fi făcut şi el aceeaşi descoperire.

Iată deci cauza acestei certe ridicule! Un meteor! Un bolid, un aerolit, o stea căzătoare, o piatră, un bolovan, dacă vreţi, dar tot piatră la urma urmei, o simplă piatră din pricina căreia risca să se răstoarne carul nupţial al lui Francis şi Jenny.

De aceea Loo nu se sfia deloc să trimită «la dracu toţi meteorii, şi, odată cu ei, toată mecanica cerească!»

Timpul trecea, totuşi… zi cu zi, luna martie se termină şi făcu loc lunii aprilie. Curând, avea să vină ziua fixată pentru nuntă. Dar n-avea să se mai întâmple oare nimic până atunci?… Până una alta, neplăcuta rivalitate se întemeia doar pe bănuieli, pe presupuneri. Dar ce avea să urmeze, dacă vreun eveniment neprevăzut ar fi făcut-o oficială şi sigură, dacă un brânci îi arunca pe cei doi rivali unul împotriva altuia?

Temerile acestea, destul de întemeiate, nu întrerupseseră însă pregătirile de nuntă. Totul urma să fie gata la timp, până şi frumoasa rochie a domnişoarei Loo.

Primele două săptămâni ale lunii aprilie se scurseră în condiţii atmosferice de nesuferit: ploaie, vânt, un cer îmbâcsit de nori groşi care nu se mai isprăveau. Nu se iviră nici soarele, care descria atunci o curbă destul de ridicată deasupra orizontului, nici luna, aproape plină, care ar fi trebuit să lumineze spaţiul, nici, a fortiori16, meteorul dispărut.

Doamna Hudelson, Jenny şi Francis Gordon, însă, nici gând să se plângă pentru faptul că nu se puteau face observaţii astronomice. Iar Loo, care ura vântul şi ploaia, nu se bucura niciodată de seninătatea cerului pe cât se bucura acum că vremea urâtă stăruie mereu.

— De-ar ţine aşa până la nuntă, repeta ea, şi dacă trei săptămâni de-acum încolo nu s-ar mai vedea nici soarele, nici luna, nici steaua cea mai măruntă, bine ar mai fi!

În ciuda acestor dorinţe, vremea urâtă se sfârşi; în noaptea de l5 spre l6 aprilie condiţiile atmosferice se schimbară. Vântul, care bătea dinspre nord, alungă toţi norii, şi cerul îşi regăsi deplina lui seninătate.

Domnul Dean Forsyth din turn, doctorul Hudelson din foişor reîncepură să scotocească firmamentul deasupra oraşului Whaston, de la orizont până la zenit.

Mai trecu oare meteorul prin faţa lunetelor?… Există motive serioase să credem că nu, judecând după feţele posomorâte ale celor doi astronomi. Dispoziţia lor, la fel de proastă, dovedea un eşec dublu şi asemănător. Şi, într-adevăr, cel care ar fi judecat aşa n-ar fi greşit. Nu, domnul Sydney Hudelson nu mai zărise nimic în imensitatea cerului, şi nici domnul Dean Forsyth. Oare fusese vorba numai de un meteor hoinar, scăpat pentru totdeauna de atracţia Pământului?

O notă apărută în ziarele din l9 aprilie veni să hotărască în privinţa aceasta. Redactată de observatorul din Boston, era astfel concepută: «Alaltăieri, vineri l7 aprilie, la ora nouă, nouăsprezece minute şi nouă secunde seara, un bolid de-o mărime uimitoare a străbătut partea de vest a cerului cu o viteză vertiginoasă. Cu totul neobişnuit şi în acelaşi timp îmbucurător pentru oraşul Whaston este faptul că, după cât se pare, meteorul a fost descoperit în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră de doi dintre cetăţenii de frunte ai acestui oraş.

După observatorul din Pittsburg, bolidul ar fi, într-adevăry cel pe care i l-a semnalat la data de 24 martie domnul Dean Forsyth, iar după observatorul din Cincinatti, cel pe care i l-a semnalat, la aceeaşi dată, doctorul Sydney Hudelson. Domnii Dean Forsyth şi Sydney Hudelson locuiesc amândoi la Whaston, unde sunt cunoscuţi şi foarte respectaţi».